Selectați pagina

Viaţa din pântece – un dar pe care nu trebuie să-l refuzăm

Viaţa din pântece – un dar pe care nu trebuie să-l refuzăm

viata_din_panteceNoi, oamenii, suntem păcătoşi. Ne-am obişnuit atât de mult să găsim circumstanţe atenuante pentru orice situaţie, încât nu mai reuşim să facem diferenţa între bine şi rău. Adică întotdeauna ce e bine pentru noi e bun şi pentru Dumnezeu? Şi ce pare a fi rău pentru noi oare chiar este rău?

În ultimii ani s-a promovat foarte mult ideea că numărul ideal de copii într-o familie este de maximum doi. Şi aceasta s-a impregnat atât de tare în mintea oamenilor, încât femeile fac avort sau amână o sarcină din cele mai banale motive, cum ar fi lipsa unui loc de muncă satisfăcător sau lipsa maşinii personale. Pe vremea părinţilor şi bunicilor noştri motivele erau altele, însă acţiunile erau aceleaşi. Frica de responsabilităţi, teama de a fi judecate de cei din jur sau posibilităţile materiale reduse au făcut să existe dintotdeauna femei care să îşi omoare copilul din pântece.

Dar lumea nu e plină doar de exemple negative. Bubi, aşa cum îi spun cei cinci copii, doisprezece nepoţi şi patru strănepoţi, are 80 de ani. Povesteşte cu naturaleţe şi calm de ultimii ei doi copii pe care numai iubirea de mamă i-a salvat de la avort. Avea acasă trei fete, iar după ce a rămas însărcinată a patra oară, a fost nevoită să meargă de urgenţă la spital, cu dureri, neştiind ce se întâmplă. „M-am dus în Târgu-Frumos la spital. Şi doctorul a zis că am apendicită şi că trebuie să mă opereze. I-am spus că eu sunt însărcinată. M-a întrebat cîţi copii am şi i-am spus că trei copii. Şi mi-a zis: „aaaa, îl dam afară”. Da, îi zic, dar am trei fete şi poate fac băiat. S-a supărat doctorul atunci şi i-a zis asistentei să-mi scrie ieşirea imediat, să mă duc acasă să fac băiat. Şi mi-a făcut ieşirea din spital, m-am dus acasă şi am născut încă o fată, care la ora actuală e preoteasă”, povesteşte Bubi. În urmă cu 50-60 de ani nu erau condiţiile medicale de acum. Atunci nu exista posibilitatea unei intervenţii chirurgicale în cazul unei femei însărcinate. Prin urmare, avortul era unica soluţie în astfel de cazuri, sau, în caz contrar, urma o sarcină dificilă, periculoasă în special pentru viaţa mamei. Însă lecţia este alta: dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar, am putea muta şi munţii din loc. Dumnezeu ne pune la încercare şi, cum spuneam şi mai devreme, ceea ce ar părea să fie bun pentru noi s-ar putea să nu fie pe placul Lui.

Amintindu-şi de vremurile de atunci şi de situaţiile în care erau puse femeile referitor la naşterea de copii, Bubi ne-a istorisit ceva ce a marcat-o şi pe ea. Este vorba de soacra surorii ei, care a dat naştere la nu mai puţin de 22 de copii. Însă lipsa de credinţă a împins-o spre o atitudine de necrezut: „pe fetele ei le-a învăţat să nu mai facă copii cum a făcut ea. Le ajuta, pentru că, pe timpul acela, nu era voie să faci chiuretaj; le dădea ierburi, le ducea pe la doctori pe ascuns, ca să nu dea naştere copiilor. Ea se ducea şi le aranja. Şi când a căzut la boală, a zăcut, că fiecare bătrân zace de la ceva. Şi copii stăteau cu rândul s-o îngrijească. Şi spunea sora mea că, atunci când i-a venit rândul, s-a dus şi stătea cu soţul ei şi toată noaptea striga şi zicea: <<Luaţi copiii ăştia de pe mine! Luaţi carnea asta, că nu mai pot!>>. A strigat până a murit să ia copiii şi carnea de pe ea că miroase. Ea a făcut 22 de copii şi păcatul a pus-o de îndemna şi ajuta, şi învăţa fetele ce să facă ca să nu dea naştere la copii. Era greu şi atunci. Câte nu făceau femeile şi atunci ca să nu facă copii”, îşi aminteşte Bubi după atâţia zeci de ani de parcă ar fi fost ieri.

„Dă, Doamne, să nu-l pierd!”

Dar să revenim la povestea noastră. Când a rămas însărcinată a cincea oară, Bubi a trecut printr-o ispită şi mai mare. “A stat pe capul meu sora mea, Dumnezeu s-o ierte, care mi-a zis că iar am să mai fac o fată, am să am cinci fete şi o să râdă toată lumea de mine. Ea avea o cumnată moaşă, acolo în sat, şi mi-a zis să mă duc la ea să-mi facă nişte injecţii, să dau afară copilul. Eu l-am întrebat pe bărbatul meu ce să fac şi mi-a zis că e treaba mea şi m-am dus. Şi mi-a dat să fac cinci zile, câte o injecţie pe zi. M-am dus prima zi, m-am dus şi a doua zi. Şi a treia zi acolo, pe uliţă mergând, era toamna, aşa-mi părea de rău că mă duc… mă întorceam înapoi şi mă uitam la casă. Cum se joacă copiii în casă acolo, ce-ar fi dacă s-ar mai juca unul? Şi-mi făceam cruce şi mă rugam „Dă, Doamne, să nu-l pierd! Dă, Doamne, să nu-l pierd!”. Şi m-am dus doar de gura lor”, povesteşte ea, cu o seninătate care trădează bunătatea şi cu o privire în care i se citeşte iertarea. Metodele abortive “tradiţionale” încă se mai folosesc şi astăzi la sate. Se folosesc substanţe suficient de toxice, cât să omoare pruncul din pântecele femeii, dar, în acelaşi timp, destul de slabe, încât mama să nu păţească nimic. Bineînţeles, nu puţine sunt cazurile în care apar efecte adverse şi mama are foarte mult de suferit.

Povestea nu se termină aici. După a treia zi de “tratament” au apărut consecinţele, care au ajutat-o pe Bubi să ia o decizie: “Trebuia să mă mai duc două zile, dar când m-am întors acasă am făcut nişte frisoane… îmi era frig tare. Şi îi spuneam fetei mai mari să mă mai învelească cu ceva. Şi la un timp am adormit. Şi am început să visez. Era în mijlocul casei o coşarcă cu carne şi dintr-un ceaun mare ieşeau aburi. Şi cumnata mea parcă lua câte o bucată de carne şi mi-o dădea pe la nas să o miros şi mă întreba dacă să o opărească. Şi mirosea aşa de tare carnea aia şi toată mi-o dădea pe la nas să o miros. Între timp m-am trezit şi s-a întors soţul meu acasă. Era plecat cu căruţa să rezolve nişte probleme. Şi mi-a povestit că, venind spre casă, l-a furat somnul în căruţă. Şi a visat că eu eram aşa pe o masă şi aşa un diavol cu coarne, îmbrăcat în negru, tot zicea: „Dă-mi-l! Dă-mi-l! Dă-mi-l mie! Dă-mi-l mie!” Şi eu stăteam aşa pe masă, mai mai să nasc”. Visul este un element des întâlnit în foarte multe mărturii ale femeilor însărcinate, aflate în impas, indecise fiind dacă să păstreze sau nu copilul. Dumnezeu lucrează, prin atâtea metode, încât nu ne putem noi imagina. El ne ajută exact atunci când avem nevoie, iar noi nu trebuie decât să primim. Dar noi greşim adesea şi uneori iremediabil.

Şi visele acelea i-au făcut pe Bubi şi soţul ei să se roage la Dumnezeu să nu piardă copilul şi să fie sănătos. Iar rugăciunile le-au fost ascultate şi, după câteva luni, s-a născut mult-aşteptatul băiat, sănătos şi pregătit pentru o viaţă minunată. “El, când era prin clasa a patra, a cincea, aşa îmi spunea: „mamă, eu am să mă fac preot”. Şi eu îi ziceam: „când ţi-oi da eu preot de ai să vezi stele verzi! Să iei să înveţi o meserie!”. Eu aş fi vrut să fie preot, dar mă gândeam că el e copil, ce ştie el… Şi a fost de la Dumnezeu să fie preot”, ne spune de această dată mama Bubi, cu faţa luminată şi cu o căldură în voce, cu care numai o mamă poate vorbi despre copilul ei.

Iată că povestea are un final fericit. În urmă cu 50 de ani un preot a fost salvat de la avort de propria mamă. Un preot, un om care astăzi alină sute de suflete îndurerate prin harul dat de la Dumnezeu.

Auzim tot mai des în ultima vreme expresia “mamă eroină”. Se încearcă în mass media o etichetare a femeilor care au un număr foarte mare de copii şi sunt numite eroine. Nu că ar fi fals, însă eroină este doar femeia care are cincisprezece copii? Ce ziceţi de mama care are acasă trei copii şi când află că este a patra oară însărcinată se bucură şi nu se gândeşte la avort, sau de femeia care la peste 40 de ani are curajul să ducă o sarcină până la capăt?.. Este oare eroină femeia care, având o sarcină cu riscuri,îşi pune copilul mai presus decât propria viaţă, sau adolescenta care, chiar dacă păcătuieşte, conştientizează viaţa pe care o poartă în pântece? Orice mamă este eroină atât timp cât face voia Domnului. Şi orice mamă este eroină pentru copilul ei!

Sursa: ProVita Iaşi

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *