Selectați pagina

VREMURI DE TRISTA AMINTIRE: Colonia Salcia

VREMURI DE TRISTA AMINTIRE: Colonia Salcia

Fie ca jertfele celor mai buni dintre noi sa nu fi fost in zadar, iar nelegiuirile indurate sa nu mai cada vreodata pe capul acestui popor oropsit, caruia Dumnezeu i-a harazit toate suferintele lumii, dar si taria de a le infrunta si a le invinge

(Andrei Ciurunga)

Andrei CiurungaIn a doua jumatate a verii anului 1960, colonia Salcia a fost dispersata in doua directii: unele brigazi au plecat la Strimba, o alta colonie din Balta Brailei, iar altele, printre care si-a mea, au luat drumul spre Luciu-Giurgeni, un lagar cu doar cateva baraci pentru detinutii de drept comun. Noi, politicii, am fost cazati in pantecele unui bac de se legana zi si noapte pe valuri, la cativa metri de tarm. Aici aveam paturi suprapuse pe care le paraseam dimineata, ca sa ne intorcem la ele abia seara, la stingere. Atmosfera in bac era inabusitoare, iar sobolanii se simteau ca acasa. Toata ziua ne-o petreceam pe santier, iar masa de seara o serveam pe platoul din fata „dormitorului plutitor”.

Mare mi-a fost surprinderea – dar si spaima – cand intr-una din seri l-am zarit pe prietenul Fai Petreanu, abia sosit cu alte brigazi dintr-o colonie vecina. In prima clipa am inlemnit pur si simplu. Nu cumva s-au gasit la sora sa carnetele mele si a fost arestata toata familia? Nu, slava Domnului, cauza noii condamnari a lui Fai n-avea nici-o legatura cu mine!

Munca la Luciu-Giurgeni era total diferita de ceea ce facusem noi pana atunci. Lucram la orezarii, pe parcele cu apa adanca de vreo 30 de centimetri, care ne venea pana aproape de genunchi, Stateam aplecati opt ore pe zi si pliveam buruienile din orez, desculti si cu pantalonii suflecati pana sus, ca sa nu ni se ude. Soarele puternic facea ca apa sa friga, iar oglinzile ei incandescente ne ardeau ca o flacara fluierele picioarelor. Toti aveam pielea iritata, crapata, si ea ne ustura mai ales noaptea, prin somn. Ba chiar mai veneau si zecile de lipitori sa ne suga tocmai pe noi, cei care nu aveam nici asa destul sange in trupurile noastre de vlaga!

Si ca si cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, ne insotea la munca si un ticalos de sergent, pe nume Scarlat, caruia ii ziceam „catalaru”, din cauza unui caine dresat care-l insotea pas cu pas. Cand i se parea lui Scarlat ca vreunul dintre noi nu lucreaza cum trebuie, sau ca se opreste prea mult din lucru, asmuta potaia pe el. Cainele se repezea la ordinul sadicului sergent si-l tavalea prin moroi si prin apa pe nefericit, pana cand il podidea sangele. Abia atunci se indura ticalosul sa-si potoleasca animalul care, cinstit vorbind, nu avea nici o vina.

Andrei Ciurunga

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *