Select Page

Vom găsi călăuzire adevărată din partea Părinţilor, doar învăţînd smerenia şi neîncrezîndu-ne deşartei noastre înţelepciuni lumeşti

Vom găsi călăuzire adevărată din partea Părinţilor, doar învăţînd smerenia şi neîncrezîndu-ne deşartei noastre înţelepciuni lumeşti

Sfinții Părinți- călăuză sincera spre adevăratul creștinism

Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit voua cuvîntul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au incheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de invăţăturile străine cele de multe feluri. (Evrei 13:7,9)

Nu a existat niciodată un asemenea veac al falşilor invăţători precum acest jalnic secol al 20-lea, atît de bogat în jucărioare lumeşti şi atât de sărac în cele ale minţii şi sufletului. Orice părere imaginabilă, chiar şi cea mai absurdă, chiar şi dintre cele respinse pînă mai deunăzi de toţi oamenii civilizaţi – acum îşi găseşte susţinerea şi propriul ei „învăţător”.

Cîţiva dintre aceşti învăţători dovedesc sau făgăduiesc „puteri spirituale” şi false minuni, precum o fac unii ocultişti şi „harismatici”; dar majoritatea acestor învăţători contemporani nu oferă nimic mai mult decât un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din văzduh”, ca din partea unor „înţelepţi” (sau „inţelepte”) ce se auto-întituleaza astfel, ce socotesc a cunoaşte mai mult decât toţi cei din vechime, doar prin simplul fapt că vieţuiesc în „iluminatele” noastre vremuri moderne.

Prin urmare, filosofia are o mie de şcoli, şi „creştinismul” o mie de secte. Unde poate fi găsit în toate acestea adevărul, dacă mai poate fi găsit cu adevărat în vremurile noastre atît de rătăcite?

Doar într-un singur loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, provenind de la Dumnezeu Însuşi, neîmpuţinat de-a lungul veacurilor şi mereu proaspăt, unul şi acelaşi în toţi cei care Îl propovăduiesc cu adevărat, purtând spre mântuirea cea veşnică pe cei ce Îl urmează. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este Harul Prea-Sfîntului Duh, şi învăţătorii cei adevăraţi ai predaniei dumnezeieşti, ce îşi are obârşia în acest izvor, sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Vai! Cât de puţini dintre creştinii ortodocşi ştiu aceasta, şi câţi ştiu îndeajuns pentru a gusta din acest izvor! Cât de mulţi din ierarhii contemporani îşi poartă turmele nu pe păşunile cele adevărate ale sufletului, Sfinţii Părinţi, ci către căile pierzătoare ale înţelepţilor moderni ce făgăduiesc ceva „nou” şi se străduie să-i facă pe creştini a uita învăţătura cea adevărată a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care – este prea adevărat – se găseşte într-un dezacord deplin cu ideile false ce stăpânesc vremurile moderne.

Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinti nu aparţine unei epoci, fie ea „veche” sau „modernă”. A fost transmisă prin succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a apostolilor Săi, până în ziua de azi, şi nu a existat niciodată o perioadă în care să fie nevoie a redescoperi o învăţătura patristică „pierdută”. Chiar şi cînd mulţi dintre creştinii ortodocşi s-au îndepărtat de această învăţătură (cum este cazul, de pildă, în zilele noastre), adevăraţii ei reprezentanţi au transmis-o mai departe celor ce însetau să o primească. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plină de strălucire a celui de al patrulea secol, şi au existat perioade de decădere a conştiinţei patristice în rândul creştinilor ortodocşi; însă nu a existat nicicând vreo perioadă, de la întemeierea Bisericii lui Hristos pe pămînt, în care tradiţia patristică să nu călăuzească Biserica; nu a existat nici un secol fără Sfinţii săi Părinţi. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul şi biograful Sf.Simeon Noul Teolog, scria: „S-a ingăduit de către Dumnezeu ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea de către Sfântul Duh a proorocilor şi prietenilor Săi pentru rânduiala Bisericii Sale.”

Cel mai instructiv este pentru noi, creştinii cei de pe urmă, să ne călăuzim şi să ne inspirăm de la Sfinţii Părinţi ai vremurilor noastre, cei ce au trăit în condiţii asemănătoare cu ale noastre şi, totuşi, au păstrat nestricată şi neschimbată aceeaşi învăţătură mereu proaspătă, care nu aparţine unei vremi sau unui neam, ci tuturor vremurilor pînă la sfârşitul lumii, şi pentru întregul neam al creştinilor ortodocşi.

Înainte de a studia doi dintre Sfinţii Părinţi de dată recentă, trebuie însă să fie limpede că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic inutil. O bună parte din ceea ce trece drept o „renaştere patristică” în vremurile noastre nu este nimic altceva decât un joc pentru cărturarii heterodocşi şi imitatorilor lor „ortodocşi”, nici unul dintre aceştia ne„descoperind” vreodată un adevăr patristic pentru care să fie gata a-şi jertfi viaţa. O astfel de „patrologie” este doar erudiţie raţionalistă ce se întâmplă să se ocupe de învăţătura patristică, fără a înţelege vreodată că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi cuprinde adevăruri de care depinde viaţa sau moartea noastră duhovnicească. Asemenea cărturari  pseudo-patristici îşi petrec timpul dovedind că „pseudo-Macarie” a fost un eretic messalian, fără să înţeleagă sau să practice învăţătura ortodoxă curată a adevăratului Sfânt Macarie cel Mare; că „pseudo-Dionisie” a fost un falsificator de cărţi chibzuit, însă ale cărui profunzimi mistice şi spirituale îi depăşesc cu totul pe acuzatorii săi; că viaţa pe deplin creştină şi monahală a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, ce ne-a fost înmânată de Sf. Ioan Damaschin, nu este altceva decît „repovestirea poveştii lui Buddha”; şi încă o sută de fabulaţii asemănătoare, fabricate de „experţi” pentru un public credul, ce nu are idee de atmosfera agnostică în care se fac asemenea „descoperiri”. Când există întrebări erudite serioase, referitoare la unele texte patristice (căci, desigur, există şi dintr-acestea), cu siguranţă acestea nu vor fi soluţionate cu ajutorul unor astfel de „experţi”, ce sunt cu totul străini de adevărata tradiţie patristică, şi care nu fac altceva decât să îşi ducă existenţa pe seama ei.

Cînd cărturarii „ortodocşi” reiau învăţătura celor pseudo-patristici sau îşi fac propriile cercetări în acelaşi duh raţionalist, rezultatul poate fi tragic; căci astfel de cărturari sunt luaţi de mulţi drept „purtători de cuvânt ai ortodoxiei”, şi afirmaţiile lor raţionaliste drept parte a unei viziuni „autentic patristice”, înşelând astfel mulţi creştini ortodocşi. Părintele Alexander Schmemann, de pildă, în vreme ce pretinde a se fi eliberat din „captivitatea apuseană”, care – necunoscînd adevărata tradiţie patristică a secolelor recente (ce se găseşte mai mult în mănăstiri, decât în academii) -, îşi inchipuie că a dominat complet teologia ortodoxă a vremurilor moderne, a ajuns el însuşi un captiv al ideilor raţionaliste protestante privind teologia liturgică, aşa cum bine a arătat protopresbiterul Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al acestor zile. [1] Din nefericire, o astfel de demascare vădită încă nu a fost făcută şi pseudo-cărturarului Sfinţilor ruşi şi al Sfinţilor Părinţi, G. P. Fedotov, care îşi inchipuie că Sf.Serghie „a fost cel dintâi Sfînt rus care poate fi catalogat ca mistic” (ignorând astfel cele patru secole de Părinţi ruşi care l-au precedat, la fel de „mistici”), ce căuta zadarnic „originalitatea” în „opera literară” a Sf.Nil din Sora (arătînd cu aceasta că nici măcar nu înţelege semnificaţia tradiţiei în ortodoxie), îl calomniază pe marele Sfânt ortodox, Tihon din Zadonsk, ca fiind un „fiu al Barocului Apusean, mai degrabă decît un moştenitor al spiritualităţii răsăritene” [2], şi încearcă,  cu multă stângăcie, să facă din Sf. Serafim [din Sarov] (care în realitate se situeaza uimitor de bine în tradiţia patristică, încât cu greu poate fi deosebit de marii Părinţi ai pustiei egiptene) un fel de fenomen „specific rus”, care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei clase de bătrâni duhovniceşti (stareţi)din Rusia” şi „înainte-mergătorul noii forme de spiritualitate care va urma monahismului ascetic simplu”. [3]

Din nefericire, consecinţele unei astfel de pseudo-erudiţie se regăsesc adesea în viaţa reală; suflete credule care iau aceste concluzii false drept autentice încep să lucreze pentru o „renaştere liturgică” pe baze protestante, îl transformă pe Sf. Serafim (ignorînd învăţăturile sale “neconvenabile” referitoare la eretici, pe care le împărtăşeste cu întreaga tradiţie patristică) într-un yoghin hindus sau într-un „harismat”, şi, în general, îi abordează pe Sfinţii Părinţi la fel ca majoritatea cărturarilor contemporani – fără cinstire şi evlavie, ca şi cum s-ar afla la acelaşi nivel cu ei, ca un exerciţiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, nu ca pe o călăuză spre viaţa cea adevărată şi spre mântuire.

Nu aşa sunt adevăraţii cărturari ortodocşi, nu aşa este adevărata tradiţie patristică, unde predania autentică, neschimbată a adevăratului creştinism este transmisă prin succesiune neîntreruptă, atât prin viu grai, cât şi prin cuvîntul scris şi tiparit, de la părinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.

In secolul al 20-lea, iese în evidenţă un arhiereu ortodox, pentru orientarea sa patristică – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, şi poate arhitectul-şef al ideologiei ei fără compromisuri, tradiţionalistă. În anii în care a fost vice-preşedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (in anii 1920), a fost larg recunoscut ca având cugetul cel mai patristic dintre toţi teologii ruşi de peste hotare. în anii 1930 s-a retras în izolare deplină, devenind un al doilea Teofan Zavorâtul; şi de atunci a fost, din păcate, uitat în mare măsură. Din fericire, amintirea sa a fost păstrată cu sfinţenie de către ucenicii şi urmaşii săi, şi, în ultimele luni, unul din ucenicii săi de căpătîi, Arhiepiscopul Averchie, de la Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York, a publicat biografia sa împreună cu o serie din predicile sale. [4] În aceste predici se poate vedea cu limpezime evlavia şi respectul ierarhului faţă de Sfinţii Părinţi, ucenicia sa faţă de ei, şi smerenia sa covîrşitoare, care este mulţumită doar atunci cînd transmite ideile şi vorbele Sfinţilor Părinţi, şi nu ceva din cele ce îi aparţin. Astfel, într-o predica din Duminica Rusaliilor, el spune: „Învăţătura despre Sfînta Treime este culmea teologiei creştine. Astfel, eu nu încerc să port mai departe această învăţătura cu propriile mele cuvinte, ci cu cuvintele Sfinţilor şi de Dumnezeu-purtătorilor teologi şi mari Părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele şi gîndurile. Ei înfăţişează cina cea dumnezeiască, iar eu sunt doar slujitorul ospăţului lor dumnezeiesc”.

În altă predică, Arhiepiscopul Teofan ne dă pricinile smeririi sale în faţa Sfinţilor Părinţi – o caracteristică atât de tipică marilor purtători ai învăţăturii patristice, chiar şi marilor teologi ca arhiepiscopul Teofan, dar care este atât de greşit interpretată de cărturarii lumeşti drept o „lipsă de originalitate”. În predica sa din Duminica Sfinţilor Părinţi ai celui de al şaselea Sinod Ecumenic, ţinută în 1928 la Varna, în Bulgaria, el dăruieşte credincioşilor „un cuvânt despre însemnătatea Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii pentru noi, creştinii. În ce constă măreţia lor, şi pe ce se întemeiază însemnătatea lor deosebită pentru noi? Biserica, fraţilor, este casa Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (1 Timotei 3:15). Adevărul creştin este păstrat în Biserică prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; dar are trebuinţă de o păstrare dreaptă şi de o tâlcuire dreaptă.Însemnătatea Sfinţilor Părinţi se găseşte tocmai în aceasta: ei sunt cei mai iscusiţi păstrători şi tălmăcitori ai acestui adevăr, în virtutea sfinţeniei vieţilor lor, prin cunoaşterea lor profundă a cuvântului lui Dumnezeu, şi bogăţia Harului Duhului Sfânt care sălăşluieşte în ei.” Restul acestei predici nu cuprinde altceva decât citate chiar din Sfinţii Părinţi (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) care susţin acest punct de vedere.

Ultimul Sfânt Părinte pe care arhiepiscopul Teofan îl citează, pe larg, în predica sa, este unul apropiat lui în timp, un înainte-mergător al său în transmiterea autenticei tradiţii patristice în Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dublă însemnătate pentru noi, astăzi: nu numai că este un Sfânt Părinte aparţinînd aproape vremurilor noastre, dar şi căutarea sa după adevăr este foarte asemănătoare celei a căutătorilor sinceri de astăzi, şi astfel el ne înfăţişează cum este cu putinţă pentru „iluminatul om modern” să se depărteze de la robia covârşitoare a ideilor şi modurilor de gîndire moderne, şi să intre încă o dată în atmosfera curată a patristicii (adică, a cugetării cu adevărat creştine ortodoxe). Este extrem de însufleţitor pentru noi să citim, cu cuvintele episcopului Ignatie însuşi, cum un inginer militar s-a smuls din legăturile „cunoaşterii moderne” şi a pătruns în tradiţia patristică, pe care a primit-o, împreuna cu cărţile, de la un ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, şi a transmis-o zilelor noastre.

„Pe vremea cînd eram încă student”, îl citează arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie, [5] „nu existau bucurii sau distracţii pentru mine! Lumea nu-mi înfăţişa nimic atrăgător. Mintea îmi era afundată cu totul în ştiinţe, şi în acelaşi timp ardeam de dorinţa găsirii adevăratei credinţe, a adevăratei învăţături a acesteia, străină de toate greşelile dogmatice şi morale.”

„În acelaşi timp, deja se înfăţişau privirii mele insistente limitele cunoaşterii umane, în ştiinţele cele mai înalte şi profund dezvoltate. Ajungînd la aceste limite, am întrebat ştiinţele: “Ce dăruiţi voi unui om, ca să-l poată numi al lui? Omul este veşnic, şi ceea ce este al lui trebuie să fie veşnic. Arătaţi-mi această stăpînire veşnica, această bogăţie adevărată, pe care să o pot lua cu mine dincolo de mormînt! Pînă acum văd numai cunoaştere care se sfârşeşte pe pămînt, care nu poate exista după despărţirea sufletului de trup”.

Tînărul căutator a cercetat matematicile, fizica, chimia, filosofia, arătînd o cunoaştere profundă a lor; apoi geografia, geodezia, filologia, literatura; dar a aflat că toate acestea sunt ale pământului. Drept răspuns la toate întrebările sale chinuitoare a primit acelaşi răspuns, pe care căutări asemănătoare îl primesc în şi mai „iluminatul” nostru secol al 20-lea: „Ştiinţele au rămas tăcute.”

Apoi, „pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns viu şi cu adevărat trebuitor, m-am întors la credinţă. Dar unde eşti ascunsă, o, adevărata şi Sfîntă Credinţă? Nu te-am putut recunoaşte în fanatismul {papism} care nu s-a pecetluit cu blîndeţea Evangheliei; ci răsufla patimă şi trufie raţionalistă! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura arbitrariului {protestantism} care s-a despărţit de Biserică, clădindu-şi noul său sistem, proclamînd cu emfază şi mândrie descoperirea unei credinţe creştine noi, adevărate, după trecerea a 18 secole de la Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul! O! În ce grea încurcătură era sufletul meu! Cât de înfricoşător era îngreuiat! Ce valuri de îndoială s-au ridicat împotrivă-i, ridicându-se din neîncrederea în sine-mi, din neîncrederea în tot ce era exigenţa, tânguindu-mă din pricina neştiinţei, a necunoaşterii de către mine a adevărului.”

„Şi am început adesea, cu lacrimi, să îl implor pe Dumnezeu să nu mă lase jertfă greşelii, ci să imi arate calea dreaptă, pe care trebuie să mă îndrept către El, în călătoria-mi nevăzută a cugetului şi inimii. Şi, o, minune! Dintr-odată un gînd şezu înaintea mea… Inima mi s-a îndreptat către el ca în îmbrăţişarea unui prieten. Acest gînd m-a inspirat să studiez credinţa la izvoare – în scrierile Sfinţilor Părinţi! ‚Sfinţenia lor’, mi-a zis gândul, dă chezăşie de credibilitatea lor: alege-i drept călăuze’. Am ascultat. Am găsit o cale de a obţine lucrările Sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, şi cu râvnă am început să le citesc, analizîndu-le în profunzime. Terminînd de citit unele, luam şi citeam altele, le citeam, le reciteam, le studiam. Ce m-a izbit mai înainte de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe? A fost conglăsuirea lor, minunată, măreaţa lor armonie. Optsprezece secole, prin gurile lor, mărturiseau o singură învăţătură unanimă, o învăţătura Dumnezeiască!”

„Cînd într-o noapte senină de toamnă scrutez cerul senin, presărat cu stele fără de număr, atît de deosebite ca mărime dar răspîndind aceeaşi lumină, îmi spun: astfel sunt şi scrierile Părinţilor! Cînd într-o zi de vară scrutez marea cea întinsă, acoperită de o mulţime de corăbii cu pînzele lor asemenea aripilor unor lebede albe, corăbii ce se duc sub un singur vînt spre o singură ţintă, spre un singur port, îmi spun: astfel sunt şi scrierile Părinţilor! Cînd aud un cor armonios, pe mai multe voci, în care diferitele voci într-o armonie elegantă cîntă o cîntare dumnezeiească, atunci îmi spun: astfel sunt şi scrierile Părinţilor!”

„Si ce învăţătura găsesc în ele? Găsesc o învăţătura repetată de toţi Părinţii, şi anume, că singura cale spre mântuire este urmarea necondiţionată a sfaturilor Sfinţilor Părinţi.

‚Ai văzut’, zic ei, pe cineva înşelat de o învăţătura mincinoasă, pierind din pricina alegerii nepotrivite a nevoinţelor ascetice? – atunci să ştii că acela s-a urmat pe sine-şi, propria-şi înţelegere, propriile-i păreri, şi nu învăţătura Părinţilor’ (Avva Dorotei, Învăţătura a cincea), care alcătuieşte predania dogmatică şi morală a Bisericii. Cu această tradiţie, ca şi cu un bun nepreţuit, Biserica îşi hrăneşte fiii. Acest gând a fost trimis de Dumnezeu, de la Care este fiecare dar bun, de la Care un gând bun este începutul fiecărui lucru bun… Acest gînd a fost pentru mine întâia fîntînă pe tărâmul adevărului. Aici sufletul meu îşi găseşte odihna faţă de valuri şi vînturi. Acest gând a devenit piatra de temelie pentru clădirea duhovnicească a sufletului meu. Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare. A început regulat să-mi lumineze calea cea atît de grea şi plină de suferinţă, cea îngustă şi nevăzută, a minţii şi inimii, către Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasă cu acest gând, şi am văzut că pricina tuturor erorilor constă în neştiinţa, în uitarea, în lipsa acestui gând.”

„Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu limpezime că mântuirea în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse era neîndoielnică, un lucru de care religiile Europei Apusene sunt lipsite, căci nu au păstrat întregi nici învăţăturile dogmatice, nici cele morale ale Bisericii lui Hristos de la începuturile ei.Mi-a înfăţişat ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce a fost necesar un Răscumpărător, în ce constă mîntuirea dată de Răscumpărător. M-a făcut să ştiu că o persoană trebuie să dezvolte, să simtă, să vadă mântuirea în sineşi, fără de care credinţa în Hristos este moartă, iar creştinismul este doar un cuvînt şi un nume, dacă nu este pusă în lucrare! M-a învăţat să privesc veşnicia drept veşnicie, înaintea căreia un mileniu de viaţă pămînteasca nu înseamnă nimic, lăsând deoparte viaţa noastra ce măsoară vreo jumătate de veac. M-a învăţat că viaţa pămîntească trebuie petrecută în pregătirea pentru veşnicie… Mi-a arătat că toate indeletnicirile pământeşti, plăceri, cinstiri, măriri – sunt jucării deşarte, cu care copiii mari se joacă şi îşi pierd binecuvântarea veşniciei… Pe toate acestea Sfinţii Părinţi ni le spun cu limpezime desăvârşita în minunatele lor scrieri sfinte.’

Arhiepiscopul Teofan îşi incheie pledoaria patristică cu acest apel: „Fraţilor, lăsaţi acest gând bun (luarea Sfinţilor Părinţi drept călăuză) să vă fie stea povăţuitoare în vremea peregrinării pămîntesti, pe valurile mării acestei vieţi!”

Adevărul acestui apel, ca şi cel al cuvintelor insuflate ale episcopului Ignatie, nu s-a diminuat în deceniile de cînd au fost rostite. Lumea a înaintat pe calea apostaziei de la Adevărul creştin, şi a devenit chiar şi mai limpede că nu există nici o alternativă la această cale, în afară de urmarea căii fără de compromisuri a adevărului, care ne-a fost înmânata de către Sfinţii Părinţi.

Totuşi, nu trebuie să ne îndreptăm către Sfinţii Părinţi doar ca să „învăţăm despre ei”; dacă nu facem nimic altceva decît aceasta, atunci nu ne aflăm într-o stare mai bună decît cei ce discută fără de folos în academiile moarte ale acestei civilizaţii moderne ce piere, chiar şi atunci cînd aceste academii sunt „ortodoxe” şi teologii învăţaţi din ele definesc cu eleganţă şi explică totul despre „sfinţenie” şi „spiritualitate” şi „indumnezeire”, dar nu au experienţa necesară pentru a cuvânta direct inimii sufletelor însetate şi a le întoarce spre dorirea căii luptei celei duhovniceşti, nici nu au cunoaşterea pentru a sesiza greşeala fatală a „teologilor” academici, ce vorbesc de Dumnezeu cu ţigara sau paharul de vin în mînă, nici curajul să acuze ierarhii „canonici” apostaţi de trădarea lui Hristos.

Trebuie să ne îndreptăm către Sfinţii Părinţi, mai degrabă, cu scopul de a le deveni ucenici, de a primi învăţătura vieţii adevărate, a mântuirii sufletului, chiar şi cînd ştim că astfel vom ieşi din gratiile acestei lumi şi vom fi surghiuniţi de ea. Dacă facem aceasta, vom găsi calea spre ieşirea din mlaştina încurcată a gîndirii moderne, bazată chiar pe părăsirea învăţăturii celei sfinte a Părinţilor. Vom descoperi că Sfinţii Părinţi sunt extrem de „contemporani”, prin faptul că se adresează direct luptei creştinilor ortodocşi de astăzi, oferind răspunsuri la întrebările cruciale ale vieţii şi morţii pe care cărturărimea academică se teme îndeobşte chiar să şi le pună – şi atunci cînd o face, dă un răspuns inofensiv care „explică” aceste întrebări celor ce sunt doar curioşi despre ele, dar nu însetează după răspunsuri. Vom găsi călăuzire adevărată din partea Părinţilor, doar învăţînd smerenia şi neîncrezîndu-ne deşartei noastre înţelepciuni lumeşti, pe care am primit-o împreuna cu aerul acestor vremuri rău-mirositoare, încrezîndu-ne celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei adevăraţi Părinţi, atît de greu de găsit în zilele noastre, cînd iubirea multora s-a răcit (Matei 24:12) – Părinţi al căror singur ţel este să îşi călăuzească fiii către Dumnezeu şi către Împărăţia sa Cerească, unde vom păşi şi vorbi cu aceşti oameni îngereşti în veşnica bucurie negrăită.

Nu există nici o problemă a vremurilor noastre încurcate, care să nu îşi găsească soluţia printr-o citire atentă şi smerită a Sfinţilor Părinţi: fie că este problema sectelor şi ereziilor ce abundă astăzi, sau cea a schismelor şi „jurisdicţiilor”; fie pretenţia de viaţă duhovnicească ridicată de „renaşterea harismatică”, sau ispitele subtile ale confortului şi avantajelor moderne; fie chestiuni filosofice complexe ca „evoluţia”, sau chestiunile morale clare ale avortului, eutanasiei şi a „controlului naşterilor”; fie apostazia rafinată a „serghianismului”, care dăruieşte instituţia unei biserici, în locul Trupului lui Hristos, sau lipsa de rafinament a „renovaţionismului”, care începe cu „îndreptarea calendarului” şi sfîrşeşte într-un „protestantism de rit răsăritean”. La toate aceste întrebări Sfinţii Părinţi, şi Părinţii noştri în viaţă, care îi urmează, sunt singurii noştri călăuzitori siguri.

Episcopul Ignatie şi alti Părinţi recenţi ne-au arătat nouă, creştinilor de pe urmă, care Sfinţi Părinţi sunt mai important de citit, şi în ce ordine. Să fie aceasta drept inspiraţie pentru noi toţi, spre a aşeza învăţătura patristică ca piatră de temelie a zidirii sufletelor noastre, spre dobîndirea vieţii veşnice! Amin.

________________________________________________________________________

1. “Teologia liturgica a Păr. A.Schmemann”, în The Orthodox Word, 1970, No. 6, Pp. 260-280.

2. O teză respinsă în totalitate de Nadejda Gorodetsky în Sfîntul Tihon Zadonski, inspirator al lui Dostoievski, SPCK, Londra, 1951.

3. Vezi introducerile lui Fedotov la scrierile acestor Sfinţi în O comoară a spiritualităţii ruseşti, Sheed & Ward, New York, 1948.

4. O biografie scurtă a sa poate fi citită în The Orthodox Word, 1969, No. 5.

5. Din Volumul I al Operelor adunate ale Episcopului Ignatie în rusă, pp. 396-401.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *