Slava deşartă.

Trei sunt treptele mandriei. Prima, inofensivă la prima vedere, este slava deşartă. Diavolul este viclean şi nu-l înalţă pe om dintr-odata la o înălţime ameţitoare, ci caută, mai întîi, să trezească în el năzuinţa dupa dobandirea slavei. Slava deşartă înseamnă căutarea slavei omeneşti – păguboasă, goal, deşartă. Marele cunoscător al virtuţilor şi patimilor omeneşti şi fin psiholog al vieţii duhovnicesti, Sfîntul Ioan Scărarul, socoteşte ca slava deşartă şi mîndria sunt momente diferite în evoluţia aceleiaşi patimi. Dupa cuvintele sale: „diferenta dintre aceste doua patimi este aceeasi ca dintre copil si bărbat… Slava deşartă este începutul, iar mandria sfîrşitul”. Omul iubitor de slavă deşartă a simţit gustul dulceţei otrăvitoare a slavei omeneşti şi de aceea caută numai linguşiri şi laude.

Sfîntul Ioan Scărarul are dreptate atunci cand il numeşte pe omul iubitor de slavă deşartă” creştin inchinător la idoli”. Şi mai neobişnuit este faptul că slava deşartă se poate strecura chiar şi în sufletul credincios şi evlavios. Un astfel de om incepe să se laude chiar si cu faptul ca il slăveşte pe Dumnezeu. Slava deşartă nu cunoaşte nici un fel de oprelişti şi hotare. Ea găseşte pretutindeni prilej de iubire si laudă de sine. Sfantul Ioan Scararul a dezvăluit acesta in chip deosebit în urmatoarele cuvinte: „Aşa cum soarele straluceste la fel pentru toţi, tot astfel şi slava deşarta se laudă cu toate virtuţile, străduinţele.

Mare nenorocire este slava deşartă, caci in toate îşi poate afla hrană. Cu ce nu se laudă, oare, un om? Cu bogăţia sa, cu frumuseţea, mintea, darurile, veşmintele, virtuţile, ba chiar şi cu patimile sale, totul poate sluji ca prilej de slavă deşartă. Intîlnim slava deşartă nu numai la cei din lume, ci şi la oamenii duhovnicesti. Iar daca la mireni ea este primejdioasa, la oamenii duhovnicesti este aducatoare de pierzanie. Pe langa aceasta, interesant este şi faptul ca slava deşartă poate sili pe om să se nevoiască, să se trudeasca, să se roage, să postească şi să dea milostenie. Dar toate aceste nevoinţe duhovniceşti sunt atît de nefolositoare celui stapînit de slavă deşartă pe cît de nebunesc este a turna apa intr-un urcior spart. Fariseii, despre care ne relateaza Sfanta Evanghelie, nu săvîrşeau ei, oare, din dorinţa de slavă deşarta toate faptele bune? şi în loc să primească răsplată de la Dumnezeu pentru nevoinţele lor, ei au auzit din gura lui Hristos cuvintele pline de osîndă: „Vai vouă, carturarilor si fariseilor faţarnici!” (Matei 23,14).

Acela care se slaveşte pe sine, şi cea mai buna fapta de va săvîrşi, nu are nici un folos din aceasta, de va căuta slava omenească. Pentru aceea şi Iisus Hristos îi povăţuieşte pe ucenicii Săi: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca sa fiţi văzuţi de ei; astfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trîmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca sa fie slaviţi de oameni; adevarat graiesc vouă; şi-au luat plata lor. Tu însă, cînd faci milostenie, sa nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatal tau, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6,1-4).

Mîntuitorul sugerează aceeaşi păzire atentă de slava deşartă şi în rugaciune, şi în post, precum şi în savîrşirea tuturor faptelor bune si bineplăcute.

Slava deşartă este asemuită de unii Sfinţi Părinţi cu o mică furnică tîrîtoare. Oricît de mică ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtuţilor. „Furnica”, spune Sfîntul Ioan Scărarul, „asteapta secerişul grîului, iar slava deşartă aşteaptă strîngerea bogăţiilor.” Prin bogăţii, aici, trebuie să se îţeleagă truda duhovnicească şi virtuţile dobîndite. Furnica se bucura că va avea prilejul sa fure un bob, iar slava deşartă se bucură că se va putea lauda cu nevoinţele săvîrşite.

Sfîntul Episcop Teofan Zăvorîtul numeşte slava deşartă cel mai vătămător şi linguşitor vrăjmaş. „Acesta il face pe om sa fie asemenea unui muncitor, care oricît ar cîştiga, risipeşte imediat tot cîştigul, fără să lase ceva şi pentru ziua de mîine. Acela care se slăveşte pe sine şi-a cîştigat deja răsplata şi nu are ce să aştepte să-i fie dat în viitor. El este totdeauna gol, asemenea aceluia care risipeşte tot ce are. Gol se va înfăţişa şi în lumea de dincolo. Numai păcatele sale îl vor însoţi, iar faptele bune, care i-ar fi putut fi de folos pentru a birui păcatele, nu vor avea nici o valoare.

Trufia.

A doua treapta a mandriei este trufia. Trufia se naste din slava deşartă, aşa precum fluturele se naşte din omidă. Daca slava deşartă se mulţumeşte să se agaţe, trufia zboara în înalt, asemenea fluturelui. Omul slavei deşarte se multumeşte numai să iubească totul la propria lui persoană, pe cînd trufaşul este atît de îndrăgostit de sine încît nu numai că îşi admiră la nesfîrşit propriile calităţi, dar chiar nu îi place aproape nimic din ceea ce vede la ceilalţi.El gîndeşte despre sine că este cel mai deştept, cel mai vrednic, cel mai desăvîrşit.

Numeroase sunt suferinţele trufiei, încă de aici, de pe pămînt, dar negrăit mai grele sunt suferinţele pricinuite de aceasta în lumea de dincolo. „Acela care se înalţă pe sine, se va smeri”, spune Mîntuitorul. Pentru trufie dreptatea cerească a ales cea mai cumplită pedeapsă, umilinţa veşnică şi nesfîrşită.

Mîndria împotriva lui Dumnezeu.Pană la această treaptă se înălţa Lucifer, cel fără de măsură. Dar această înălţime a fost atat de ameţitoare chiar şi pentru el, încat nu a putut să rămînă acolo şi a căzut. El îşi zicea în cugetul său: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!… Asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 13-l4). Dar această mandrie l-a doborît în cele mai de jos ale pămîntului.

Şi primii oameni, care au pornit pe calea înşelătoare a mandriei, au căzut adanc, încît nu se mai puteau ridica singuri şi trebuia ca insuşi Fiul lui Dumnezeu, Iubirea întrupată, să Se pogoare pe pămînt spre a ne răscumpăra şi mîntui.

Sfîntul Ioan Scărarul, spune că „mandria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, nimicirea aproapelui, maica osîndirii, vlăstar al laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergătoare a ieşirii din minţi, păzitoarea păcatelor, pricina paraliziei duhovniceşti, izvor al mîniei, […] prilej de nemilostenie, […] contabila amarnică, judecătoare necruţătoare, potrivnica lui Dumnezeu si rădăcina hulei.”

Mulţi contemporani ai noştri, din mandrie oarbă, nu vor să creadă. Ei socotesc ca fiind o înjosire să se supună adevărurilor credinţei ortodoxe. Neamul omenesc, căzut, al veacului acestuia nu vrea să recunoască mandria ca păcat, ci o socoteşte a fi o virtute. Atît de mult a amestecat omul sensul cuvintelor, încît nu batjocoreşte mîndria satanică, ci smerenia. După cuvintele înţeleptului Iui Dumnezeu, Sfîntul Ioan Scărarul, cel mandru nu are nevoie sa fie ispitit de diavol,caci el s-a facut sieşi şi diavol, şi vrăjmaş.” Precum iubeşte diavolul aurul, aşa şi cel mîndru îşi apără patima ce se ascunde înlăuntrul lui. Acesta nu rabdă, nici o mustrare. Iar dupa cuvintele Sfîntului Ioan Scărarul „acela care alungă mustrarea îşi arată dragostea sa pentru păcat.” Pentru aceasta omul mîndru de astăzi a ajuns la o cădere atît de adîncă, din pricina faptului că prin „nobila sa mandrie”a alungat orice îndrumare, şi a ascuns în spatele cinstei sale toate necurăţiile. Acelaşi sfînt părinte, spune că: „Cei mandri sunt neliniştiţi, au duhul pornit intr-o dispoziţie războinică. Daca totul se desfăşoara în favoarea lor, ei se înalţă pînă la ceruri. Iar dacă vreun necaz se abate asupra lor, cîrtesc groaznic şi îi învinovăţesc pe toţi. Daca li se întamplă vreo nenorocire se pornesc chiar a-L huli pe Dumnezeu.” Cel mandru este antihrist, luptă împotriva lui Dumnezeu, incepe cu „nevinovata” slavă deşartă şi poate ajunge la absoluta satanizare.

http://www.crestinortodox.ro