Selectați pagina

Valeriu Gafencu – sfințenia omului care nu s-a spus sistemului totalitar

Valeriu Gafencu – sfințenia omului care nu s-a spus sistemului totalitar

Astăzi, în urmă cu 69 de ani, a murit 𝑽𝒂𝒍𝒆𝒓𝒊𝒖 𝑮𝒂𝒇𝒆𝒏𝒄𝒖, simbolul jertfei creștine sub pleașca malefică a regimului comunist. Vârât la închisoare la 20 de ani, nu va mai ieși de acolo, murind la 31 de ani, într‑o stare de graţie pe care martorii au considerat‑o ca fiind atinsă de sfinţenie.

valeriu gafencu

Valeriu Gafencu – sfințenia omului care nu s-a spus sistemului totalitar

Ideologic vorbind, sfântul e un personaj care încalcă regula democratică a mediocrităţii laice. O apariţie obscură căreia nu‑i poţi găsi o minimă motivaţie de ordin omenesc. Sfântul e prin excelenţă incalificabil, un spectru inefabil care irită raţiunea. Mai mult, medical vorbind, sfântul e o insultă adusă psihopatogeniei tradiţionale, un soi de enigmă încăpăţânată, respingând schemele etiologice.

Dacă admitem că graţia euforică pe care Gafencu o răspândea nu poate fi explicată prin nivelul crescut de serotonină din creier şi nici prin obnubilarea conştiinţei în urma infestării cu bacil Koch, dacă, aşadar, admitem că sunt situaţii când superiorul nu poate fi redus la inferior (în cazul de faţă, psihicul la neurotransmiţărori, hormoni şi enzime), atunci suntem siliţi să recunoaştem că elementul divin există şi că din el s‑a ivit un om ca Valeriu Gafencu.

Potrivit mentalității corect politice, sfinţii sunt personaje inavuabile, care nu se supun tiparului de netezire statistică. Ca tot ce cere un accent de providenţă căzut peste lume, sfântul se opune cauzalității materiale şi sfidează încercările de a i se anticipa ivirea.

Valeriu Gafencu a fost plămada mistică cea mai convingătoare. E îndeajuns să-i privim fotografiile ca să simţim cum sfinţenia îi răzbate în trup. Din poze ne întâmpină o privire dogoritoare, răsucită spre orizontul din spatele spectatorului, o privire care te absoarbe din chenarul unor ochi cu licăr ceţos, în vreme ce fizionomia dă să‑i iasă din copertă, într‑un gest expansiv de dilatare a tensiunii feţei, semn că în puterea fascinatorie a acestui chip se împleteşte fervoarea trăirii cu nobleţea unei ţinute hieratice.

Nici pînă astăzi craniul lui, cu cruciulița pe care camarazii i-au pus-o în gură, ca semn de recunoaștere într-un viitor îndepărtat, nu i-a fost găsit în groapa comună de lîngă penitenciarul de la Tîrgu Ocna. Îmi pun însă nădejdea în echipa lui Marius Oprea și Gheorghe Petrov. Pînă la găsirea tigvei, să-l comemorăm în fiecare an ca pe un simbol al credinței creștine.

Autor: Sorin Lavric

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *