Selectați pagina

Viaţa ascetică în închisorile comuniste. Rezistenţa duhovnicească a mărturisitorilor

Viaţa ascetică în închisorile comuniste. Rezistenţa duhovnicească a mărturisitorilor

mucenicii-inchisorilor-comuniste-ofranda’’Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El’’(Iacov 1, 12).

Drama comunismului a marcat în egală măsură Biserica, satul (prin acţiunea de colectivizare forţată şi încercările de schimbare a mentalităţii tradiţionale creştine) şi, mai ales, intelectualitatea, care, practic, a fost condamnată la exterminare.’’Din când în când, săptămânal sau lunar, ştiind de la Sfinţii Părinţi că adevărata smerenie este descoperirea gândurilor pentru a nu te îndreptăţi singur în ceea ce cugeţi, ne strângeam… uneori toţi, alteori numai câţiva, ne descopeream nedumeririle şi dezbăteam problema care ne provocase întrebări în conştiinţă, în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi şi hotărârilor canonice ale Bisericii. Ne ridicam cu mintea la înţelesuri de cugetare sfântă şi trăiam drumul de sfinţenie pe care am mers sub lumina harului… În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânci şi tainice întâlniri cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam adâncindu-o şi mai mult, încercând să găsim soluţii de vindecare şi de îndreptare sau de încuviinţare după cum era cazul.

Închisoarea, spunea Virgil Maxim, îţi creează condiţii aparte: ’’Celula devine chilie de rugăciune, hrana prilej de asceză, izolarea şi lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior –duhovnic căruia să te supui şi Dumnezeu ne-a oferit acest prilej prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea voii dumnezeieşti. Nu aceasta este condiţia monahului ? Lepădarea de lume, luarea crucii şi acceptarea voii lui Dumnezeu?… După ’’cin’’ nu eşti monah…, mirean fiind după starea civilă în societate, dar monah după duh’’. De aceea, spiritul şi viziunea materialismului ateu au pervertit şi pervertesc în continuare toate valorile, pentru că le pun în serviciul egoismului şi tiraniei. Este dovada faptului că valorile umane nu sunt absolute prin ele-însele, ci preţuiesc în funcţie de duhul, sensul şi măsura în care sunt folosite. Numai în Hristos totul este adevărat, bun şi folositor, iar în afara lui totul este dezastru, spunea Valeriu Gafencu unui prieten în închisoare.

L a ieşirea din închisoare mulţi luptători ai lui Hristos îşi regretau ieşirea. Ei tânjeau după viaţa duhovnicească pe care le-a ’’oferit-o’’ temniţele comuniste. Ei spuneau că au ieşit din rai. Acolo în închisori, ei au învăţat libertatea şi bucuria în Hristos. Bucuria şi libertatea aceasta nu le-o putea lua nimeni. Bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti. Chinurile îndurate au transformat iadul în bucurie. Ei primeau suferinţa ca din mâna lui Dumnezeu şi astfel, crucea se transforma în bucuria mântuirii. ’’Acceptasem nesfârşitele mele suferinţe considerându-le ca fiindu-mi date mie de Cel de Sus. Pentru mine, direcţia închisorii, anchetatorii, gardienii, ca şi miniştrii şi generalii de Securitate nu erau decât actorii dintr-o piesă, unde rolul principal era jucat de Iisus, Care-Şi căuta oile rătăcite’’, mărturiseşte Nicole Valery-Grossu.

Atunci când omul suferă pe nedrept, bucuria este mai mare. Credinţa lor era puternică şi vie. Credinţa în Dumnezeu este o întâlnire interioară în experienţa spirituală. Crucea a fost privită ca o poartă spre cer. Suferinţele prin care au trecut au fost sublimate cu bucurii.

Prin experienţa duhovnicească pe care o dobândeau, aceşti martiri şi mărturisitori şi-au şlefuit sufletul şi astfel şi-au fortificat credinţa pentru a rezista valurilor grele ce-i împresurau.

Pentru ei, rugăciunea şi ardoarea de a înţelege şi trăi în Dumnezeu, erau mai puternice decât atunci când erau în libertate. Omul se roagă mai puternic în suferinţă. În acele condiţii ei nu au avut decât un singur sprijin, pe Dumnezeu. Legătura cu El, se făcea prin nădejdea exprimată în rugăciune: ’’Doamne-ajută-mi! Şi Dumnezeu ne auzea!’’ Atunci sufletul este pătruns de mai mult extaz.

Fără rugăciune nu este posibilă viaţa spirituală. Prin intremediul rugăciunii aceşti martiri se puteau menţine pe culme. Rugăciunea este fortăreaţa credinţei, arma noastră de atac împotriva duşmanului care ne pândeşte de pretutindeni’’.

Nu contează din ce mediu vine rugăciunea, din mizerie sau bogăţie. Un lucru este important; din ce inimă izvorăşte şi se înalţă ea la Dumnezeu. Rezistenţa împotriva ispitelor depinde de trăirea fiecăruia, şi fiecare om o primeşte prin rugăciune.

În temniţe se redescoperea creştinismul în formele lui originale. Acolo deţinuţii trăiau Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Sufletele lor se curăţau în spovedanii şi în mărturisiri reciproce sincere, prieteneşti. Acolo ei se dăruiau unul altuia. Dragostea dintre ei a fost foarte puternică. Totul a fost obştesc şi fiecare îşi dăruia cu bucurie şi cămaşa, şi pâinea, şi medicamentul, şi viaţa pentru altul. Au învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci dragostea, mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul şi riscul de a purta povara celuilalt. Primul program, după cum spune părintele Liviu Brânzaş şi Petru C. Baciu, în cartea sa, a fost cel al rugăciunii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării, spune Evagrie Ponticul. Rugăciunea după Sfinţii Părinţi, este comuniunea omului cu Dumnezeu. Prin ea omul stă de vorbă cu Dumnezeu. Îl adoră, Îi mulţumeşte, Îi spune păsurile şi necazurile, Îl roagă să-L ierte, Îi cere ajutor şi milă.

În închisorile comuniste, spune Părintele Sofian Boghiu ’’toţi cei care erau în celulă cu mine se rugau, se pocăiau, îşi depănau păcatele, regretau; erau oameni aflaţi pe calea aceasta a pocăinţei. Erau smeriţi, cuvioşi şi duceau o viaţă creştină.

Viaţa duhovnicească în temniţe a fost mult mai intens trăită. Întâlnirea între Dumnezeu şi omul aflat în groaznice chinuri a fost mult mai profundă. Dumnezeu părea aproape de cel suferind, ’’simţi cum mâna lui Dumnezeu dirijează acolo în adâncul ocnei, Dumnezeu ne dăruieşte suferinţe, dar ne păzeşte de primejdii şi nenorociri’’. ’’Mă aflu în închisoare pentru că Iisus mă pregăteşte pentru o sfântă întâlnire, dându-mi prilejul să mă purific, să-mi întăresc credinţa şi să mă ridic din punct de vedere spiritual’’, mărturiseşte Nicole-Valery Grossu.

Viaţa duhovnicească este în legătură cu izvorul sfinţeniei. Aceasta în închisorile comuniste a fost foarte puternică. Martirii acestei perioade, ca şi cei din primele veacuri, s-au putut ridica deasupra mediului imoral şi lumesc în care erau obligaţi să-şi ducă viaţa, chiar dacă trăiau încarceraţi. De multe ori, spunea Părintele Dimitrie Bejan, ’’am evadat şi sufletele noastre ne plasau lângă cer’’. Când un credincios se înduhovniceşte şi tinde pe zi ce trece spre asemănarea cu Dumnezeu, atunci acela este într-un urcuş permanent spre Dumnezeu.

Închisorile i-au învăţat adevărata rugăciune care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine, spunea Părintele Justin Pârvu.

La ’’marea şcoală a suferinţei’’, martirii contemporani au învăţat să ducă o viaţă cât mai curată şi mai aproape de Dumnezeu. Se simţeau aproape de Dumnezeu prin rugăciune, deoarece prin rugăciune puteau menţine legătura permanentă cu Dumnezeu, prin vorbirea spirituală cu El. În închisori, rugăciunea ’’curgea ca apa limpede a unui izvor, în care Îi spuneai lui Dumnezeu direct, tot ceea ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea’’. Ei se rugau mult şi dormeau puţin, rugându-se din interior pentru că nu mai aveau nevoie de somn mult, căci odihna lor era interioară. Aveau vie în conştiinţa lor prezenţa permanentă a lui Dumnezeu, care îi vedea şi îi auzea. Pentru că au fost foarte constrânşi, nici nu puteau să gândească decât pe verticală, la Dumnezeu. Astfel, rugăciunile lor au fost puternice şi totodată primite de El. Această primire se arăta, întărindu-i, astfel încât cu toată mizeria şi răutatea comandată împotriva lor, aceştia toţi aveau o seninătate şi o bucurie care venea de la Dumnezeu. ’’Noaptea făceam priveghere în rugăciuni, în schimburi, până dimineaţa’’, spune Virgil Maxim, care se afla în penitenciarul de la Alba Iulia.

Viaţa din închisorile comuniste ar fi fost imposibilă fără rugăciune. Cei închişi, şi-au dat seama de încercarea diavolească la care au fost supuşi şi au căutat să se refugieze în rugăciune. În aceste mari greutăţi, toţi se rugau excepţional de mult. Rugăiunea îl învaţă pe om să renunţe chiar şi la cele fireşti, încredinţând pe om lui Dumnezeu. Numai dacă se exersează renunţarea la trebuinţele reclamate de existenţa biologică, omul poate birui ispitele grele şi încercările neprevăzute.

Temniţa oferea în primul rând încercarea credinţei, în al doilea rând condiţii de linişte, asceză şi reculegere necesară vieţii duhovniceşti. Închisorile prin viaţa duhovnicească sporită pe care o duceau creştinii deşinuţi, au fost transformate în rai. ’’Închisoarea îţi crează condiţii aparte’’, spune Virgil Maxim. Celula devine chilie de rugăciune, hrană, prilej de asceză, izolare, lepădare de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie’’. Trăirea creştină este unica formă de viaţă care îl aşează pe om în matca lui firească, unde îşi va descoperi obârşia lui divină.

După Anca Bujoreanu, Sfinţi martiri şi măturisitori în epoca contemporană

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: