Selectați pagina

Voinţa de a te împărtăşi de dureri e proprie de-abia celor stăpîniţi de iubire. Mila este întărirea iubirii. Sf. Grigorie al Nyssei

Voinţa de a te împărtăşi de dureri e proprie de-abia celor stăpîniţi de iubire. Mila este întărirea iubirii. Sf. Grigorie al Nyssei

Cuvîntul V
“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.”

Din cartea ” Despre Fericiri ” al celui intre Sfinți Părintelui nostru Grigorie al Nyssei

Poate învăţătura primită de Iacov, printr-o vedenie, ca printr-o ghicitură, cînd a văzut scara ce străbate de la pămînt la înălţimea cerului şi pe Dumnezeu,întărit pe ea, e ceva asemenea învăţăturii despre «Fericiri» pe care ne-o dă şi nouă acum Cuvîntul şi care ridică mereu pe cei ce urcă prin ea spre înţelesurile mai înalte. De fapt, acolo se închipuieşte, socotesc, viaţa cea întru virtute, în chipul unei scări, ca să înveţe şi el şi să spună şi celor de după el că nu e cu putinţă să se înalţe cineva spre Dumnezeu altfel, decît privind mereu la cele de sus şi avînd dorinţa nesfîrşită a celor înalte, încît să nu iubească şi să rămînă la cele dobîndite, ci să socotească drept pagubă neridicarea la ceea ce e mai presus. Deci şi aci înălţimea «Fericirilor» ce urmează una după alta îi pregăteşte pe cei ce vor de apropierea de Dumnezeu, Cel cu adevărat fericit şi întărit peste toată fericirea.

Dar, fără îndoială, precum de cel înţelept

ne apropiem prin înţelepciune şi de cel curat, prin curăţie, aşa de Cel fericit ne apropiem străbătînd calea «Fericirilor». Căci fericirea e cu adevărat proprie lui Dumnezeu. De aceea, şi Iacov a istorisit că Dumnezeu era întărit pe o astfel de scară. Pentru că împărtăşirea de «Fericiri» nu o nimic altceva decît împărtăşirea (xoivcovta) de dumnezeire, spre care ne urcă pe noi Domnul prin cele spuse. Deci mie mi se pare că El îndumnezeieşte într-un fel oarecare prin înfăţişarea pe rînd a fericirii făgăduite pe cel ce ascultă şi înţelege cuvîntul. Căci zice : «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui». Ştiu că în multe locuri ale dumnezeieştii Scripturi, prin numele de «milostiv» bărbaţii sfinţi numesc pe Dumnezeu. Aşa, David, în cîntări (psalmi), aşa Iona, în proorocia lui ,aşa numeşte Moise în multe locuri ale legii lui pe Dumnezeu. Deci dacă e o numire cuvenită lui Dumnezeu cea de milostiv, la ce altceva cheamă Cuvîntul decît ca să te faci dumnezeu, luînd chipul acestei însuşiri dumnezeieşti ? Căci, dacă Dumnezeu e numit în Scriptura de-Dumnezeu-insuflată «milostiv», iar cel cu adevărat fericit e Dumnezeu, e vădit că de aci urmează a cugeta că dacă cineva, chiar om fiind, se face milostiv, se învredniceşte de fericirea dumnezeiască, aflîndu-se în aceea prin care se numeşte Dumnezeu. «Milostiv e Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte» (Ps. 114, 5). Cum nu e un lucru fericit să se numească şi să fie ceea ce se numeşte şi Dumnezeu prin ceea ce face ? Dar şi dumnezeiescul Apostol ne sfătuieşte în cuvîntările sale să rîvnim cele mai înalte dintre harisme. Însă scopul nostru nu este să ne convingem să dorim cele bune (căci e sădit în firea noastră omenească să tindă spre bine), ci să nu greşim în judecata cu privire la bine.Căci mai ales în aceasta greşeşte viaţa noastră : că nu putem înţelege întocmai ce este binele prin fire şi ce se socoteşte prin amăgire ca atare. Pentru că, dacă ni s-ar înfăţişa în viaţă răutatea dezvăluită şi nu vopsită de o oarecare închipuire a binelui, nu s-ar năpusti omul spre ea. Drept aceea, avem nevoie de dreaptă judecată pentru înţelegerea spusei de faţă, ca învăţînd să cunoaştem frumuseţea adevărată a înţelesului ascuns în ea, să ne facem după chipul ei. Căci precum gîndul despre Dumnezeu e sădit în chip firesc în toţi oamenii, iar greşeala în privinţa a ceea ce năzuim vine din necunoaşterea Celui ce este cu adevărat Dumnezeu (căci unii se închină dumnezeirii adevărate, cunoscute în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfînt, iar alţii s-au rătăcit spre păreri nebuneşti şi, de aceea, puţina abatere de la adevăr a deschis calea necredincioşiei), aşa şi în privinţa cuprinsului spusei de faţă, dacă nu prindem adevăratul înţeles, nu mică ne va li paguba, rătăcind de la adevăr.

Ce este deci mila şi în ce se arată ? Şi cum e fericit cel ce primeşte întocmai ceea ce dă? Căci zice: «Fericiţi cei milostivi, că aceia se  v o r  milui». înţelesul nemijlocit al acestei spuse cheamă pe om la iubirea semenului işi la compătimirea lui, din pricina neegalităţii şi firii schimbătoare a împrejurărilor vieţii, care fac ca nu toţi să se afle în aceleaşi stări nici în privinţa cinstirii, nici a stării trupului, nici a celorlalte înzestrări. Căci de cele mai multe ori viaţa e împărţită, fiind sfîşiată prin cele contrare : prin robie şi domnie, prin bogăţie şi sărăcie, prin slavă şi necinste, prin slăbiciunea şi tăria trupului şi prin toate cele asemănătoare. Deci pentru ca cel ce are prea puţin să vină la egalitate cu cel ce are prea mult şi cel ce e în lipsă să se umple prin cel ce prisoseşte, porunceşte oamenilor mila faţă de cei în greutăţi. Căci nu se poate porni cineva spre vindecarea nenorocirii aproapelui, dacă nu-i înmoaie mila sufletul spre o astfel de pornire. Căci mila e înţeleasă ca contrarul neîndurării. Precum deci cel neîndurat şi crud rămîne îngrădit celor ce se apropie, aşa cel împreună-pătimitor şi milostiv se amestecă oarecum prin simţirea sufletului cu cel ce e în vreo nevoie, făcîndu-se celui necăjit ceea ce cere sufletul lui întristat. Căci mila este, ca să o tălmăcim printr-o explicare cuprinzătoare, întristarea de bună voie pentru necazurile străine. Iar dacă nu am înfăţişat deplin înţelesul ei, poate o vom tălmăci mai limpede prin alt cuvînt.

Mila este împreună-pătimirea iubitoare cu cei chinuiţi de dureri. Căci, precum cruzimea şi sălbăticia îşi au obîrşia în ură, aşa mila odrăsleşte din iubire, neputîndu-se ivi decît din aceasta. Şi dacă ar cerceta cineva cu luare aminte însuşirea milei, ar afla că e o întărire a simţirii iubitoare, amestecată cu pătimirea întristării. Căci părtăşia la cele bune e năzuită de toţi la fel, atît de duşmani, cît şi de prieteni. Dar voinţa de a te împărtăşi de dureri e proprie de-abia celor stăpîniţi de iubire. De aceea se recunoaşte că, dintre toate cele ce ţin de viaţa aceasta, cea mai tare este iubirea. Iar mila este întărirea iubirii. De aceea fericit în înţelesul cel mai propriu este cel ce-şi are sufletul în această simţire, fiindcă a ajuns la vîrful cel mai înalt în virtute. Căci nimeni să nu vadă această virtute arătîndu-se numai în cele materiale. Pentru că, în acest caz, ea nu ar fi decît o faptă a celor ce au vre-o putere să facă bine. Dar mie mi se pare că e mai drept să se vadă aceasta în voia liberă. Pentru că cel ce voieşte binele, dar e împiedicat de la săvîrşirea lui din lipsa de putere, nu e cu nimic mai prejos prin simţirea sufletului, de cel ce arată hotărîrea lui prin fapte. Şi cu cît mai mare este cîştigul pentru viaţă, dacă ia cineva fericirea în acest înţeles, e de prisos să se mai arate, fiind vădite şi pruncilor bunătăţile dobîndite în viaţă din înţelegerea aceasta a iubirii. Căci dacă, să presupunem, ar fi proprie tuturor această simţire faţă de cei mai prejos, n-ar mai fi unul mai sus şi altul mai jos, n-ar mai fi viaţa împărţită prin numiri contrare, n-ar mai întrista sărăcia pe om, nu l-ar mai umili robia, nu l-ar mai supăra necinstirea. Căci toate ar fi comune tuturor şi în viata omenească ar stăpîni egalitatea de drept şi egalitatea de numiri, cel ce are ceva făcîndu-se de bună voie deopotrivă cu cel lipsit de aceea. Iar dacă ar fi aşa, n- ar mai rămîne nici o pricină de duşmănie ,pizma ar înceta ; ura ar muri; amintirea răului, minciuna, înşelătoria, războiul ar dispărea. Căci toate sînt nepoatele poftei de mai mult. Iar alungată fiind starea de necompătimire, împreună cu ea ar fi scoase, ca o rădăcină rea, odraslele răutăţii. Iar prin smulgerea răutăţilor ar intra lista bunătăţilor, pacea şi dreptatea şi tot şirul celor  cugetate ca bune.

Deci ce ar fi mai fericit ca a avea o astfel de viaţă, nemaicrezînd viaţa noastră asigurată prin lacăte şi pietre, ci asigurîndu-ne-o unii prin alţii. Căci precum cel crud şi sălbatic îşi face duşmănoşi pe cei ce au cunoscut prin cercare sălbătăcia lui, aşa, dimpotrivă, toţi ne facem binevoitori celui ce are milă de noi, mila născînd în chip firesc iubirea în cei ce se împărtăşesc de ea.

Deci, precum a arătat Cuvîntul, mila este maica bunăvoinţei, a iubirii, arvuna, legătura oricărei simţiri prieteneşti. Şi ce asigurare mai întărită s-ar putea născoci vieţii decît aceasta ? Drept aceea, pe drept cuvînt fericeşte Cuvîntul pe cel milostiv, făgăduindu-i prin acest nume atîtea bunătăţi. Nu se poate ca cineva să nu cunoască folosul acestui sfat pentru viaţă. Dar mie mi se pare că înţelesul cuvîntului cuprinde mai mult decît cele ce le dă cugetării nemijlocite, arătînd cele negrăite ale vieţii viitoare. Căci zicînd : «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui», arată răsplata prin mila ce aşteaptă la urmă pe cei ce miluiesc.

Deci, părăsind pe cît putem acest înţeles uşor de cunoscut şi aflător la îndemîna celor mulţi, să încercăm să străbatem după putere cu privirea spre partea dinăuntru a catapetesmei. «Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui». Căci se poate afla ceva mai înalt şi decît învăţăturile înţelese în cuvînt. Pentru că Cel ce a făcut pe om după chipul Său a sădit în firea celui plăsmuit pornirile tuturor bunătăţilor (virtuţilor), încît nici una din bunătăţi nu se furişează din afară, ci este în puterea noastră ceea ce voim, scoţînd ca dintr-o vistierie binele din firea noastră. Căci printr-o parte sîntem învăţaţi despre întreg şi anume că nu poate dobîndi omul altfel ceva din cele poftite decît dacă îşi dăruieşte însuşi sie-şi acel bine. De aceea zice undeva Domnul către cei ce aud: «împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul vostru este» (Le, 17, 21) ,şi : «Tot cel ce cere primeşte şi cel ce caută află şi celui ce bate i se deschide» (Mt., 6, 7—8) ; pentru a lua ceea ce dorim şi a afla ceea ce căutăm şi a dobîndi cele dorite atîrna de voia şi de hotărîrea noastră. Drept urmare trebuie să judecăm şi contrarul, anume că şi pornirea spre rău nu ne vine din nici o silă din afară, ci îndată ce am ales răul, ia existentă ( u c p  o T a x a t ) , producându-se atunci cînd îl alegem. Răul de la sine, într-un ipostas propriu, în afară de alegerea liberă, nu se află şezînd nicăieri.

Din acestea se arată limpede puterea de-sine-ţiitoare şi de-sine-stăpînitoare, pe care a sădit-o în firea oamenilor Domnul firii: din faptul că toate atîrna de libera noastră alegere, fie bune, fie rele,şi din faptul că judecata dumnezeiască, urmînd cu hotărîre nepătimitoare şi dreaptă celor ce atîrna de voinţa noastră,împarte fiecăruia aceea ce-şi pricinuieşte fiecare lui însuşi: celor ce caută, cum zice Apostolul, cu răbdare slava şi cinstea faptelor bune, viata veşnică; iar celor ce nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii, mînie şi necaz şi toate cele ce poartă numirile răsplătirii întristătoare.

Căci precum oglinzile curate arată

chipurile feţelor aşa cum sînt feţele — bucuroase pe ale celor ce se bucură, triste pe ale celor întristaţi — şi nu învinuieşte cineva firea oglinzii cînd arată chipul întristat al modelului doborît de întristare, aşa şi judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu se face asemenea simţirilor noastre, dîndu-ne cum sînt în noi cele ce sînt de la noi. «Veniţi, zice, voi cei binecuvîntaţi» şi : «Duceţi-vă, voi, cei blestemaţi» (Mt., 25, 34, 41). Oare e nevoie de cele din afară ca cei de la dreapta să audă cuvîntul dulce, iar cei de la stînga, pe cel trist ? Nu şi-au pricinuit cei dintîi ei înşişi mila prin cele ce au făcut, iar cei din urmă nu şi-au făcut pe Dumnezeu neîndurător prin faptul că au fost cu neîndurare faţă de cei de aceeaşi fire ? Bogatul care se lăfăia în desfătări nu s-a milostivit de săracul ce se chinuia la poarta lui de aceea îşi taie el însuşi mila, rugîndu-se să fie miluit, dar nefiind auzit. Şi aceasta nu pentru că ar fi pricinuit o mică picătură dată lui vre-o pagubă în marele izvor al raiului, ci pentru că picătura milei nu se poate amesteca cu neîndurarea. Căci «ce părtăşie are lumina cu întunericul ?» (II Cor., 6, 14),- şi: «Cele ce va semăna omul, pe acelea le va şi secera. Că cel ce seamănă în trup, din trup va secera stricăciune. Iar cel ce seamănă în duh, din duh va secera viaţă veşnică» (Gal., 4, 6). Sămînţa socotesc că este libera alegere a omului, iar secerişul, răsplata liberei lui alegeri înmulţit este spicul bunătăţilor pe seama celor ce au ales o astfel de sămînţă. Şi dureroasă este mulţimea spinilor celor ce au semănat în viaţa lor seminţele spinilor. Căci numaidecît trebuie să secere cineva ceea ce a semănat şi nu se poate altfel.

«Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui». Ce raţiune omenească ar putea străbate adîncul înţelesurilor ascunse în acest cuvînt ? Căci forma generală şi
nehotărnicită a cuvîntului ne face să cercetăm şi mai mult cele spuse, prin faptul că nu adaugă cine sînt cei către care se cuvine să fie mila lucrătoare, ci spune simplu : «Fericiţi cei milostivi». Poate un nou înţeles ni-l dă cuvîntul să înţelegem şi prin faptul că gîndul despre milă urmează plînsului socotit fericit. De fapt şi acolo fericit era cel ce îşi petrecea viaţa aceasta în plîns, precum şi aci mi se pare că cuvîntul ne dă aceeaşi învăţătură. Căci, precum ne simţim atinşi de nenorocirile străine cînd unii dintre cunoscuţii noştri cad fără voie în niscai supărări, sau pierd casa părintească, sau scapă goi din corăbiile scufundate, sau sînt prinşi de piraţi şi de tîlhari, sau ajung din liberi robi, sau din fericiţi prizonieri, sau suferă de vre-un alt rău de felul acesta, după ce au avut o soartă bună în viaţa lor, — deci precum în sufletul nostru se iveşte o simţire de împreună-pătimire cu aceştia, poate cu mult mai mult se iveşte o astfel de simţire pentru noi înşine cînd vine în viaţa noastră o astfel de lovitură. Căci cînd ne gîndim cît de strălucită era casa pe care am pierdut-o, cum am ajuns în puterea tîlharilor, cum am rămas goi, scufundîndu-ne în adîncul acestei
vieţi, ce fel şi cîţi stăpîni ne-am atras în locul libertăţii şi al vieţuirii în libertate, cum ni s-a întrerupt fericirea vieţii prin moarte şi stricăciune, oare mai e cu putinţă, cînd ne vin aceste gînduri, ca mila noastră să se ocupe cu nenorocirile străine şi să nu se umple sufletul de jale pentru sine însuşi, gîndind la cele ce a avut, din care a căzut ? Căci ce e mai de plîns decît această prinsoare ? În loc de desfătarea din rai, am primit această stare a vieţii, supusă bolii şl durerii; în loc de nepătimirea aceea, am primit zecile de mii de nenorociri ale patimilor ; în loc de petrecerea aceea înaltă şi de împreuna-vieţuire cu îngerii, am fost osîndiţi să locuim împreună cu fiarele pămîntului am schimbat viaţa îngerească şi nepătimitoare, cu viaţa dobitocească. Iar pe amarnicii tirani, pe stăpînii turbaţi şi sălbatici ai vieţii noastre, cine ar putea să-i numere cu uşurinţă : ura, patima, mândria, tiranul furios şi sălbatic, gîndul desfrînat ce se desfată de noi ca de nişte sclavi, robind firea spre slujiri pătimaşe şi necurate ? Iar pe tirana lăcomie care alt tiran o covîrşeşte în răutate ? Căci robind nenorocitul suflet, îl sileşte să primească poftele ei nesăturate, primind totdeauna şi neumplîndu-se niciodată, ca o fiară cu multe capete ce trimite prin mii de guri hrana în pîntecele de neumplut care niciodată nu se satură de cîştig, ci ceea oe cîştigă mereu i se face pricină şi aţîţare a poftei de şi mai mult cîştig.

Cine deci, văzînd această viaţă nefericită, va rămîne fără milă şi fără îndurare faţă de atîtea nenorociri? Iar pricina nemilostivirii de noi înşine stă în nesimţirea relelor, cum se întîmplă să pătimească cei ieşiţi din minţi, care, covârşiţi de rău, pierd şi simţirea celor ce le suferă. Dacă deci cineva se cunoaşte pe sine, cum a fost înainte şi cum este acum (căci zice undeva Solomon că «cei ce se cunosc pe ei înşişi sînt înţelepţi»), nu va înceta nicodată să aibă milă, iar acestei simţiri a sufletului îi va urma, după dreptate, şi mila dumnezeiască. De aceea zice: «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui». Aceia şi nu alţii. Căci înţelesul acestui cuvînt e ca şi cînd ar spune cineva : «Fericit lucru este a-şi îngriji cineva sănătatea trupească». Pentru că cel ce se îngrijeşte va trăi întru sănătate. Astfel cel milostiv este fericit, pentru că rodul milei se face un bun propriu al celui ce miluieşte, fie în înţelesul lămurit acum de noi, fie în cel înfăţişat mai înainte, care arată împreună-pătimirea sufletului, cu nenorocirile străine. Căci fiecare din acestea e un bine : atît a se milui cineva de sine, în chipul arătat, cît şi a pătimi împreună cu semenii săi pentru nenorocirile lor. Pentru că dreptatea judecăţii dumnezeieşti dă simţirii omeneşti faţă de cei în suferinţă o întărire înaltă, încît îl face pe om, în oarecare fel, judecător al său propriu ; astfel, simţirea lui dă, prin judecata făcută supuşilor, o hotărîre asupra sa însuşi.

Fiindcă deci se crede — şi se crede cu adevărat — că toată firea omenească se va înfăţişa înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare potrivit cu cele ce le-a făcut prin trup, fie binele, fie răul, poate că e îngăduit să spunem şi ceva mai îndrăzneţ : dacă e cu putinţă să se primească cu gîndul cele negrăite şi nevăzute, se poate cunoaşte cu atît mai mult, încă de acum, fericirea răsplătirii din partea celor miluiţi. Căci bunăvoinţa ce se naşte în suflet, faţă de cei ce i-au
arătat milă în viaţa aceasta, rămîne în veci după cuviinţă, în cei ce se împărtăşesc de har. Ce e deci mai firesc decît ca, în vremea cercetării, cunoscîndundu-se binefăcătorul de către cei ce au fost bucuraţi de el, sufletul acestuia să se veselească de glasurile mulţumitoare către Dumnezeu, care-i vor aduce lauda întregii zidiri ? Oare de ce altă fericire va mai avea nevoie cel ce va fi lăudat într-un astfel de teatru pentru faptele sale cele bune ? Şi că vor fi de faţă cei ce s-au bucurat de faptele cele bune, ne învaţă cuvîntul Evangheliei, arătînd pe împăratul zicînd la judecată, către cei drepţi şi către cei nedrepţi, cele ce le-a spus Iisus. Căci şi unora şi altora le va pune în faţă pronumele arătător, pe cei miluiţi şi  nemiluiţi făcîndu-i cunoscuţi ca printr-un deget : «întrucît aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici». Spunînd : «aceşti», arată pe cei miluiţi ca fiind de faţă.

Să-mi spună acum cel ce preţuieşte mai mult materia neînsufleţită a aurului
decît fericirea viitoare : ce este strălucirea aceasta a aurului? Ce sînt scînteierile pietrelor de mare preţ? Ce podoabă a veşmintelor este de aşa fel, cum presupune nădejdea acel bine ? Cînd Cel ce împărăteşte peste zidire Se va descoperi firii omeneşti, şezînd cu mărire pe tronul cel înalt, cînd se vor vedea împrejurul Lui zecile de mii nenumărate ale îngerilor şi cînd ochii tuturor vor vedea împărăţia cea negrăită a cerurilor şi se vor arăta, pe de altă parte, dimpotrivă, chinurile înfricoşătoare, iar în mijlocul acestora întreaga fire omenească a celor ce au fost de la prima creaţie şi pînă la împlinirea întregului, stînd în văzduh cu frică şi cu nădejdea celor viitoare, aşteptînd cu cutremur fie o soartă, fie alta, şi chiar şi cei ce au vieţuit cu bună conştiinţă tremurînd de viitorul lor cînd vor vedea pe ceilalţi traşi de conştiinţa lor cea rea ca de un călău în întunericul acela trist, iar cel milostiv va fi dus de faptele sale în faţa Judecătorului strălucind de Îndrăzneală, însoţit de glasurile de laudă şi de mulţumire ale celor cărora le-a făcut bine, oare va socoti fericirea una cu bogăţia materială ? Oare va primi în locul acelor bunătăţi
să i se prefacă toţi munţii şi sasurile şi văile şi marea, în aur ? Iar cel ce a ascuns cu grijă, cu peceţi, cu lacăte şi cu uşi de fier, în ascunzători întărite, pe Mamona, şi a socotit păstrarea materiei îngrămădite în ascunzători mai de preţ decît orice poruncă, va fi tras cu capul în jos în focul acela întunecat şi toţi îi vor scoate la arătare neîndurarea şi neîmblânzirea au trăit-o pe pielea lor in viata aceasta şi-i vor spune : «Adu-ţi aminte cât al luat cele bune ale tale în viața ta» (Le, 16, 35), că ai încuiat în întăriturile bogăţiei mila şi ai nesocotit pe pămînt împreună-pătimirea ; de aceea nu ţi-ai adus în viaţa de aici iubirea de oameni, nu ai ce nu ai avut, nu afli ce n-ai depus, nu aduni ce n-ai risipit, nu seceri ce n-ai semănat, secerişul tău e pe măsura seminţelor tale. Ai semănat amărăciune, adună snopii ei; ai preţuit nemilostivirea, ia ceea ce ai iubit; n-ai privit cu compătimire, nu vei fi privit cu milă; ai trecut cu vederea pe cel necăjit, vei fi trecut cu vederea cînd te vei pierde, ai ocolit mila, te va ocoli mila, te-ai scîrbit de cel sărac, se va scîrbi şi de tine Cel ce a sărăcit din pricina ta. De ţi se vor zice acestea şi unele ca acestea, unde va fi aurul? Unde, vasele strălucitoare? Unde, asigurarea comorilor prin peceţi? Unde, cîinii folosiţi pentru paza de noapte şi armele pregătite pentru cei ce pun la cale jefuirea lor ? Unde, însemnările făcute în protocoale? Ce sînt acestea faţă de plînsul şi scrîşnirea dinţilor? Cine va lumina întunericul? Cine va stinge flacăra? Cine va alunga viermele fără de moarte?

Drept aceea, să înţelegem, fraţilor, cuvîntul Domnului, care ne învaţă în puţinătatea lui atîtea lucruri despre cele viitoare, şi să ne facem milostivi, ca să ajungem prin aceasta fericiţi întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin.

“Despre fericiri”, Sf. Grigorie al Nyssei, “Părinți și scriitori bisericești “, 29, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *