Selectați pagina

Zis-a Simon Petru Lui: “Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”

Zis-a Simon Petru Lui: “Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”

„Şi făcăndu-se Cină, şi diavolul punând dinainte în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-L vândă, lisus ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins” (In 13, 2-5)

Mântuitorul dezrădăcinând mândria, o desfiinţează din minţile noastre ca pe cea mai rea dintre boli şi ca pe cea mai vrednică de urât. Căci ştia că nimic nu obişnuieşte să strâmbe mai rău sufletul omului ca această patimă murdară şi scârboasă, căreia i se opune cu dreptate Stăpânul tuturor, ca unui mare duşman. „Căci Domnul, celor mândri, le stă împotrivă” după cuvântul lui Solomon (Pilde 3, 32). Le trebuia deci şi Sfinţilor ucenici o cugetare modestă şi umilită şi o
gândire nepreocupată de cinstea deşartă. Căci, având nu puţine prilejuri de-a se îmbolnăvi de aceasta, ar fi putut luneca uşor dacă nu sar fi împărtăşit de mult ajutor. Fiindcă fiarei mândriei îi place pururea să încerce să se năpustească asupra celor ce câştigă vreo faimă deosebită. Şi apoi, cine se va bucura de strălucire mai mare ca Sfinţii Apostoli? Sau ce e mai demn de preţuire ca prietenia cu Dumnezeu? Căci în cel ce nu e nimic în viaţă nu intră această patimă, fiindcă mândria fuge totdeauna de cel care n-are nimic de râvnit şi de cel ce nu dobândeşte nici o treaptă în nimic. Căci cum ar intra în vreunul din aceştia ispita de-a se mândri cu ceva? Dar cel ce are
ceva vrednic de râvnit iubeşte mândria, şi de aceea se aşază înaintea vecinului şi tinde să se socotească în chip neînţelept mai presus de alţii, ca unul ce s-ar fi ridicat la vreo calitate excepţională, ar fi câştigat vreo virtute superioară şi ar fi parcurs un drum de vieţuire deosebit de
al altora şi neumblat de ei. Dacă se instalează boala mândriei în cei ce au ceva strălucitor în ei, cum n-ar fi trebuit să Se facă Hristos Sfinţilor Apostoli exemplu de purtare smerită, pentru ca ei
să-L aibă drept pildă pe Domnul tuturor şi să-şi adapteze mintea proprie după plăcerea lui Dumnezeu? Deci Sfinţii Apostoli nu puteau să scape de această boală altfel decât învăţând limpede să se socotească atât de prejos în slavă faţă de alţii, încât să se aşeze şi în rol de slujitori
faţă de ei şi să nu se ferească de-a împlini şi o slujire cuvenită slugii, prin spălarea picioarelor fraţilor, şi de-a se încinge în acest scop cu un ştergar. Cât de mult este apreciată aceasta ca o slujire de sclav între obiceiurile lumii acesteia este clar. Deci Hristos S-a făcut un exemplu de
modestie şi de cugetare smerită pentru toţi oamenii, nu numai pentru ucenici.

De aceea şi dumnezeiescul Pavel, luându-L ca model, îndeamnă la aceasta, zicând: „ Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus” (Filip. 2, 5); şi iarăşi: „Cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filip. 2, 3). Căci legea iubirii şi a armoniei între suflete se arată în cugetarea smerită. Ca să ridice la o mare înălţime această cugetare şi ca noi să nu socotim că Hristos a făcut ceva la întâmplare, dumnezeiescul Evanghelist aminteşte mai întâi slava şi
puterea proprii Lui şi stăpânirea asupra tuturor, căci spune: „Ştiind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini. ” Deşi nu a ignorat că are putere peste toate şi a ieşit de la Dumnezeu, adică S-a născut din
fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, şi pleacă la Dumnezeu, adică Se suie la ceruri ca să şadă împreună cu Tatăl Său, a arătat atâta smerenie, încât S-a încins cu un ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor.

 

„A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? A răspuns Iisus şi i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Iisus i-a răspuns…” (In 13, 6-8)

Oricine poate vedea, ca să spun aşa, în Scripturi mişcarea întotdeauna mai zeloasă şi mai grăbită a lui Petru. Deci, urmând şi acum obişnuinţei şi purtării sale, respinge pilda aceasta, mereu repetată, a smeritei cugetări şi iubiri duse la extrem, cunoscându-L cine este după fire pe Cel ce vine la el cu vasul de spălat, neferindu-Se să împlinească fapta unei slugi, căci îl tulbura nu puţin fapta aceasta de necrezut, care era văzută de atâţia ochi. Căci cine nu s-ar cutremura
văzând pe Cel ce este împreună cu Tatăl Domnul tuturor arătându-le această faptă de rob, vrednică de cel mai mare dispreţ, ucenicilor Săi, faptă care arată şi slugilor că deţin cea mai de jos treaptă, dar pe care El vrea să o împlinească cu toată inima, ca pildă şi chip al smeritei
cugetări? Se teme deci dumnezeiescul ucenic de povara rezultată din această faptă şi-şi face din ferirea de ea o datorie, rod al obişnuitei lui evlavii, şi, neînţelegând încă pricina acestei fapte,
socoteşte că Domnul săvârşeşte ceva fără folos, voind să le facă parte de o simplă odihnă. Căci spălarea picioarelor contribuie la aceasta şi domoleşte oboseala produsă de drum. De aceea, cu
mare căldură voia să-L oprească pe Domnul, zicând: „Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?” Trebuie, zice, să facem aceasta noi, slugile prin fire, nu Tu, Domnul tuturor. Dar Hristos adaugă faptei o explicare potrivită momentului, anume că această faptă săvârşită de El va
fi înţeleasă mai deplin de ei după aceea, când le va da o explicare mai pe larg a ei (In 13, 7).

Atunci ne vom folosi şi noi nu puţin de acea explicare, împreună cu alţii. Observă deci cum timpul, cerând o faptă, îi dă acesteia şi o explicaţie şi, dând o explicaţie, îndeamnă la săvârşirea ei. Căci toate le-a săvârşit potrivit momentului. Refuzând deci Petru în mod direct să i se spele picioarele, Mântuitorul îi face cunoscută paguba pe care o va avea din aceasta, zicând:

„Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (In 13, 8)

Se arată scopul vădit al faptei. De nu primeşti, zice, această pildă ciudată şi neobişnuită a smeritei cugetări, nu vei avea parte de Mine. De multe ori Domnul nostru Iisus Hristos foloseşte prilejuri mici pentru explicaţii generale şi extinde ceva spus despre un lucru în parte, în învăţături largi, scoţând un folos bogat din cele văzute. Aşa socotim că face şi acum, spunând că, de nu va fi spălat cineva prin harul Său de murdăria din păcate şi din greşeli, nu va fi părtaş de viaţa de la El şi va rămâne lipsit de gustarea împărăţiei cerurilor. Căci nu este îngăduit celor necuraţi să intre în locaşurile de sus, ci numai celor ce au conştiinţa curată prin iubirea faţă de Hristos şi sunt sfinţiţi în Duhul prin Sfântul Botez.

„Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul” (In 13, 9)

Cel ce s-a opus adineauri cu o îndrăzneală atât de hotărâtă spălării picioarelor, acum nu le mai oferă numai pe ele, ci şi mâinile şi capul. Căci dacă voi cădea, zice, prin aceasta din comuniunea cu Tine, şi voi rămâne departe de bunătăţile nădăjduite dacă nu voi consimţi cu Tine, Care voieşti şi hotărăşti să faci aceasta, adică să mi se spele picioarele, îţi voi oferi şi celelalte, ocolind o atât de înfricoşătoare păgubire. Refuzul de la început era deci rodul evlaviei şi al temerii de o faptă greu de suportat, iar nu al unei opoziţii la o poruncă a Stăpânului. Dar, aflând de paguba pe care o va suferi prin acest refuz, îndată trece la voinţa a ceea ce place Stăpânului. Observă iarăşi şi primeşte exemplul dat spre folos. Căci, deşi a spus: „Nu vei spăla picioarele mele în veac, ” şi-a schimbat îndată gândul şi nu a mai gândit că trebuie să stăruie în
raţiunile proprii, care ni se par nouă adevărate, atunci când a aflat că va suferi o mai mare şi mai grea pagubă rămânând la ceea ce a spus. [în răspunsul lui Hristos către Petru ni se dă un exemplu că nu trebuie să respingem cu asprime pe cel ce n-a înţeles un cuvânt al nostru, spus poate prea pe scurt, ci să-i arătăm cu blândeţe înţelesul adevărat al
celor spuse de noi. ] Trebuie deci ca oricine să se păzească să respingă
îndată şi cu îndrăzneală ceea ce i se spune sau să nu se grăbească să condamne cu cuvinte hotărâte ceea ce s-a spus de către altul, cu uşurinţă, ci, chiar de s-a întâmplat ca unii să vorbească aşa, prin cele spuse să le arate că e mai bine să nu răspundă şi să nu susţină ceea ce doresc în mod deşert, ci să se grăbească să împlinească cuvântul ce li s-a dat spre folosul lor. Căci
socotesc că oricine va spune că e mai bine să răbdăm cele spuse în Scripturi, decât să suportăm păgubirea de cele necesare. Să ţinem departe de limba noastră vorbele nesocotite şi neînţelepte.
Va spune cineva că e important şi vrednic de râvnit să ai o limbă ştiutoare şi nelunecoasă spre cele puţin cuviincioase. Dar şi dumnezeiescul cuvânt ne-a arătat că lucrul acesta e greu de biruit, „căci nimeni nu poate domoli limba oamenilor,” după cum s-a spus (Iac. 3, 8). Să rostim cuvintele fără jurământ, căci dacă ne va sili timpul să nu împlinim ceva, şi vina ne va fi mai redusă şi vom dobândi, socotesc, mai uşor iertarea de la Dumnezeu pentru urmările uşoare ale gândurilor noastre. „Greşelile cine le va pricepe?” (Ps. 18, 13). Sau cum nu va cădea omul pământesc, o dată ce cuvântul îi scapă uşor? Căci limba noastră nu este uşor de stăpânit.

„lisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi. Căci ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toţi sunteţi curaţi” (In 13, 10-11)

Ia un exemplu de la un fapt comun nouă şi mustră cu acest prilej pe cel ce avea să-L vândă, îndemnându-l să-şi schimbe gândul şi să se întoarcă la o deprindere mai bună. Căci, deşi nu dă pe faţă reaua lui intenţie, cuvântul are totuşi un accent aspru. Fiindcă, prin faptul că mărturiseşte curăţia întreagă a celorlalţi, face să fie bănuit pe cel ce nu este aşa şi-l arată cât e întinat. Căci curăţia şi meritul şederii nedespărţite lângă El le izvorăsc celorlalţi ucenici ai Săi din osteneala urmării Lui, din neclintirea în credinţa şi plinătatea iubirii faţă de Hristos. Căci
murdăria relei sale intenţii şi slaba alipire de Domnul nostru lisus Hristos îi pricinuiesc aceluia întinarea de neşters, şi nu iubirea nesăturată de bine. Când Hristos zice: „ Voi sunteţi curaţi, însă
nu toţi, ” aceasta cuprinde certarea ascunsă, dar folositoare, adresată vânzătorului. Deşi n-a vorbit deschis, precum am zis adineauri, prin amândouă acestea atingea şi îndrepta prin judecată conştiinţa păcătosului, şi înţelesul celor spuse se adresa în mod direct celui vinovat. Dar observă cât de folositor mântuirii şi de dumnezeieşte s-a făcut această judecată. Căci dacă Hristos ar fi spus clar cine este cel ce-L va vinde, i-ar fi stârnit pe ceilalţi la luptă cu acela şi poate s-ar fi întâmplat să pătimească ceva din cele necuvenite şi să sufere înainte de vreme condamnarea, încercând vreunul să piardă pe vânzătorul Stăpânului, mânat de râvna evlaviei. Folosindu-Se deci numai de o aluzie şi lăsând mustrarea pe seama conştiinţei, Şi-a arătat mărimea răbdării
Sale. Căci, deşi ştia că acela nu e un ucenic bun, nici devotat al Său, ci purta în el veninul duşmăniei diabolice şi cugeta în ce mod să-L predea, l-a cinstit ca pe ceilalţi şi i-a spălat şi lui
picioarele, păstrând până la capăt iubirea Sa şi nearătându-i mânia înainte ca acela să-şi ducă la împlinire crima. Poţi vedea şi în aceasta mărirea excepţională a firii dumnezeieşti. Căci, deşi Dumnezeu ştie cele pe care le vor săvârşi unii, nu aduce pentru aceasta pedeapsa înainte de vreme.  Răbdând mai degrabă, atâta timp cât îi vede nefolosindu-se de aceasta cu nimic, ci
stăruind mai vârtos în relele voite, îi pedepseşte la sfârşit, dovedind faptul duşmăniei lor, şi nu faptul propriei voinţe. De aceea zice prin Iezechiel: „Sunt viu Eu, zice Domnul… Căci nu voiesc moartea celui ce moare, ci să se întoarcă de la calea răutăţii lui şi să fie viu” (Iez. 18, 3, 32).

Deci cu îndelungă-răbdare Domnul nostru lisus Hristos ţinea încă unit pe vânzător cu ceilalţi ucenici ai Săi, deşi diavolul intrase în inima lui ca să-L vândă (Evanghelistul notează aceasta, pe
lângă celelalte), şi a spălat picioarele lui, făcându-i de nescuzat necredinţa, ca să se vadă că apostazia lui e rod al propriei sale răutăţi.

„După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi a zis: înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (In 13, 12-15)

Le spune deschis pricina faptei şi spune că le-a dat această pildă a neasemănatei Sale smerenii spre folosul lor. Arătând că păcatul mândriei este de nescuzat, le înfăţişează în mod clar strălucirea Persoanei Sale. Căci cel ce este prin sine însuşi cu totul coborât sau aşezat într-o stare egală cu nimicul, în ce mod s-ar micşora, sau unde ar ajunge mai jos? Dar Cel ce e văzut la înălţime e admirat când Se smereşte. Căci a coborât la ceea ce nu era. Deci Domnul nostru Iisus Hristos, dându-le pildă de smerită cugetare ucenicilor Săi şi, prin ei, celor de pe întreg pământul, nu spune simplu: „Precum v-am spălat Eu picioarele, sunteţi datori să faceţi aceasta şi voi,” ci
explică mai întâi mărirea Sa, şi, arătându-le strălucirea firii Lui proprii, ruşinează pe iubitorul de slavă deşartă. „ Căci voi, zice, Mă numiţi pe Mine învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt.

Dar mai observă cum, prin cuvântul Său, ajută pe de o parte la zidirea celor credincioşi, iar pe de alta, nu ignoră grăirea bolnavă a ereticilor lipsiţi de evlavie. Căci spune către ucenicii
Săi: „Voi Mă numiţi pe Mine învăţătorul şi Domnul,” ca să nu socotească cineva că El nu este prin fire Domnul şi învăţătorul, ci ca să arate că preţuieşte aceste numiri date Lui de cei care îl urmează, în mod necesar adaugă, înlăturând bănuielile acelora: „Şi bine ziceţi, căci sunt.”

Fiindcă nu Şi-a dobândit ca pe un simplu nume de cinste pe cel de „Domn,” precum noi, rămânând slugi prin fire, am dobândi o strălucire după har prin numirile cele mai presus de fire şi
preţioase date de oameni. Ci este Domn prin fire, stăpânind asupra tuturor, ca Dumnezeu către Care s-a zis prin glasul Psalmistului: „Că toate sunt slujitoare Ţie” (Ps. 118, 91). Dar este şi învăţător prin fire, căci toată înţelepciunea este de la Domnul şi toată înţelegerea este prin El, căci înţelepţeşte cu înţelepciune pe cele înţelegătoare şi seamănă înţelegerea potrivită ei în toată creaţia raţională, cerească şi pământească. Precum El, fiind Viaţa după fire, dă viaţă tuturor celor capabile de viaţă, aşa şi, deoarece El este înţelepciunea Tatălui, aşază darurile înţelepte în toate, adică gândirea şi toată cunoştinţa celor bune. Deci Fiul este prin fire Domnul şi învăţătorul tuturor.

Când deci Eu, Cel atât de mare în slavă, Mă arăt coborât la atâta smerenie, încât spăl şi picioarele voastre, cum veţi refuza, zice, să faceţi şi voi unii altora aceasta? Iar prin aceasta îi învaţă să nu le placă să se mândrească împotriva cinstirii altora, ci să socotească fiecare pe cel împreună-rob superior sieşi şi să-l pună în toate înaintea sa. Învăţătura aceasta e foarte bună, căci socotesc că prin ea se afirmă egalitatea şi se arată că nimic nu desparte aşa de mult pe fraţi şi
prieteni, ca pofta nestăpânită a nenorociţilor iubitori de slavă. Noi totdeauna poftim să fim mai mari şi lipsa de cinstiri în viaţă ne îndeamnă mintea lunecoasă să tindă la cinstiri mai strălucitoare. Ca să punem deci capăt acestei boli şi să facem să înceteze această poftă urâtă (fiindcă patima iubitoare de slavă este o amăgire şi nimic altceva), să-L primim în mintea noastră
pe Hristos, împăratul tuturor, Care spală picioarele ucenicilor, ca să facem şi noi aceasta unii altora. Prin aceasta omul va dispreţui orice fel de mândrie şi va respinge tot chipul iubirii lumeşti de slavă. Căci, dacă Domnul prin fire S-a făcut ca o slugă, cum n-ar dori robul să suporte cele ce-i sunt cu totul cuvenite, ca să nu plătească cu cea mai de pe urmă pedeapsă?

„Adevărat zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (In 13, 16-17)

Hristos întăreşte în continuare, ca prin nişte legi necesare, puterea faptei săvârşite şi declară că e cu totul greşită călcarea acestei porunci mântuitoare. Căci ceea ce e întărit printr-o lege nu poate trece necondamnat dacă nu se împlineşte. Căci slugile, care nu voiesc să cugete aceleaşi cu stăpânii lor, se aleg cu o vină de nescuzat. Fiindcă e mândrie şi altceva nimic a dori ceva mai mare şi mai presus de treapta proprie. Aceeaşi vină le-o va aduce şi trimişilor, pe drept
cuvânt: voinţa de a se ridica mai presus de cele proprii celui ce i-a trimis. De aceea le va ajunge lor, pentru măsura strălucirii proprii, cugetarea de trimis. Iar aceasta nu înseamnă decât a zice: cu
drept cuvânt veţi fi luaţi în râs în faţa Scaunului de judecată, dacă veţi refuza din mândrie să vă faceţi unii altora cele pe care vi le-am făcut Eu vouă, deşi sunt Dumnezeu şi Domn prin fire şi deşi v-aţi împărtăşit de numele de robi. Căci e cu adevărat absurd, ba şi propriu celei mai mari nebunii, ca, fiind slugi, deci mai mici decât Stăpânul şi Trimiţătorul, să vă ruşinaţi prosteşte de a vă socoti robi unii altora. Dacă ştiţi deci aceasta, veţi putea înţelege limpede ceea ce vă spun:
Fericiţi sunteţi dacă le veţi face.

Ar putea zice cineva că nu a cunoaşte virtutea, ci mai degrabă a o împlini e lucru de lăudat şi de râvnit. Socotesc că e mai bine să nu fi aflat aceasta unii decât,
aflând-o, să-şi desprindă mintea, prin lene, de voinţa de a împlini cele pe care le-a învăţat foarte bine şi drept. E ceea ce a spus Mântuitorul însuşi: „Iar sluga aceea care a cunoscut voia stăpânului şi nu s -a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie,
va fi bătută puţin” (Le. 12, 47-48). Căci pentru cel ce n-a cunoscut ceea ce trebuie chiar dacă va avea să răspundă întrucâtva pentru lenea lui, nu va fi nepotrivit să obţină o oarecare iertare. Dar celui ce a cunoscut un lucru, cunoaşterea lui îi va da o osândă mai greu de purtat. Căci a dispreţuit să-l facă, nelipsindu-i nimic ca să lucreze în modul cel mai cuvenit. Deci, cei ce ştim
trebuie să lucrăm. Căci astfel vom fi îmbrăcaţi în desăvârşita laudă a vieţuirii în Hristos, primind cea mai deplină răsplată la timpul cuvenit. De fapt, Mântuitorul a spus că cel ce a făcut şi a
învăţat se va chema mare – şi cu multă dreptate – în împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19). Căci ce-i lipseşte lui din evlavie? Iar cel ce se cuvine să fie lăudat pentru faptele lui bune, cum nu e împodobit cu cele mai desăvârşite daruri de la Dumnezeu? Deci, când cunoştinţa e unită cu faptele, folosul ce rezultă nu e mic. Dar, lipsind una dintre ele, cealaltă va fi şchioapă. S-a scris că şi credinţa fără fapte este moartă. Căci, deşi credinţa înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu Cel
Unul prin fire şi a-L mărturisi sincer şi cu adevărat, totuşi credinţa e moartă dacă nu e urmată de strălucirea cea din fapte. Cum deci nu va fi cu totul nefolositor a cunoaşte poate ce este bun, dar a nu voi şi a nu fi în stare să-l faci? Din pricina aceasta, fericiţi vor fi ucenicii Săi, sau cei ce cred în El, care nu numai că vor voi să ştie cele grăite de El, ci vor voi şi să le împlinească.

Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să se împlinească Scriptura: „ Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” (In 13, 18)

Nu mică e neclaritatea acestui cuvânt. Căci, spunând că sunt fericiţi cei ce cunosc binele şi se silesc să-l împlinească cu fapta, a adăugat îndată: „Nu zic despre voi toţi. ” Aici vizează pe vânzător, cum îmi pare mie şi altora. Căci cel ce urăşte pe Dumnezeu nu se află între râvnitori, nici între cei fericiţi, făcându-şi sufletul vinovat de atâta necredinţă. Acesta este unul dintre
înţelesurile obişnuite ale acestor cuvinte pentru cei mulţi.

Dar pe lângă acesta, mai este şi un altul. Pe acesta îl va spune Hristos însuşi când,
potrivit desăvârşitei şi preasfintei Scripturi, zicând: „ Cel ce a mâncat pâinea Mea a ridicat călcâiul împotriva Mea” (Ps. 40, 9), apără de mai înainte într-un anumit fel curata ceată
adevărată a celorlalţi ucenici, arătând vina unuia singur. Căci deoarece toţi mâncau pâinea Lui, hrănindu-se şi consumând împreună cele aduse de El [  “Pâinea lui Hristos,” pe care o mâncau ucenicii împreună, reprezintă toate darurile dumnezeieşti şi sufleteşti pe care le-a adus Hristos şi le-a dăruit ucenicilor Săi şi credincioşilor de după aceea, din care nu lipsesc energia şi seva înduhovnicită a trupului. în mod concentrat ni se dau acestea toate prin Sfânta împărtăşanie] spre folosul lor Hristos nu lasă mintea celor nevinovaţi să fie sfărâmată de temeri deşarte şi vrea să oprească de mai înainte cruzimea
neîncrederii, zicând: „Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să se împlinească Scriptura: Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea, ” sau şi-a mărit călcâiul după cuvântul Psalmistului.

Socotesc că aceasta ni se indică prin cuvintele amintite. Prin aceasta ni se dă o îndoită învăţătură. Iubitorul de învăţătură să probeze pe cea dintâi, care e mai importantă şi mai verificabilă. Dar, pe lângă cea amintită, mai arătăm şi pe cea înţeleasă de mintea celor mai simpli. Dar unii ar putea să scoată din acestea o nedumerire de două feluri. Cu prima vă întâmpină zicând: Dacă credem că Hristos ştie toate, de ce a ales pe
Iuda şi pentru ce l-a amestecat printre ceilalţi ucenici, o dată ce nu ignora că va fi vânzător şi va cădea în laţurile iubirii de câştig? Pe lângă acestea, va mai zice: Dacă a ridicat călcâiul împotriva
lui Hristos, cum spune Acesta însuşi, ca să se împlinească Scriptura, nu el ar trebui să fie înţeles ca vinovat de această faptă, ci puterea care a necesitat împlinirea Scripturii.

Trebuie să răspundem la fiecare nedumerire şi să dăm explicaţia cuvenită fiecăreia dintre ele, folosindu-ne de raţiunile ce ne stau în putere spre zidirea şi mângâierea celor care nu se simt
în stare să poată înţelege prin ei înşişi cele din dumnezeiasca Scriptură. Şi îndată vom spune că, dacă am vrea să ne folosim pentru fiecare dintre cele făcute de Dumnezeu de astfel de raţionamente, niciodată nu am sfârşi să învinuim pe Făcătorul, bârfind pe Dumnezeu, Cel ce a
chemat la existenţă cele ce nu erau, şi judecând neînţelepţeşte nemăsurata Lui iubire de oameni.

Căci, spune-mi ce ar putea împiedica şi pe alţii să-L învinuiască, zicând: De ce ai ales pe Saul şi l-ai uns ca rege peste Israel, ştiind că va dispreţui harul dat lui? Şi de ce să spun numai aceasta?
Căci cauza învinuirii va urca până la capul neamului, adică la Adam. Şi va mai spune unul dintre cei ce scormonesc acestea: Pentru ce ai alcătuit pe om din pământ, Tu, Care toate le ştii? Căci n-
ai putut ignora că va cădea, nesocotind porunca dată lui. în modul acesta vor urca cu acuza la cele şi mai înalte şi mai bune, zicând: Pentru ce ai creat firea îngerilor, o dată ce nu ignorai ca
Dumnezeu viitoarea cădere nebunească a unora dintre ei?” Căci n-au păstrat toţi starea proprie de la început. Dar ce ar urma de aici? Preştiinţa lui Dumnezeu nu l-ar fi îngăduit să Se arate ca
Creator, iar zidirea raţională n-ar fi apărut la facere, rămânând ca El să împărătească numai peste firea neraţională şi nesimţitoare, fără a exista cineva care să-L facă cunoscut ca Dumnezeu prin fire. Toţi cei ce văd acestea, socotesc că trebuie să înţeleagă că Făcătorul tuturor a dăruit celor
raţionale dintre făpturi cârma propriei voinţe şi le-a lăsat libertatea mişcărilor, ca să vrea fiecare să-şi aleagă modul propriu de lucrare. Deci cei ce tind în chip drept spre cele mai bune îşi asigură slava lor, rămânând în împărtăşirea de bunătăţile dăruite lor şi află o fericire pe care nu o pierd; iar cei ce sunt corupţi prin gândurile lor şi sunt atraşi de curentele poftelor nestatornice suportă pedeapsa cuvenită lor şi, răbdând cu dreptate răsplata pentru neascultarea lor, vor suferi osânda neîndurată şi netrecătoare. într-o astfel de împărţire vei afla despărţită şi firea îngerilor.
Cei ce şi-au păstrat starea de la început vor păstra nepierdută şi stabilă întemeierea lor în toate bunătăţile. Iar cei ce au lunecat, prin înclinările spre cele rele, din acea strălucire de la început
sunt aruncaţi spre păstrare, precum s-a scris, în lanţurile tartarului întunecat, spre judecata zilei celei mari (Iuda 6). Aşa a fost făcut la început şi primul om, adică Adam. Căci era în rai şi în cele
mai înalte bucurii duhovniceşti şi în slava lui Dumnezeu. Şi ar fi rămas în bunătăţile de la început ale firii, dacă nu s-ar fi întors spre apostazie şi neascultare, părăsind în mod neînţelept
porunca ce i s-a dat de sus. Căci la început nu era om râu, dar, nemaiarătându-se astfel, a căzut
din slava şi din cinstea împărătească. Aşa a ales Mântuitorul şi pe Iuda şi l-a unit cu sfinţii Dumnezeu face din iubire fiinţe care să-L cunoască, să poată intra în dialog cu El şi să-L iubească.

[Dar aceasta înseamnă că le-a înzestrat cu libertate. Nefiind infinite, pot creşte în unirea cu alţii şi cu Dumnezeu. Dar, având libertate, pot şi refuza această creştere. Dumnezeu preştie că unele dintre aceste fiinţe nu vor creşte în unirea cu El, deci în bunătate, ci vor alege răul. Dar, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, a exista în mod conştient e totuşi mai bine decât a nu exista deloc. Căci fiinţele conştiente vor exista în veci, chiar dacă vor alege răul. Poate că Dumnezeu vrea să-Şi afirme bunătatea, iubirea şi preţuirea faţă de forma de existenţă conştientă, diferită de a Sa, răbdându-le în veci în existenţă, acceptând şi acestora, ca tuturor, o atitudine chiar negativă faţă de El. Aceasta este o existenţă conştientă şi liberă aflată în afara Sa, dar care, pe de altă parte, depinde exclusiv de atotputernicia şi bunătatea Sa. Bunătăţile sau virtuţile de la început erau şi ale firii, dar şi dăruite de Dumnezeu. În firea adevărată a făpturii conştiente există putinţa să rămână în bucuria comună cu Dumnezeu, deci care ţine şi de firea ei,
dar şi de relaţia cu Dumnezeu. De aceea, în bucurie nu se poate face separaţie între ceea ce ţine de firea făpturii şi de relaţia cu Dumnezeu. În general ţine de firea făpturii conştiente să nu fie singură, dar mai ales să nu fie în afara comuniunii cu Dumnezeu. Când mă bucur de comuniunea cu altul, nu pot face separaţie între ceea ce ţine de firea mea şi ceea ce am de la altul.]

Dar deoarece după aceea Satana l-a ispitit pe încetul cu pofta de câştig urât, biruit fiind de această patimă şi din pricina ei, s-a făcut vânzător. Deci la început nu era nimic de felul acesta în cel ales. Era deci în el puterea de-a nu cădea. Dacă ar fi ales cele cuvenite, toată înţelegerea lui ar fi folosit-o spre a urma cu sinceritate lui Hristos.

În ce priveşte celălalt înţeles al cuvintelor date la început, spunem aceasta: Să nu socotească cineva, conform neînţelepciunii unora, că faptele prezise prin Sfinţii prooroci au fost duse la capăt ca să se împlinească Scripturile. Căci, dacă este adevărat acest lucru, nu va împiedica nimic pe cei ce s-au supus celor scrise să nu fie vinovaţi de păcat, sau, mai bine-zis, să se considere că nici n-ar fi păcătuit. Căci dacă trebuia să se împlinească cele ce s-au împlinit prin aceştia, cei prin care s-au împlinit sunt liberi de toată răspunderea. Pe lângă aceea, dumnezeiasca Scriptură ar apărea slujitoare a păcatului, ducând cu sila pe unii la cele ce s-au grăit prin ea, ca să
ajungă la împlinire ceea ce s-a spus odinioară. Dar socotesc că acesta este un cuvânt de mare defăimare. Şi cine ar fi atât de lipsit de cugetarea cuvenită, încât să socotească pricină a păcatului
unora cuvântul Sfântului Duh? Deci nu din această cauză credem că s-au săvârşit de unii anumite lucruri, ca să se împlinească Scripturile. Dar cunoaştem în mod sigur că cele ce se vor întâmpla
le-a spus Duhul, preştiindu-le, ca, atunci când se vor întâmpla, să avem un temei al credinţei în prezicerea că se vor întâmpla acestea.

[ Nu pentru că s-au prezis unele fapte rele de către Dumnezeu, prin preştiinţa Lui, se săvârşesc acestea, ci, invers: Dumnezeu le-a preştiut pentru că ele se vor săvârşi din libertatea făpturilor. Totuşi, rămâne un mare mister de ce Dumnezeu, deşi preştie că unele făpturi vor face răul, le creează totuşi. Se ascunde aici marea taină a libertăţii făpturilor. Dumnezeu o respectă atât de mult, încât, chiar preştiind că va fi rău folosită de unele, totuşi le creează. Oare nu se ascunde în acest mister marea valoare a libertăţii acordate de Dumnezeu făpturilor Sale, de vreme ce, chiar preştiind că o vor folosi rău, totuşi le creează ca făpturi libere? Nu e aici un semn uluitor al marii preţuiri pe care o dă Dumnezeu făpturilor Sale? Şi nu e totuşi, chiar în faptul că le creează, deşi preştie că vor fi contrare Lui, o mare dovadă a preţuirii importanţei existenţei lor, pe care le-o acordă Dumnezeu, chiar când ea e păstrată pur şi simplu, fără a fi folosită spre fericirea lor prin supunerea faţă de El? Dumnezeu socoteşte că e mai bine să existe şi aceste făpturi, decât
să nu fie. El preţuieşte existenţa ca pe un bun mai presus de calităţile pe care ea tinde să şi le câştige. E şi acesta un fel de dialog cu care le cinsteşte. Răspunsul poate fi însă şi mai aprofundat. Dacă Dumnezeu, preştiind că unele făpturi vor face răul, nu le-ar crea, aceasta ar însemna că nu vrea să le creeze cu
adevărat libere. Sau, dacă le-ar impune, din momentul creării, să nu facă răul, le-ar predestina spre bine. Dar binele predestinat nu mai este un bine adevărat. La fel ar fi şi dacă Dumnezeu ar crea numai fiinţe care vor face binele. Din aceasta s-ar deduce că ele sunt predestinate să facă un bine care nu mai este un bine adevărat. Iar necreând decât fiinţe predestinate să facă binele, ar însemna că nici Dumnezeu nu mai
este deplin liber în actul Său creator, ci e silit El însuşi să facă numai fiinţe care fac binele. Atunci, n-ar fi mărginit în puterea Sa creatoare? ]

Mai trebuie luat în considerare faptul că răul nu e ceva care are un izvor propriu. El e atitudinea liberă, contrară lui Dumnezeu, a unor făpturi ale Sale. Făpturile au această putinţă pentru că au o existenţă care e de la Dumnezeu. Dacă ar avea-o din altă parte, de ce ar fi socotit un rău faptul că I se opun? Deci, chiar opunându-se Lui, ele îşi menţin tot prin voia lui Dumnezeu existenţa, care în sine nu e un rău. Ele depind mai departe de Dumnezeu. Răul e numai un martor al existenţei lui Dumnezeu, Care a dat acelor făpturi existenţa. El nu există prin sine, ci e numai voinţa de a nu-L recunoaşte, când de fapt El există.
Dumnezeu le permite şi aceasta din marele respect faţă de libertatea pe care le-a dat-o. Aceasta arată o mai mare putere a Lui, prin faptul că nu Se teme de aceste făpturi, chiar de vor fi contrare Lui. Făpturile sunt şi ele dovezi ale puterii Lui, atât prin existenţa ce o au de la El – şi nu din alta parte – cât şi prin nefericirea care le vine din nerecunoaşterea Lui. S-ar putea spune că, preştiind nefericirea lor de a nu-L recunoaşte, ar fi fost mai conform cu bunătatea lui Dumnezeu să nu le fi făcut.]

Fragment din ” Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan “, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 41

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *