Selectați pagina

Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa­tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el

Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa­tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el

Mandria este o boala sufleteasca de temut, ca­re se vindeca foare greu. Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.

Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; es­te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar toc­mai cel mandru are deosebita nevoie de Dumne­zeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.

Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo­trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare. Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa.

Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii, prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:

„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rau­tate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se su­puna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”

Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune­care! Cu cei mandri asa se si intampla de obicei. Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu. Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pa­catele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica. Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara­rea si ocrotirea dumnezeiasca. Ei sufera infran­gere in toate caile lor. Traind cu trupul, sunt deja morti cu sufletul si inca din timpul vietii traiesc muncile gheenei:singuratatea, lancezeala moho­rata, tristetea, rautatea, ura, sterpiciunea, intune­carea si deznadejdea.

Simptomele si dezvoltarea bolii

Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta. Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.

Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando­rii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta! Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste ma­nia persecutiei.

Mania grandorii si mania persecutiei sunt ce­le mai raspandite forme de boala sufleteasca. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa­gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.

(…)

Cum sa recunoastem trufia din noi?

La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:

„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, im­potriva voii tale. Daca in tine ia nastere in pri­mul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.

Daca pana si cele mai mici nereusite te intris­teaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si re­ce fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca atunci cand vezi restristile altora, fie aces­tia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pen­tru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:

“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.

Tot el scrie:

„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa­tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”

Extras din: Schiigumenul Sava, Calea pământească spre Dumnezeu

Sursa:  “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”,Editura Sophia, Bucuresti, 2010

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *