Selectați pagina

Viața și pătimirea Sf. Victor Ostrovidov, Mărturisitorul, Episcopul Glazovului – printre primii episcopi care s-au separat de Mitropolitul eretic Serghie în 1927

Viața și pătimirea Sf. Victor Ostrovidov, Mărturisitorul, Episcopul Glazovului – printre primii episcopi care s-au separat de Mitropolitul eretic Serghie în 1927

Episcopul Victor Ostrovidov a fost fiu al unui cântăreţ bisericesc.El a intrat în mănăstire de tânăr şi a petrecut mulţi ani acolo. El a dobândit şi o educaţie teologică bună şi în 1912 a publicat un studiu detaliat
asupra „Noilor teologi”, criticând o nouă modă teologică care găsise expresie mai ales în cartea Mitropolitului (mai târziu „Patriarh”) Serghie Doctrina mântuirii (Kazan, 1898). După revoluţia din 1917, el a fost episcop vicar al eparhiei Viatka, cu titlul „al Glazovului şi Votkinskului”, cu sediul în Viatka. În 1922 a fost arestat şi a stat în închisoare până în 1925. Când a apărut Declaraţia din 1927, vocea sa a fost prima care a protestat şi turma lui i s-a alăturat în separarea de Mitropolitul Serghie, ceea ce a dus la arestarea şi întemniţarea sa în lagărul de concentrare de la Solovki, unde a stat din 1928 până în 1930, lucrând pe post de contabil la fabrica de funii, la aproximativ un kilometru şi jumătate de clădirea principală a fostei Mănăstiri Solovki. Casa mică în care locuia şi muncea se afla într-un luminiş al pădurii; în adâncul acestei păduri el săvârşea în secret slujbe bisericeşti, împreună cu alţi membri ai Bisericii din catacombe.

În Solovki, în ciuda stării tragice a Rusiei sovietice, episcopul Victor îşi păstra o perspectivă optimistă asupra

viitorului şi chiar încerca să-l molipsească de acesta pe mai realistul episcop Maxim de Serpuhov.
Dar, în câţiva ani, acest optimism părea să fi dispărut, pentru că un martor care l-a văzut în primăvara lui 1931 în lagărul de concentrare Mai Guba, în Nordul îndepărtat, l-a auzit spunând: „De aici înainte nu este nimic altceva decât suferinţă”. În vara aceluiaşi an a fost eliberat din lagărul său şi exilat pentru trei ani pe malul râului Onega, în regiunea Arhanghelsk, unde, după unele relatări, a fost în legătură cu ierarhii din catacombe, cu Mitropolitul Iosif şi episcopul Damaschin. Târziu, în 1933, el a fost trimis într-un exil încă şi mai îndepărtat, în Siberia şi, după aceasta, nu s-a mai auzit nimic despre el. Dar, dacă se ştie puţin despre viaţa şi suferinţele acestui nou mărturisitor, sufletul său curajos şi vertical este prezentat în documentele pe care le-a lăsat în urmă, care acuză serghianismul ca o profundă eroare care neagă însăşi natura Bisericii lui Hristos.

Victor Ostrovidov a fost unul dintre primii Episcopi care a anunțat separarea (de Mitropolia lui Serghie) și a  trecut la auto-conducere, fiind în fruntea opoziției, numită după numele său (victoriană) în eparhiile Vyatka și Votskoy, la care s-au alăturat parohiile din Viatka, Izhevsk, Votkinsk în Glazov, Slobodskoy, Yaransk Kotelnichesky.

23 decembrie 1927, printr-o hotărâre a Sinodului temporar, el a fost oprit de la slujire. Cu toate acestea, Episcopul Victor Ostrovidov nu a recunoscut această hotărâre, spunând: „ că și în trecut, de multe ori, s-a întâmplat … că cei care au căzut de la Adevăr să constituie Sinoade, și Biserica lui Dumnezeu să se numească, și sub pretextul preocupării pentru reguli/legi, puneau interdicții celor care nu se supuneau nebuniei lor“. Desigur,  loialitatea lor față de capul legitim al Bisericii Mitropolitul Petru (Polyansky, pomenit la 27 septembrie), închis, i-a ferit pe episcopii care s-au separat de acuzația de schismă. (după pravoslavie.ru)

Episcopul Victor Ostrovidov a trecut la Domnul pe data de 19 aprilie (2 mai -s.n.) 1934, din cauza inflamației plămânilor. Pe data de 18 iunie ( 1 iulie -s.n.) 1997, în s. Nerița, în cimitirul local, au fost aflate cinstitele sale moaște, întregi, neputrezite, după 63 de ani de aflare în pământ. Espiscopul Victor Ostrovidov a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în luna august a anului 2000.

Următiți mai jos un documentar – Viața, pătimirile și minunile Sf. Victor Ostrovidov, Episcopul Glazovului și al Votkinskului (în lb. rusă)

Epistolele Episcopului Victor

SCRISOARE CĂTRE MITROPOLITUL SERGHIE
Document din 16 decembrie 1927

„Înalt Prea Sfinţia Voastră, milostiv arhipăstor, cel mai vrednic de cinste şi drag vlădică.
În octombrie, cu dragostea unui fiu, am avut curajul să-mi exprim faţă de Înalt Prea Sfinţia Voastră tristeţea mea cu privire la distrugerea dezastruoasă a Bisericii Ortodoxe care a fost introdusă „ca principiu de administrare”. O astfel de distrugere a Bisericii este consecinţa cu totul naturală şi inevitabilă a căii pe care v-a plasat Declaraţia dumneavoastră din 16 iulie, o Declaraţie care pentru noi, cei smeriţi şi temători de Dumnezeu, şi pentru toţi oamenii iubitori de Hristos este cu totul inacceptabilă. De la început până la sfârşit este plină de neadevăr dureros şi este o batjocură, tulburând profund sufletele credincioşilor împotriva Sfintei Biserici Ortodoxe şi împotriva poziţiei noastre de mărturisire a adevărului lui Dumnezeu. Şi, printr-o trădare a Bisericii lui Hristos înaintea batjocurii „păgânilor”, este cea mai dureroasă renunţare la propria mântuire, o renunţare la Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru. Acest păcat, după cum dă mărturie Cuvântul lui Dumnezeu, nu este mai mic decât nicio erezie sau schismă, ci este chiar incomparabil mai mare, deoarece îl aruncă pe om imediat în prăpastia distrugerii, după Cuvântul nemincinos: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor… (Matei 10: 33).

Atât cât a stat în puterea noastră, ne-am păzit pe noi înşine şi turma noastră să fim părtaşi la acest păcat şi pentru acest motiv am trimis înapoi însăşi Declaraţia dumneavoastră. Acceptarea Declaraţiei ar fi fost o mărturie înaintea lui Dumnezeu despre dezinteresul şi indiferenţa noastră cu privire la Preasfânta Biserică a lui Dumnezeu, Mireasa lui Hristos. Din frică de Dumnezeu, găsesc acum inacceptabil şi decretul privind transferul meu: „Mă tem – aşa cum îmi scrie un ierarh – ca o expresie a ascultării din partea noastră să nu fie considerată de ei (Sinodul) ca o aprobare a ceea ce au făcut”. Şi, prin urmare, dacă mi s-ar acorda deplină libertate de mişcare – ceea ce nu am, fiind exilat administrativ –, m-aş întreba: nu va trebui oare să răspund înaintea lui Dumnezeu pentru această ascultare, pentru că în esenţă mă uneşte cu oameni care s-au separat de Dumnezeu? Şi faptul că Declaraţia este vrednică de plâns şi că îl separă pe om de Dumnezeu – privitor la aceasta am expus gândurile mele separat, în forma unei scrisori către prieteni, care este ataşată aici.

Şi ce se poate spune despre viitor? Pentru viitor m-aş ruga lui Dumnezeu – şi nu doar eu, ci şi întreaga Biserică Ortodoxă – să nu vă împietrească inima, aşa cum a făcut cândva cu inima lui Faraon, ci să vă dea harul de a recunoaşte păcatul pe care l-aţi făcut şi să vă căiţi toată viaţa. Atunci, toţi credincioşii, cu bucurie şi cu lacrimi de mulţumire către Dumnezeu, vor veni din nou la dumneavoastră ca la un tată, păstorii ca la un conducător al păstorilor şi întreaga Biserică Rusă ca la conducătorul ei sfinţit. Duşmanul v-a ademenit şi v-a sedus a doua oară (Mitropolitul Serghie se alăturase mai înainte „Bisericii Vii” şi apoi se căise) cu ideea organizării Bisericii. Dar, dacă preţul plătit pentru această organizare face ca Biserica lui Hristos să nu mai fie casa dătătoare de harul mântuirii pentru oameni, iar cel care primeşte organizarea încetează de a mai fi ceea ce a fost – pentru că este scris: Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi slujirea lui s-o ia altul (Fapte 1: 20) –, atunci ar fi mai bine pentru noi să nu avem niciodată niciun fel de organizare. Care este câştigul dacă, după ce am devenit, prin harul lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt, ajungem dintr-odată să nu mai valorăm nimic, doar pentru a primi un nou mod de organizare pentru noi înşine? Niciunul. Fie ca întreaga lume materială vizibilă să piară; să fie mai importantă în ochii noştri acea pierdere a sufletului la care va fi supus cel care prezintă astfel de pretexte evidente pentru păcat. Dar, dacă împietrirea inimii voastre a ajuns atât de departe şi nu rămâne nicio nădejde de căinţă, chiar şi pentru acest rezultat avem un text care să ne lumineze: De aceea: ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi, şi voi fi vouă Tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul (II Cor. 6: 17-18).”

Sincer devotatul frate în Hristos
al Înalt Prea Sfinţiei Voastre,
Preacuvioase arhipăstor,
Episcopul Victor

 

O SCRISOARE CĂTRE PRIETENI
Document din decembrie 1927
Vedeţi să nu fiţi amăgiţi. (Luca 21: 8)
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi!
Iubiţi prieteni! Cu mare întristare a inimii vă spun despre o nouă înşelare, prin care duşmanul nostru, diavolul, vrea să ademenească sufletele creştinilor pe calea pierzării, lipsindu-le de harul mântuirii veşnice. Şi această înşelare – vai nouă, păcătoşilor! – este mult mai amară decât  cea dintâi: pe când nebunia celor din Biserica Vie – renovaţioniştii şi gregorienii – se putea vedea cu uşurinţă, esenţa distrugătoare a înşelării din urmă nu poate fi văzută de oricine şi, mai ales, n-o pot vedea cei ale căror minţi şi inimi sunt întoarse spre lucrurile pământeşti, de dragul cărora şi ajung să renunţe la Domnul. Dar să ştie toată lumea că ultima
Declaraţie din 16/29 iulie a acestui an a Mitropolitului Serghie este o trădare clară a Adevărului (cf. Ioan 14: 6). Pe cine au trădat semnatarii acestei declaraţii şi la cine au renunţat ei? Ei au renunţat la Preasfânta Biserică Ortodoxă, care este întotdeauna şi în toate curată şi sfântă, neavând în sine nicio pată, sau zbârcitură sau altceva de acest fel (Efes. 5: 27). Ei au pricinuit judecarea publică a Bisericii în faţa întregii lumi; ei au legat-o şi au dat-o spre batjocură „profanilor”, ca pe un răufăcător, ca pe un ucigaş, ca pe un trădător al Preasfântului Mire, Hristos – Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică. Ce lucru groaznic… Sfânta Biserică, pe care Domnul a câştigat-o cu scump sângele Său (Fapte 20: 28) din lumea aceasta, şi care este Trupul Său (cf. Col. 1:24), şi care este pentru noi toţi casa mântuirii prin har din această viaţă a pierzării, acum această dumnezeiască şi sfântă Biserică a lui Hristos este adaptată pentru a servi unor interese nu doar străine ei, ci cu totul incompatibile cu dumnezeirea ei şi cu libertatea ei duhovnicească. Mulţi creştini se arată duşmani ai Crucii lui Hristos, spune Apostolul; ei au în gând cele pământeşti (politica), uitând că cetatea noastră este în ceruri (Fil. 3: 18-20), căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evr. 13: 14). Şi ce fel de unire poate fi între Biserica lui Dumnezeu şi autoritatea civilă de orice tip, când scopurile activităţii celei din urmă sunt orientate exclusiv într-o direcţie material-economică, şi, în timp ce la suprafaţă ele pot fi morale, în fapt sunt străine sau chiar ostile credinţei în Dumnezeu? În acelaşi timp, scopul activităţilor Bisericii este exclusiv duhovnicesc şi moral şi, prin credinţa în Dumnezeu, ele îl duc pe om dincolo de limitele vieţii pământeşti, pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi al bunurilor cereşti veşnice. Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacov 4: 4). Prin urmare, Biserica lui Hristos, prin însăşi firea ei, niciodată n-ar putea fi o organizaţie politică, pentru că ar înceta de a mai fi Biserica lui Hristos, Biserica lui Dumnezeu, Biserica mântuirii veşnice. Iar dacă acum, prin „Declaraţie”, Biserica este unită cu regimul civil, aceasta nu este doar o simplă manevră exterioară, ci, pe lângă îngrozitoarea insultă şi distrugerea Bisericii Ortodoxe, se mai înfăptuieşte aici şi monstruosul păcat al renunţării la Adevărul Bisericii, un păcat care nu poate fi justificat de obţinerea niciunui bun pământesc pentru Biserică. Să nu îmi spuneţi că în acest fel s-a format o conducere centrală şi se vor forma conduceri locale şi se obţine aparenţa unui calm exterior pentru Biserică sau, aşa cum spune Declaraţia, „o existenţă legală a Bisericii” – toţi cei care mai înainte au fost prinşi de duşmanul nostru, diavolul, şi au căzut din Biserica Ortodoxă iubesc să spună şi asta şi alte lucruri similare. Dar care este câştigul dacă noi înşine, după ce am fost făcuţi şi numiţi temple ale lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4: 16), am devenit fără valoare şi dezgustători în ochii lui Dumnezeu, acceptând să avem o conducere exterioară? Mai degrabă să nu avem niciodată niciun fel de conducere, mai bine să rătăcim, chiar şi neavând unde să ne plecăm capul, după felul celor despre care s-a spus odată: Au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului (Evr. 11: 37-38). Dar prin astfel de suferinţe sunt păstrate sufletele ortodoxe în harul mântuirii, de care sunt lipsiţi toţi cei care sunt prinşi de diavol cu astfel de pretexte exterioare. Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină; fiecare suflet trebuie să fie încercat şi fiecare loc trebuie cernut, pentru ca grâul să fie ales de neghină, chiar dacă într-o cantitate mică; de vreme ce sunt puţini aleşi, Domnul a spus: dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18: 7). Dar, prietenilor, să nu aducem nicio jignire Bisericii lui Dumnezeu, ca să nu fim condamnaţi la Judecata Domnului. Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu… şi îi vor amăgi pe mulţi, ne avertizează Domnul (Luca 21: 18). Şi sfântul apostol, arătându-şi grija faţă de noi, spune: Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efes. 5: 15-16). Fie ca Domnul să nu împietrească inimile celor care au semnat Declaraţia, ci fie ca ei să se căiască şi să se întoarcă şi fie ca păcatele lor să fie şterse. Dar, dacă nu va fi astfel, atunci să ne păzim de comuniunea cu ei, ştiind că starea de comuniune cu cei care au căzut este propria noastră renunţare la Hristos Domnul.

Prieteni ai mei, dacă noi credem cu adevărat că în afara Bisericii Ortodoxe omul nu se poate mântui, atunci când adevărul ei este pervertit nu putem continua să o cinstim pasiv, pe ascuns, ci trebuie să mărturisim înaintea tuturor adevărul Bisericii. Şi dacă alţii, oricât de mulţi, fie ei şi ierarhi conducători, rămân indiferenţi şi pot chiar să-şi folosească interdicţiile împotriva noastră, nu este nimic surprinzător în aceasta. Până la urmă, acest lucru s-a întâmplat nu de puţine ori în trecut, şi la fel a fost şi acum patru ani, când cei care au căzut din adevăr au adunat sinoade şi s-au numit Biserică a lui Dumnezeu şi, pretinzând că sunt preocupaţi de canoane, au pus interdicţii asupra celor care nu s-au supus lipsei lor de sens; dar au făcut toate acestea spre ruşinea lor şi spre pieirea lor veşnică. Dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel viclean… Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos! (II Tes. 3: 3-5).”

Episcopul Victor

RĂSPUNSURILE EPISCOPULUI VICTOR LA 15 ÎNTREBĂRI ALE GPU CU PRIVIRE LA DECLARAŢIA MITROPOLITULUI SERGHIE

Document din 18 ianuarie 1928
Întrebările s-au păstrat mai mult sub forma unor scurte indicaţii, decât în întregime. Unele dintre răspunsuri,
conţinând repetiţii sau referindu-se mai mult la aspecte politice, au fost omise sau au fost scurtate.

1. „Cum aţi interpreta, din punct de vedere civil şi eclezial, apariţia noii tendinţe bisericeşti – platforma Declaraţiei din 29 iulie 1927?” Din punct de vedere eclezial, ca o învăţătură incorectă despre Biserică şi, în ceea ce priveşte chestiunea mântuirii noastre în Iisus Hristos, o eroare de principiu a Mitropolitului Serghie…
2. „Cum priviţi Declaraţia? etc.”
Declaraţia este o separare de adevărul mântuirii. Priveşte mântuirea ca pe o perfecţionare morală naturală a omului; este o doctrină filosofică păgână a mântuirii şi, pentru realizarea ei, este absolut necesară conducerea externă. În opinia mea, aceasta este aceeaşi eroare de care, chiar din 1912, l-am acuzat pe Mitropolitul Serghie… Eu însumi am crescut printre oameni simpli, fiu al unui citeţ de biserică, şi mi-am petrecut întreaga viaţă printre oameni simpli, în mănăstiri. Aşa cum cred oamenii, aşa cred şi eu, anume: noi credem că suntem mântuiţi în Hristos Iisus prin harul lui Dumnezeu – acest har al lui Dumnezeu este prezent doar în Biserica Ortodoxă şi ne este dat nouă prin Sfintele Taine – şi Biserica însăşi este casa mântuirii prin har din această viaţă de pierzare, iar nu vreun fel de organizare politică. Ca o unitate prin har a credincioşilor, Biserica există fără – şi chiar nu trebuie să aibă – nicio organizare politică printre membrii ei; Biserica romano-catolică învaţă altfel. Membrii Bisericii, ca cetăţeni, au o organizaţie politică civilă comună pentru toţi, în care sunt în dependenţă de autoritatea civilă.
3. Sinodul a apărut fără binecuvântarea Mitropolitului Petru, care este conducătorul temporar al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul Serghie, convocând această întâlnire, şi-a depăşit autoritatea; el a fost însărcinat
doar cu o păzire temporară a Bisericii, cu o satisfacere a nevoilor duhovniceşti stringente ale credincioşilor; dar el a început o întreagă revizuire generală a Bisericii. El nu este stăpânul Casei lui Dumnezeu, ci doar un păzitor al acesteia; prin urmare, relaţia mea cu Sinodul şi cu întreaga platformă este negativă.
4. Chestiunea membrilor Sinodului nu are o mare importanţă, având în vedere starea sa de neacceptat. Însăşi platforma lui este inacceptabilă, deoarece vede în Biserică o organizaţie politică externă, pe care o uneşte cu organizaţia civilă a regimului URSS şi, în conformitate cu aceasta, vede o activitate politică pentru Biserica Ortodoxă – în felul acesta împingând Biserica pe o cale plină de şocuri şi întâmplări neaşteptate; pe lângă asta, perverteşte însăşi firea Bisericii. Prin firea ei lăuntrică, Biserica nu ar trebui să fie din această lume, şi în mod deosebit în virtutea intereselor duhovniceşti pe care ea le împlineşte pentru membrii ei credincioşi. Ea este o unitate dătătoare de har pentru mântuirea prin har a cetăţenilor credincioşi.
5. Eu îmi propun să mă menţin departe de Sinod până când Mitropolitul Petru sau Mitropolitul Chiril, de a căror ortodoxie nu am niciun motiv să mă îndoiesc, vor lua parte la viaţa Bisericii.
6. „Despre dezvoltarea ulterioară a luptei contra noii tendinţe”.

Eu personal, atât până în momentul de faţă cât şi pe viitor, nu am nicio intenţie de a purta vreun război, ci doar mă apăr pe mine şi turma mea, ca să nu fim părtaşi la păcatele altora, respectiv ale „Sinodului”. Celor apropiaţi care apelează la mine pentru a se lămuri cu privire la noua tendinţă de viaţă bisericească le explic după cum eu însumi înţeleg. Mai mult decât atât, problema nu a dispărut şi, cred eu, nu va dispărea, cu toate că eu sunt o persoană prea insignifiantă în comparaţie cu Mitropolitul Serghie şi cu Sinodul. Şi, de altfel, eu nu mă consider capabil de niciun fel de activitate administrativă şi organizatorică, de vreme ce nu am avut nicio experienţă de acest gen.
7. „Asupra scopurilor…”
Doar mântuirea sufletului, de vreme ce eu cred că ei, „sinodalii”, distrug ortodoxia, făcând-o lumească, făcând-o pământească şi pervertind cu totul natura Bisericii Ortodoxe.
8. „Despre metodele şi modurile de luptă etc.”
Nu am avut niciun fel de metode sau moduri de luptă. Eu împreună cu mai mulţi preoţi şi laici (dar nu cu toţi) i-am declarat Mitropolitului Serghie că respingem povăţuirea lui duhovnicească, până ce nu îşi recunoaşte
greşeala de a fi tras Biserica spre sarcini lumeşti nepotrivite pentru ea şi până nu renunţă astfel la Declaraţia sa din 29 iulie.
9. „Cum a fost purtată lupta?…”
Până în prezent nu a avut loc nicio luptă în sensul exact al cuvântului. Doar ne-am separat de cei care ne declară: „Noi suntem superiorii voştri şi, prin urmare, vă punem sub interdicţie pentru neascultare”, şi
altele asemenea. Cu toate acestea, în ceea ce îi priveşte pe păstorii şi pe laicii supuşi mie, şi cu atât mai mult pe oricine altcineva, nu am aplicat niciun fel de interdicţii, ameninţări, blesteme, privaţiuni, nici nu am fost
maliţios în vreun fel, şi nu voi proceda niciodată astfel, deoarece chestiunea de credinţă, de mântuire este una de libertate a conştiinţei, de alegere, şi nu de constrângere.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
12. Eu sunt un slujitor al mântuirii, iar cei care îşi caută mântuirea duhovnicească veşnică pot întotdeauna să găsească în mine ajutor pentru lămurirea adevărului. Dar, aşa cum mi se pare mie, oamenii simpli care se tem să nu cadă din ortodoxie sunt mai interesaţi de aceasta, în timp ce păstorii, din nefericire, rămân mai indiferenţi şi dezinteresaţi, chiar dacă sunt educaţi teologic.
13. „Despre parolele conspirative etc.”
Biserica Ortodoxă este unica Biserică dătătoare de har, în care prin harul lui Dumnezeu se împlineşte mântuirea noastră din această viaţă de pierzare. Căderea din ortodoxie a „renovaţioniştilor”, precum şi pervertirea
naturii Bisericii Ortodoxe de către „sinodali”, îl lipsesc pe om de harul mântuirii.
14. „Despre unitatea Bisericii şi relaţia ei cu guvernul.”
Unitatea Bisericii poate fi doar în har, nu din sfera civilă; pentru noi, după cuvântul Domnului, locul, naţionalitatea etc. nu au nicio importanţă. Un ortodox japonez îmi este la fel de drag ca un ortodox rus. O organizaţie pur politică a credincioşilor este posibilă doar ca unealtă auxiliară a autorităţii civile, aşa cum s-a întâmplat după revoluţie. Numai guvernul ştie întreaga viaţă exterioară a unui om, în timp ce Biserica
ştie exclusiv nevoile duhovniceşti ale credinciosului, precum şi tot ceea ce ţine de rugăciune. Noi nu protestăm împotriva decretului de separare a Bisericii de Stat, dar, din nefericire, guvernul nu crede sinceritatea declaraţiilor noastre despre aceasta.

O SCRISOARE CĂTRE PĂSTORI (FRAGMENTE)
Document din 28 februarie 1928

Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har. (Gal. 5: 4)
„Şi această cădere a lor nu este nici mică şi nici ascunsă, ci foarte mare şi evidentă pentru toţi cei care au înţelepciune (a lui Hristos) (cf. I Cor. 2: 16); şi a fost demonstrată prin binecunoscuta Declaraţie din 16/29 iulie şi în distrugerea fără ruşine a Bisericii Ortodoxe care a urmat după aceasta. Declaraţia celor care au căzut în înşelare este un troc abominabil cu ceea ce este de nepreţuit, adică libertatea noastră duhovnicească în
Hristos (cf. Ioan 8: 36); este încercarea lor, în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, de a uni ceea ce nu se poate uni: soarta păcătosului cu lucrarea lui Hristos, Dumnezeu şi Mamona (cf. Matei 6: 24) şi lumina cu întunericul (cf. II Cor. 6: 14-18). Apostaţii au schimbat Biserica lui Dumnezeu dintr-o unitate de mântuire a omului prin har, din păcat şi pierzare veşnică, într-o organizaţie politică, pe care au alăturat-o organizaţiei
autorităţii civile în slujba acestei lumi care stă sub stăpânirea răului (cf. I Ioan 5: 19). Altceva este credincioşia credincioşilor cu privire la autoritatea civilă. În situaţia din urmă, Biserica îşi menţine libertatea duhovnicească
în Hristos şi credincioşii devin mărturisitori când credinţa este prigonită; dar în prima situaţie Biserica este doar o unealtă obedientă pentru realizarea ideilor politice de către autoritatea civilă, iar mărturisitorii pentru credinţă sunt astfel prezentaţi ca nişte criminali de stat. Toate acestea le vedem în activitatea Mitropolitului Serghie, care, în virtutea noii sale relaţii cu autoritatea civilă, este silit să uite canoanele Bisericii Ortodoxe; şi sfidându-le pe acestea, i-a înlăturat pe toţi episcopii-mărturisitori din scaunele lor, considerându-i criminali de stat, iar în locul lor a numit în mod arbitrar alţi episcopi care nu sunt recunoscuţi şi nu pot fi recunoscuţi de către oamenii credincioşi. În cazul Mitropolitului Serghie nu mai poate fi vorba de fenomenul mărturisirii pentru Biserică şi, prin urmare, el declară în legătură cu Declaraţia că orice membru al clerului care va îndrăzni să spună ceva în apărarea Adevărului lui Dumnezeu împotriva autorităţii civile este un duşman al Bisericii
Ortodoxe. Ce este aceasta, dacă nu nebunia care l-a cuprins pe cel care a căzut în înşelare? Pentru că, dacă gândim astfel, va trebui să considerăm duşman al lui Dumnezeu, de exemplu, pe Sfântul Filip, care l-a acuzat cândva pe Ivan cel Groaznic şi pentru aceasta a fost strangulat; şi, chiar mai mult decât atât, trebuie să numărăm printre duşmanii lui Dumnezeu pe marele Înaintemergător, care l-a acuzat pe Irod şi pentru aceasta
a fost decapitat.
Pentru aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul, când s-a făcut o încercare de a-l convinge şi de a-l forţa prin torturi groaznice să intre în comuniune de rugăciune cu patriarhul aflat în înşelare, a exclamat: „Chiar dacă întregul univers ar intra în comuniune cu patriarhul, eu singur nu voi face aceasta”. De ce? Deoarece se temea să nu-şi piardă sufletul prin comuniunea cu un patriarh care fusese atras în rătăcire, chiar dacă pe atunci nu fusese condamnat de un sinod, ci dimpotrivă, fusese apărat de o majoritate de episcopi. Deoarece autoritatea administrativă a Bisericii, chiar şi în sinoadele timpurii, nu a apărat întotdeauna adevărul, fapt despre care există mărturii clare – la Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul şi alţii. Cum aş putea să rămân cu totul indiferent de acum înainte? Aceasta nu poate să se întâmple. Şi de aceea ne-am îndreptat pe singura cale posibilă pentru a ieşi din situaţia prezentă: calea mărturisirii Adevărului mântuirii. Această cale este dificilă, este o cale de luptă; dar noi nu nădăjduim în puterile noastre, ci mai degrabă ne uităm la Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei (Evr. 12: 2), şi lucrarea noastră nu este o separare de Biserică, ci o apărare a Adevărului şi o justificare a Poruncilor dumnezeieşti, sau, şi mai bine, păzirea întregii iconomii a mântuirii noastre. De aceea, mulţime de arhipăstori au ieşit în faţă acuzându-l pe Mitropolitul Serghie: Mitropoliţi (Iosif, Agatanghel, Arsenie), arhiepiscopi, episcopi şi o mulţime de păstori individuali, care îi declară Mitropolitului Serghie că nu îl mai pot recunoaşte ca povăţuitor al Bisericii Ortodoxe, ci, pentru moment, se vor conduce în mod independent. Deci, luaţi aminte, prieteni şi fraţi păstori, ca să nu fiţi atraşi de fiare duhovniceşti. Căderea de dinainte, nu cu mult timp în urmă, este suficientă; acum trebuie să mergem cu prudenţă. Fie ca pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte (Fil. 4: 7) să vă umple inimile şi minţile şi să vă îndrepte calea în Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.”
Episcopul Victor (sigiliu cu iniţiale)

Din Sfinții Catacombelor Rusiei, Ivan AndreevBucurești, 2015

Sublinierile  ne aparțin.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *