Un interviu de Konstantin Matsan

Un bine-cunoscut teolog, ieromonahul Gabriel Bunge, rareori acordă interviuri. El duce o viaţă pustnicească într-un mic schit din Elveţia, nu foloseşte internetul niciodată, iar singurul mijloc de a comunica cu el este telefonul.

Acesta din urmă funcţionează ca robot telefonic într-o cameră îndepărtată. Dacă vrei să îi vorbeşti, trebuie să laşi un mesaj cu ora la care îl vei suna din nou, iar dacă părintele Gabriel este pregătit să vorbească, va fi în apropierea telefonului la ora specificată. Am avut norocul de a nu trece prin această operaţiune complexă pentru că l-am întâlnit pe părintele Gabriel la Moscova.  Pe 24 august, s-a convertit de la catolicism la Ortodoxie.

În conversaţia noastră, părintele Gabriel ne-a vorbit despre motivele deciziei sale, despre principalele diferenţe dintre Valaam şi Elveţia,  dar şi despre multe alte lucruri.

Dacă cineva vine de la o tradiţie creştină la alta, ar trebui să însemne că a simţit lipsa a ceva vital în viaţa sa spirituală…

Da. Iar dacă această persoană are şaptezeci de ani, ca mine, acest pas nu poate fi numit unul pripit, nu-i aşa?

Da, aşa e. Dar ce vă lipsea, fiind un monah cu o atât de mare experienţă spirituală?

Trebuie să vă vorbesc nu de o decizie, ci de întreaga călătorie a vieţii, cu logica ei internă: întreaga mea viaţă a fost o pregătire pentru momentul când s-a petrecut acest eveniment.

Ca toţi tinerii, eu îmi căutam propriul drum în viaţă, ca să spunem aşa. Am intrat la Universitate, în Bonn, şi am început să studiez filosofie şi teologie comparată. Nu mult după aceea, am vizitat Grecia şi am petrecut două luni pe insula Lesbos. Acolo am văzut, pentru prima dată, un adevărat Stareţ ortodox. La acea vreme, eu eram deja atras lăuntric spre monahism şi citisem ceva literatură ortodoxă, inclusiv din surse ruseşti. Acel Stareţ m-a uimit. El a devenit întruparea acelui monahism pe care îl mai întâlnisem doar în cărţi. În faţa mea se ivi o viaţă monahală, care, încă de la început, mi se părea a fi autentică, asemănătoare celei din primele veacuri. După aceasta am rămas în legătură cu acel Stareţ toată viaţa. Deci mi-am găsit un ideal al vieţii monahale.

Când m-am întors în Germania, m-am alăturat Ordinului Sfântului Benedict – părea a fi cel mai apropiat de năzuinţele mele. Structura Ordinului se aseamănă cu cea a  Bisericii primare. În Ordin nu există un sistem vertical de subordonare, fiecare obşte este pe cont propriu. Ceea ce garantează unitatea acestor comunităţii este tradiţia şi tipicul Bisericii. Adică, nu ordinea juridică ci idealul duhovnicesc. Fiindcă veni vorba, cred că benedictinii, dintre toţi credincioşii occidentali, sunt cei mai pregătiţi pentru a-i înţelege mai profund pe ortodocşi. Dar totuşi atât părintele meu spiritual cât şi eu am văzut foarte curând că acest ordin monahal nu era locul potrivit pentru mine, datorită atracţiei mele pentru monahismul răsăritean şi pasiunii mele pentru creştinismul ortodox în general. Aşa că abatele, un om vârstnic şi experimentat, pe care îl cinstesc şi acum, a decis să mă transfere la o mică mânăstire din Belgia, nu fără regret. Am petrecut 18 ani acolo, dobândind multă experienţă, apoi, cu binecuvântare, am plecat din acel loc la un schit din Elveţia. Toate aceste transferuri aveau un singur scop: încercarea de a înainta către o viaţă monahală autentică. Precum cea pe care o văzusem la creştinii răsăriteni. Cel mai recent pas în acest sens a fost convertirea la Ortodoxie.

De ce aţi decis să o adoptaţi? Se poate iubi Ortodoxia cu toată inima şi rămânând în cadrul catolicismului tradiţional. Sunt multe astfel de exemple în Apus.

Da, mulţi oameni sunt atraşi înspre Ortodoxie şi rămân în Biserica Catolică. Şi este normal. În majoritatea catedralelor occidentale se găsesc icoane ortodoxe. În Italia există cursuri de iconografie la care predau specialişti ruşi şi nu numai. Tot mai mulţi credincioşi din Europa sunt interesaţi astăzi de imnografia bizantină. Desigur că nu le folosesc în timpul slujbelor, în biserică, ci în afara ei, spre exemplu la concerte. Chiar şi tradiţionaliştii Bisericii Catolice au descoperit cântul bizantin. Literatura ortodoxă este tradusă în toate limbile europene, iar cărţile sunt publicare în majoritatea editurilor catolice. Pe scurt, în Apus , nu s-a pierdut pe deplin gustul pentru anumite lucruri autentice, creştine, lucruri pe care tradiţia răsăriteană le-a păstrat. Dar, vai, el nu schimbă nimic în viaţa reală a oamenilor, nici societatea în general. Interesul pentru Ortodoxie este mai mult cultural. Iar acei „golani” ca şi mine, care au căutare duhovnicească  în Ortodoxie, rămân o minoritate. Suntem ca nişte ciudaţi; suntem rareori înţeleşi.

Ca şi teolog, aţi vorbit des despre problema despărţirii Apusului de Răsărit. Convertirea dumneavoastră la Ortodoxie se poate spune că a fost rezultatul meditării la acest subiect?

Când eram în Grecia şi am început să mă întorc înspre creştinismul răsăritean, am început să percep schisma dintre Răsărit şi Apus într-un mod foarte dureros. A încetat să fie o teorie abstractă sau o intrigă dintr-un manual de istorie a Bisericii, ci mai degrabă ceva ce îmi afecta direct viaţa spirituală. De aceea convertirea la Ortodoxie a început să pară cel mai firesc pas. În tinereţe, speram, în mod sincer, că unirea Apusului cu Răsăritul Creştin era posibilă. Aşteptam cu toată inima să se petreacă. Şi aveam şi motive să cred aceasta. La al doilea Conciliu de la Vatican, au fost prezenţi observatori ai Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv actualul mitropolit de Sankt Petersburg şi Ladoga Vladimir (Kotlyarov). În acea perioadă, mitropolitul Nicodim (Rotov) era implicat activ în relaţiile internaţionale. Şi multă lume credea că cele două Biserici se îndreptau una înspre cealaltă, şi că în cele din urmă se vor întâlni. Era visul meu care devenea din ce în ce mai real. Dar, înaintând în vârstă şi cunoscând unele lucruri mai în profunzime, am încetat a crede în reconcilierea celor două Biserici, în ceea ce priveşte Sfintele Slujbe şi unitatea instituţională. Ce era să fac? Puteam doar să caut în continuare această unitate pe cont propriu, individual, restaurând-o într-un singur suflet, al meu. Nu puteam face mai mult. Eu doar mi-am urmat conştiinţa şi am venit la Ortodoxie.

Nu este o opinie prea radicală?

Încă aflându-mă în Grecia, fiind catolic, am realizat că Apusul a fost cel care s-a despărţit de Răsărit, nu invers. Acest fapt era greu de crezut pentru mine în acel moment. Aveam nevoie de timp pentru a înţelege şi accepta acest lucru. Nu pot învinui pe nimeni, desigur că nu pot! Noi vorbim de un întreg, imens progres istoric şi nu putem spune că o persoană sau alta este de vină pentru aceasta. Dar faptele rămân fapte: ceea ce astăzi numim creştinism apusean s-a născut ca un lanţ de rupturi cu Răsăritul. Aceste rupturi au fost reforma gregoriană, urmată de schisma dintre Biserici în secolul XI, apoi de Reformă, în secolul XV, şi, în sfârşit, de Conciliul Vatican II, în secolul XX. Aceasta este, desigur, o schemă aproximativă, dar cred că este corectă în ansamblu.

Totuşi, există o opinie care spune că lanţul acestor rupturi este un proces istoric normal pentru că orice fenomen (iar Biserica Creştină nu face excepţie) trece prin propriile etape de dezvoltare. Ce este tragic în aceasta?

Tragedia este în oameni. În situaţia unor evenimente radicale, revoluţionare, apar  întotdeauna oameni care încep să împartă viaţa în „înainte”şi „după”. Ei vor să înceapă numărătoarea doar din acest nou punct, ca şi cum tot ce se întâmplase înainte nu a avut nici un sens. Când viitori protestanţi au proclamat Reforma, nu cred că ştiau că ea va conduce la scindarea Bisericii Apusene în două mari tabere. Nu şi-au dat seama, ei doar au acţionat. Şi au început să îi împartă pe cei din jurul lor în „sănătoşi” – care acceptau Reforma – şi „nesănătoşi”, „bolnavii” – adepţii Papei.

Mai mult chiar, istoria se repetă: acelaşi lucru se întâmplă astăzi în jurul Conciliului Vatican II în sânul Bisericii Romano-Catolice. Sunt persoane care nu au acceptat deciziile acestuia şi persoane care îl consideră un punct de plecare. Şi toată lumea discută despre aceste direcţii. Un simplu exemplu: dacă, într-o conversaţie, cineva spune „conciliu”, fără alte detalii, toată lumea presupune în mod automat că este vorba de Conciliul Vatican II.

Care este părerea dumneavoastră despre înclinaţiile liberale moderne din rândul catolicilor?

Sunt foarte încântat că am şansa să mă adresez cititorilor ruşi şi să vă spun că nu trebuie să îi reduceţi pe toţi catolicii la un singur nivel. Printre ei sunt şi astfel de oameni care ar vrea să fie mai seculari, mai liberali. Dar aceasta nu înseamnă că sunt criminali, este doar perspectiva lor asupra vieţii. Mai sunt şi alţii, cei care se dedică în totalitate tradiţiei. Nu i-aş numi tradiţionalişti, pentru că tradiţia în sine nu este aşa importantă pentru ei. Acesta nu este un folclor vechi care trebuie hrănit artificial şi menţinut pe linia de plutire. Nu! Tradiţia pentru ei este ceea ce în toate epocile a asigurat şi încă asigură legătura personală, vie cu Hristos, trăirea permanentă în mâinile lui Dumnezeu. Cum a spus Ioan Teologul: „Ce am văzut şi am auzit spunem vouă, ca şi voi împărtăşire să aveţi cu noi, şi împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul lui, Iisus Hristos”(1 Ioan 1:3). Sunt sigur că poziţia „există Dumnezeu şi cu mine ” este pentru eretici. Pentru creştini, suntem „Dumnezeu cu mine şi cu toţi ceilalţi”. „Toţi ceilalţi” sunt restul credincioşilor şi cei care, de-a lungul a multe secole, au păstrat credinţa pentru noi. Dacă oamenii nu ar fi ascultat de alţii cu aşa dăruire, dacă nu ar fi aşternut-o în scris şi dacă nu ar fi transmis-o mai departe, nu ar fi existat Noul Testament. Înseamnă că nu ar fi existat nimic…

Şi care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de cei care nu sunt foarte dedicaţi tradiţiei?

Nu ar trebui să îi lovim în faţă şi, desigur, nu ar trebui să îi alungăm din Biserică. Toate persoanele merită mila creştină. Dacă eu, fiind ortodox, aş vedea un catolic într-o biserică ortodoxă, mi-ar plăcea să îl abordez şi să îi spun deschis, încet, confidenţial: „Ascultă, frate, s-ar putea să fii interesat să ştii că, la început, cu toţii ne-am întâlnit pe această cale: de la dreapta la stânga.  Acuma totul s-a schimbat. Nu, eu nu îţi cer să îţi reconsideri toată viaţa şi să te grăbeşti spre Biserica Ortodoxă. Vreau doar să ştii de unde au plecat lucrurile.”

Şi de ce aţi ales Biserica Ortodoxă Rusă?

Cred că factorul cheie pentru o astfel de decizie sunt oamenii care te înconjoară. Când cunoscuţii mei, episcopi ruşi de la Sankt Petersburg, au aflat că devin ortodox, au spus: „Nu suntem deloc surprinşi! Ai fost mereu cu noi. Dar de acuma vom avea o comuniune mai apropiată, una sacră – la acelaşi Potir”. Îl cunoşteam de mult timp pe mitropolitul Ilarion, actualul şef al Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei din Moscova. Ne întâlnisem prima dată în 1994, pe când era ieromonah. Îl consider ca fiind un bun prieten şi îi cinstesc prietenia.

Ierarhul Ilarion, dacă doriţi, este unul dintre cei mai competenţi şi mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. De fapt el a devenit, pentru mine, singura persoană la care am putut apela, care mă cunoştea pe mine, opiniile şi situaţia mea. Şi care, ştiam sigur, era gata să îmi răspundă. Şi aceasta s-a şi întâmplat.

Părinte Gabriel Bunge

Părinte Gabriel Bunge

Cum vă va ajuta în atingerea idealului tău spiritual de viaţă?

Vă aşteptaţi să fac profeţii, dar nu sunt profet. Nu ştiu cu precizie ce va urma să se întâmple. Vom trăi pur şi simplu. Chiar şi acum am găsit în Rusia multe lucruri care mi-au stârnit interesul.

De exemplu, am vizitat Valaam. Ştiţi, în Apus, dacă un credincios este atras către maxima izolare monahală, el, de fapt, nu are unde să meargă.

Pustnicia, aşa cum se găseşte în Rusia, nu există în Apus. Acest mod de viaţă pare să fie deja învechit. Ca monah, sunt în mod constant în căutarea izolării maxime, chiar a singurătăţii. În Valaam am simţit că toate acestea erau prezente.

Nu este destulă izolare în schitul dumneavoastră din Elveţia? Valaam este un loc aglomerat, pelerinii vin regulat.

Elveţia este o ţară mică şi dens populată. Schitul este înconjurat de o pădure, dar la o plimbare de 15 minute distanţă se află un sat cu o populaţie de aproximativ o sută de oameni. În Valaam este mult mai multă linişte. Da, desigur că este multă lume. Dar locul în sine, aşa cum l-am simţit eu, este izolat de restul lumii. Poate este aşa din cauză că e o insulă, sau poate că sunt alte motive, cauze negeografice.

Este mai greu în Europa?

Ca să o spunem fără ocolişuri, un astfel de monahism nici nu există în Apus. Tradiţia monahală autentică în Apus a fost practic eradicată în timpul Revoluţiei Franceze din 1789. Sunt ferm convins că nu au fost mai puţin grele, consecinţele acestei revoluţii, pentru Europa, decât consecinţele Revoluţiei din 1917 şi cei 70 de ani de putere ateistă pentru Rusia. În Franţa, după aceste evenimente sângeroase, monahismul a trebuit restaurat aproape din temelii. Preoţii de rând, nu călugării, aveau să facă aceasta. Nu era nimeni altcineva. În Rusia, monahismul a supravieţuit în ciuda tuturor şocurilor şi ororilor. Da, s-a întâmplat la nivelul indivizilor, mai precis al Bătrânilor duhovniceşti. Dar ei au existat! Şi ei au păstrat tradiţia duhovnicească şi viaţa monahală autentică. Mie mi se pare că, în toate cele care privesc viaţa monahală, Rusia nu a fost nevoită să înceapă de la zero. De aceea îmi pare rău că aud uneori ruşi spunând: „Totul a fost distrus, Biserica a fost eradicată, etc.”, mereu vreau să răspund: „După părerea mea voi aveţi totul, mucenici şi mărturisitori noi, Bătrâni monahi”. Şi toţi sunt aproape, doar să îţi întinzi mâna. Tu eşti cel care trebuie să ţi-o întinzi, ia această bogăţie şi foloseşte-o în practică, în viaţa ta,ca să spunem aşa. Am adesea impresia că majoritatea oamenilor din Rusia nu apreciază aceasta. Sau, pur şi simplu, nu îşi dau seama că ea este valoroasă.

De ce, după părerea dumneavoastră, se întâmplă aşa?

Vorbind despre probleme, oamenii se preocupă mai mult de materie, în vremuri de greutăţi exterioare, ca cele cu care mănăstirile şi Biserica se confruntă astăzi. Da, este mult de reconstruit. Dar aceasta este doar partea tehnică, ca să spunem aşa, doar zidurile şi acoperişul. Este bine ştiut că oamenii se plâng: zidurile şi acoperişurile costă bani, şi de unde se poate face rost de bani… Dar dacă trecem mental dincolo de acoperiş – fie el şi găurit – vom vedea că zidurile nu sunt partea esenţială, este important cu ce fel de inimă se intră între ziduri. O vorbă rusească spune, „Biserica nu-i cea din buşteni, ci cea dintre coaste”. Iar această tradiţie duhovnicească, care încă se găseşte printre ruşi, este cea mai importantă. Stareţii monahi şi noii martiri au păstrat acestea pentru noi. Uneori oamenii susţin că „astăzi sunt aşa de puţini Stareţi, majoritatea au murit deja. Nu este nimeni să ne înveţe.” Eu răspund mereu: „Dacă nu aveţi un Stareţ viu să vă înveţe, întoarceţi-vă către cel mort. Aveţi hagiografia, textele şi învăţăturile lui. Citiţi-le, corelaţi-le cu viaţa voastră. Nu vreau să spun că nu am întâlnit niciodată în Rusia oameni care ştiu, preţuiesc şi cinstesc aceste cunoştinţe. Sunt mulţi, mulţi oameni care o fac, iar vizita mea la Valaam a dovedit-o.

Ce trebuie să se schimbe acuma în viaţa dumneavoastră de zi cu zi, după convertire?

Desigur că sunt lucruri care nu pot decât să se schimbe. Fiind un membru al Bisericii Ortodoxe Ruse, dar trăind în Elveţia, mă supun arhiepiscopului Inochentie al Korsun-ului. Relaţiile mele cu Biserica Catolică fireşte că nu pot să rămână aceleaşi.

La ce reacţie vă aşteptaţi din partea ucenicilor dumneavoastră? Toţi trebuie să fie catolici…

În primul rând, din fericire, am de-a face cu oameni buni şi înţelegători, şi sunt sigur că îmi vor respecta decizia. Iar în al doilea rând, eu nu mi-am păstrat opiniile şi credinţele în secret. Toţi ucenicii mei ştiau că idealul meu despre creştinism se află în Răsărit. Nu cred că vor fi aşa surprinşi. Nu le-am spus nimic înainte, pentru a evita discuţiile nefolositoare. Dar nu cred că se va întâmpla ceva extraordinar. Cred că tradiţia discuţiilor duhovniceşti, la care obişnuiau să vină ucenicii mei va dăinui, nu am motiv să o opresc. În final, oamenii cu care comunic în mod regulat împărtăşesc, mai mult sau mai puţin, acelaşi ideal spiritual cu mine; altfel nu ar veni.

Şi cum rămâne cu Sfintele Slujbe?

Desigur că, de acum încolo, nu voi mai putea împărtăşi catolici. Dar şi înainte obişnuiam să o fac rareori: schitul este departe de lume, teritoriul este închis, slujbele sunt şi ele private, paraclisul este mic – cel mult pentru zece oameni. Doar la Crăciun şi la Paşti deschidem porţile oricui vrea să se alăture.

Dacă aţi putea şi aţi vrea să daţi contemporanilor un sfat concis despre cum să îşi organizeze viaţa de rugăciune, ce le-ai spune?

Dacă vrei să înveţi să înoţi, sari în apă. Doar aşa poţi învăţa. Doar cel care se roagă va simţi sensul, gustul şi plăcerea rugăciunii. Nu poţi învăţa să te rogi stând într-un fotoliu uriaş şi călduros. Dacă eşti pregătit să îngenunchezi, să te pocăieşti cu sinceritate, să îţi ridici ochii şi mâinile către Cer, atunci multe lucruri îţi vor deveni înţelese. Desigur, poţi citi multe cărţi, să asculţi prelegeri, să vorbeşti cu oameni – acestea sunt de asemenea importante şi te ajută să înţelegi mai multe. Dar care este valoarea tuturor acestor lucruri dacă noi, în realitate, nu facem nici un pas după aceea? Dacă nu începem să ne rugăm? Cred că trebuie să înţelegeţi şi acest aspect.  În mod evident, dumneavoastră puneţi această întrebare din perspectiva celui care nu crede…

Exact. Revista noastră este pentru cei care se îndoiesc.

Nu este nimic rău în a avea dubii, sunt chiar foarte folositoare. Totuşi nu ar trebui căutate. Dar dacă apar, trebuie doar să ne reamintim că toţi avem ocazia să auzim: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios ci credincios”(Ioan 20, 27).

Sursa: pemptousia.ro

Share This