Selectați pagina

“Vremea postului să o începem luminat”

“Vremea postului să o începem luminat”

postul-pasteluiIată-ne ajunşi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede “Duminica Iertării”, două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o “postire” deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat:
“Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de lumină să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni.”
Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost
“luminaţi prin postire”: sfinţii, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila “artă” a postirii şi a pocăinţei. În nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri:
“Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le…”

Avem sprijinitori şi pilde:
“Mulţimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinţi cuvioşi, vă cinstim; că prin voi, pe cărarea cea dreaptă, cu adevărat a umbla am cunoscut”.

În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei “Duminica Iertării” dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: “Izgonirea lui Adam din Rai”. Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului 1-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii împărăţiei lui Dumnezeu prin viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:
“Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie ce am pătimit cu ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară.”

Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa “acestei lumi”. Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne “fălim” întru acesta. Nu trebuie “să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns”. Cea de-a doua condiţie este iertarea“că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”.

Postul Paştelui începe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om. Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului “Doamne strigat-am către Tine…” anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!

“Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”.

Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: “Lumină lină a Sfintei slave”. Preotul slujitor înaintează către “locul cel înalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului

“Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;

Când mă necăjesc degrab mă auzi

Ia aminte spre sulfetul meu,

Şi-1 mântuieşte pre el”

Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care dintr-o dată umple biserica: “când mă necăjesc degrab mă auzi” — şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre întuneric şi lumină.

Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

După Părintele Alexader Schmemann

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *