Selectați pagina

Tehnologia mută centrul valorilor lumii de la om la maşini, de la ce este viu la ceea ce este lipsit de suflet

Tehnologia mută centrul valorilor lumii de la om la maşini, de la ce este viu la ceea ce este lipsit de suflet

Iubiţilor, poate fi cineva mai strălucitor decât soarele? Personal, cred cu toată convingerea că omul care crede în biruinţa cea din urmă a binelui este mai strălucitor decât soarele.

Dragii mei, nimeni nu crede cu adevărat în Dumnezeu dacă nu crede şi în cea din urmă biruinţă a binelui. Credinţa în cea din urmă biruinţă a binelui este strâns legată de credinţa în Dumnezeu, aşa cum este strâns legată lumina soarelui de soarele însuşi. După cum cineva, văzând lumina provenită de la soare, acceptă şi înţelege existenţa soarelui însuşi, tot aşa, cineva care crede în biruinţa finală a binelui, crede în Dumnezeu şi nu poate nega existenţa Lui. De asemenea, cel ce crede cu adevărat în Dumnezeu, crede şi în biruinţa cea de pe urmă a binelui. Aşadar, pentru ca omul să creadă în biruinţa finală a binelui, trebuie să creadă în Dumnezeu.

In momentul în care se micşorează credinţa în biruinţa cea din urmă a binelui, scade şi credinţa în Dumnezeu. Oamenii care spun că sunt statornici în credinţa faţă de Dumnezeu, dar în acelaşi timp susţin că totdeauna răul iese biruitor în faţa binelui, nu conştientizează ceea ce cred de fapt.

Pentru că, dacă există Dumnezeu, atunci biruinţa aparţine numai Lui şi nimănui altcuiva. Există în lumea aceasta lupta dintre bine şi rău. Dacă în cele din urmă ar învinge răul, înseamnă că Dumnezeu ar fi răul. însă, dacă Dumnezeu există, cu certitudine există ca putere a binelui. Şi dacă Dumnezeu este putere a binelui, atunci biruinţa cea din urmă a binelui este fără îndoială rezultatul existenţei lui Dumnezeu. Din toate acestea reiese următoarea concluzie: credinţa în Dumnezeu înseamnă credinţa în biruinţa finală a binelui.

Fraţilor, toţi cei de faţă credeţi în Dumnezeu. Există însă între voi măcar unul care să creadă cu adevărat, cu statornicie şi fermitate, în biruinţa cea din urmă a binelui?

Să nu vă surprindă întrebarea mea. Dintotdeauna au existat mulţi credincioşi în Dumnezeu, însă întotdeauna au fost puţini cei care au crezut în biruinţa finală a binelui.

Prin asemenea mod de raportare faţă de Dumnezeu, oamenii I-au adus întotdeauna insultă, pentru că au considerat astfel puterea lui Dumnezeu mai mică decât puterea răului.

Există în lume două concepţii greşite, foarte mari, pline de rătăcire şi lipsite de judecată. Prima este să crezi în Dumnezeu fără să crezi în biruinţa finală a binelui. A doua, să crezi în biruinţa de pe urmă a binelui fără să crezi în Dumnezeu. Prima credinţă este asemenea flăcării care se stinge în întuneric, iar cea de-a doua este asemenea întunericului care numai uneori şi pentru puţin timp este luminat de o flacără.

Vă veţi întreba: cum este posibil să existe separate aceste două credinţe? Nu este neapărat să vă puneţi această întrebare. La această întrebare nu poate fi găsit un răspuns logic.

Cum este posibil să fie separate aceste două credinţe? Aparte nu pot exista în nici un caz. Deoarece credinţa în Dumnezeu nu este flacăra care se stinge în întuneric. Iar credinţa în biruinţa de pe urmă a binelui în nici un caz nu poate fi întunericul care doar uneori şi pentru puţin este luminat de o flacără. Credinţa în Dumnezeu şi în biruinţa finală a binelui este ca un arbore unitar, cu trunchi şi frunze. Numai credinţa în Dumnezeu, fără credinţa în biruinţa binelui, seamănă cu arborele care are doar trunchi, lipsit de frunze. De cealaltă parte, numai credinţa în biruinţa finală a binelui, fără credinţa în Dumnezeu, seamănă cu frunzişul fără trunchiul copacului, seamănă cu frunzele aflate în vânt.

Oamenii celor două grupări se află în opoziţie. Şi greşesc atât cei din prima grupare, cât şi cei din a doua. In rândul celor două categorii există cumva chiar şi-un
singur om, al cărui suflet să fie atât de deschis şi puternic pentru a putea avea o credinţă sănătoasă şi deplină? Există cineva al cărui suflet să nu semene unei oglinzi sparte?

Există vreun om al cărui suflet să fie oglinda armoniei acestei lumi şi a acestei vieţi? Există vreun om cu sufletul plin de credinţa în Dumnezeu şi de credinţa în cea din urmă biruinţă a puterii binelui? Dacă există unul, atunci epoca noastră îl are pe mesia al ei, dacă sunt doi-trei, epoca noastră are profeţi, iar dacă sunt mai mulţi, epoca noastră are apostoli, eroi şi oameni înţelepţi.

Cine este mesia? „Mesia” este omul care vede că Dumnezeu este prezent în viaţa lui, în toate cele din jurul lui şi crede în cea din urmă stăpânire a puterii binelui în lume.
Cine este profet? „Profet” este omul plin de curaj, datorită prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui, şi plin de putere, graţie credinţei lui în biruinţa finală a puterii binelui.

Cine este erou? „Erou” este omul care în adâncul sufletului său este convins că la sfârşitul istoriei lumii binele va birui răul. Este omul care toată viaţa lui apără şi slujeşte fără teamă binele.

Cine este înţelept? „înţelept” este cel care-şi înalţă mintea la Dumnezeu şi inima lui arde de credinţa în biruinţa finală a puterii binelui.

Fiecare epocă are caracteristicile ei, aşa cum fiecare planetă are culoarea ei. Toate epocile sunt strâns legate între ele asemenea bazei cromatice a firelor folosite la ţesătura unei pânze. Spre exemplu, pentru o epocă caracteristic este cultul trupului şi al puterii fizice. Specificul altei epoci este preocuparea pentru filosofie, pentru viaţa monahală şi pentru asceză. Caracteristic celei de-a treia epoci este dorinţa de cercetare, dragostea de artă. Cea de-a patra epocă este caracterizată de dezvoltarea tehnologică.

Aceasta din urmă domină şi epoca noastră. Niciodată tehnologia n-a fost atât de dezvoltată aşa cum este în epoca în care trăim. Dominaţia ei este aproape absolută.

Toate celelalte domenii ale spiritului uman sunt trecute cu vederea. Se pare că în epoca noastră chiar şi Biserica lui Hristos trebuie să fie smerită şi să se mulţumească cu puţin. Aceasta este realitatea. Da. De altfel, Biserica lui Hristos este dintotdeauna mulţumită cu locul pe care i-l dau oamenii, însă niciodată nu este mulţumită de oameni.

Cine este omul ideal al Bisericii? Omul ideal al Bisericii este cel evlavios, care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, care crede în biruinţa finală a puterii binelui. Biserica, până când vede un asemenea om în spaţiul Ei nu are linişte şi mustră cu stăruinţă.

Insă, chiar şi atunci când găseşte un asemenea om, Biserica nu încetează să mustre. îşi manifestă nemulţumirea neîmplinirii până când toate mădularele ei îl vor urma în desăvârşire pe cel drept.

Omul ideal al Bisericii nu este ceva imposibil, nici ceva de neatins. Dimpotrivă, apare de multe ori în istoria omenirii. Biserica lui Hristos şi-a văzut până acum idealul împlinit în Persoana lui Mesia, în profeţii ei, în apostolii ei, în sfinţii, în eroii şi-n înţelepţii ei. Cu toate că idealurile ei au devenit realitate, Biserica există pentru a-i ajuta pe toţi oamenii să ajungă la desăvârşire. Biserica nu va înceta să-i mustre cu dragoste pe oameni şi să-i călăuzească prin cele mai potrivite mijloace pe calea desăvârşirii.

Sunt mulţi oameni care trăiesc departe de învăţătura lui Hristos. Adesea, aceştia, din cauza puţinătăţii credinţei lor în Hristos şi în biruinţa finală a binelui, îşi evidenţiază cu obstinaţie propria bogăţie, considerând-o mai de preţ decât bogăţia Bisericii.

Biserica lui Hristos îi îndeamnă pe oameni la dobândirea bogăţiei izvorâte din credinţa în biruinţa cea din urmă a binelui, având certitudinea că această bogăţie este singura care rămâne, că nici o altă bogăţie nu poate dăinui şi că este singura bogăţie care poate fi dobândită de fiecare om în parte.

Se cade, fraţilor, să luăm aminte la acest îndemn izbăvitor al Bisericii, pentru că nu-l face urmărind binele ei, ci binele fiecăruia dintre noi.

Omul, pentru care idealurile Bisericii lui Hristos sunt de neatins, nu este om desăvârşit. Este o caricatură de om.

Gândiţi-vă la oamenii care au corp sănătos, frumos şi viguros, însă nu cred că puterea binelui va birui răul. Aceştia seamănă cu o oglindă care are rama de aur, dar este spartă.

Gândiţi-vă la filosofii, dar şi la preoţii care neîncetat propovăduiesc că dreptatea este mai bună decât nedreptatea, dar în acelaşi timp spun că nedreptatea este şi a fost dintotdeauna mai puternică decât dreptatea. Seamănă cu bolnavii care pe de o parte susţin că într-adevăr oamenii sănătoşi sunt mai buni decât cei bolnavi, iar pe de altă parte spun că bolnavii sunt mai puternici decât cei sănătoşi.

Gândiţi-vă la oamenii milionari. Trăind sub povara milioanelor, îşi înşală sufletul, care ajunge asemenea unui şarpe lovit de o bară metalică. Aceşti oameni, cu toate că sunt atât de bogaţi, se văicăresc neîncetat că lumea piere în sărăcie din pricina nevoiaşilor şi a celor cu venituri mici care cer majorarea salariului pentru a-şi întreţine familiile. Aceşti oameni se aseamănă imaginii oamenilor de pe o oglindă deformată. Au deformate capul, picioarele, corpul şi stârnesc râsul copiilor.

Gândiţi-vă la artistul care vede frumosul doar în opera sa: în tabloul, în statuia sau în simfonia sa muzicală. Pentru un asemenea artist, întreaga lume este urâtă în afară de opera sa, care constituie o parte a frumosului. Seamănă cu un copil care face o stupiditate, Este asemenea copilului care adunând din nisipul mării o scoică, se întoarce apoi cu spatele la mare şi spune că toată marea este acea scoică şi că nu există mare, iar ceea ce este în spatele său este deşertul Sahara.

Gândiţi-vă la omul de ştiinţă care face o clasificare a mineralelor; aşază pe hârtie compoziţiile chimice şi apoi priveşte Biserica cu dispreţ. în realitate însă ceea ce propovăduieşte Biserica este sublim, este mult mai mult decât ceea ce ar putea cuprinde mintea omului. Mintea omului de ştiinţă, limitată fiind, socoteşte că toate mineralele, toate datele şi compoziţiile chimice au fost create de o putere lipsită de raţiune şi că în lume nu există o altă raţiune în afară de cea umană.

Gândiţi-vă în general la acei oameni, tineri şi vârstnici, care zilnic se tânguiesc că întotdeauna ies biruitoare nedreptatea, imoralitatea, urâţenia şi lipsa de raţiune în lume.

Gândiţi-vă puţin câţi oameni îşi pierd credinţa în biruinţa finală a binelui din pricina lucrurilor mărunte, îşi pierd credinţa pentru că se tulbură din cauza supărărilor zilnice.

Gândiţi-vă la asemenea oameni şi veţi vedea că sunt peste tot în jurul vostru. Faceţi-vă o en- doscopie şi veţi observa că asemenea oameni există în- lăuntrul vostru.
Ascultaţi o întâmplare prin care Biserica lui Hristos dă răspuns oamenilor care sunt pesimişti din cauza neputinţei lor şi a lipsei de curaj:

Odinioară, un Copil S-a născut într-o peşteră. Mulţi copii ai lumii acesteia însă, cu toate că s-au născut în case luminoase, leagăne cu puf şi mult confort, se plâng de puterea biruitoare a răului. Acel Copil Care s-a născut în peşteră şi a fost aşezat în iesle pe fân, niciodată n-a fost nemulţumit, pentru că a crezut în Dumnezeu şi în biruinţa finală a binelui.

Copilul Care S-a născut în peşteră şi pe fân a fost nevoit să-Şi părăsească locul Său natal, care este atât de drag în inima fiecărui copil, şi să fugă departe împreună cu părinţii Lui, într-o ţară străină, pentru a-Şi salva viaţa din mâinile tiranului care-L prigonea în patria Sa. Ceilalţi copii, cu toate că n-au gustat din pâinea amară a înstrăinării de ţară, cu toate că n-au fost persecutaţi de guvernatorul ţării lor, cu toate că au avut parte numai de afectivitate şi tandreţe în patria lor, sunt nemulţumiţi şi cred că răul este mai puternic decât binele. Acel Copil, cu toate că a fost urmărit de răutate, de tiranie, de viclenie şi de viaţa aspră a înstrăinării de ţară, nu Şi-a pierdut credinţa, dimpotrivă, credinţa că în final binele va birui a crescut şi s-a întărit continuu înlăuntrul Său.

Crescând puţin, Acest Copil a început să muncească din greu, ca tâmplar. Mulţi copii, cu toate că nu muncesc până când ajung la vârsta maturităţii, se plâng de înmulţirea răutăţii în lume. Acel Băiat, Care lucra din greu cu securea la prelucrarea lemnului pentru a-Şi căpăta o bucată de pâine, nu s-a plâns niciodată că în lume este răutate care se înmulţeşte. Dimpotrivă, a răbdat cu bucurie toate greutăţile şi îndeplinindu-Şi datoria muncii Sale, a crezut în biruinţa de pe urmă a binelui.

Din Acest Copil, Care S-a născut în iesle pe fân, Care a fugit devreme din patria Sa natală din cauza prigoanei şi Care din copilărie a început munca ostenitoare de tâmplar, S-a ridicat un Om Care i-a îmbrăţişat cu dragoste pe toţi oamenii, a îmbrăţişat întreaga omenire şi viaţa. S-a ridicat un Om, Care a dorit să întărească credinţa oamenilor în cea din urmă biruinţă a binelui. Această lucrare de întărire a credinţei oamenilor în biruinţa finală a binelui n-a fost uşoară, deoarece oamenii erau asupriţi de sărăcie, de chinuri, de neştiinţă şi de boli. Astfel, oamenii nu puteau crede în biruinţa finală a binelui, pentru că răul, asemenea buruienilor care înăbuşă planta, omorâse credinţa din sufletul lor.

Unii oameni bogaţi, care au ajuns la conducere prin vicleşug şi cu ajutorul bogăţiilor lor, n-au avut curaj să creadă în bine, deoarece binele era în contrast cu bogăţia şi puterea lor.

Diavolul răutăţii a vrut în continuare să-L pună la încercare pe Acest Om Care-i învăţa pe oameni că biruinţa cea din urmă aparţine binelui şi nu răului. I-a arătat toate împărăţiile pământului şi l-a zis: Ţie îţi voi da toata stăpânirea şi strălucirea acestor împărăţii. Mie mi-au fost încredinţate şi eu le dau cui voiesc. Deci, dacă mi Te închini, Ţi le voi da pe toate. Această stăpânire de moment a răului care există în lume n-a reuşit să-L impresioneze pe Acest Om, Care cu statornicie credea că biruinţa cea din urmă şi veşnică va fi a binelui.

Astfel, a respins propunerea diavolului zicând: Mergi înapoia Mea, satano. Căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-l slujeşti. Pe Acesta, Care n-a vrut să se închine diavolului, cu toate că I-ar fi dăruit toate împărăţiile lumii, oamenii L-au luat în râs din cauza credinţei Lui în biruinţa binelui cea de pe urmă. Nu L-au batjocorit cei de jos, ci conducătorii poporului Său. Vai de acel popor ai cărui conducători nu cred în biruinţa finală a binelui. Se va ruina în întregime, cu toţi cei aflaţi în fruntea lui. Se va prăbuşi cum s-a prăbuşit poporul Israel, când a fost condus de oameni laşi şi ipocriţi. Se va împiedica şi va cădea precum se împiedică şi cad orbii când sunt călăuziţi de alţi orbi.

In cele din urmă, Acest Om, Care S-a născut în iesle pe fân, nici când a fost închis în temniţă, nici când a fost scuipat, nici când a fost biciuit, nici când a fost batjocorit ca un tâlhar, nici când a fost condamnat la moarte, nici când a fost răstignit, nu Şi-a pierdut credinţa în biruinţa finală a binelui. Acesta le-a răbdat pe toate, rămânând statornic în credinţa Lui că stăpânirea răului este de moment şi că în final binele va triumfa!

Şi într-adevăr, când L-au răstignit pe Golgota, răutatea a biruit. Niciodată biruinţa răului n-a fost atât de evidentă ca în acea clipă. Când Acest Om Drept şi Nepărtinitor Şi-a dat Duhul în urma martiriului, credinţa în biruinţa finală a răului a stăpânit sufletul Maicii Sale şi al prietenilor Săi, care stăteau cuprinşi de tristeţe lângă Cruce. Credinţa în biruinţa binelui, pe care Domnul Hristos o sădise în sufletul lor în toate zilele petrecute împreună, s-a stins aşa cum se stinge flacăra lumânării noaptea în bătaia vântului.

Prietenii Dreptului Răstignit s-au întors seara în Ierusalim, sprijinind-o pe îndurerata Sa Maică la coborârea dealului pietruit. In timp ce Sfânta Maică coborând lăsa în urmă Golgota, aceasta apărea neîntrerupt în faţa ochilor ei. Pe cerul întunecat străluceau stelele, iar prietenii Celui Răstignit, privindu-le dezamăgiţi, ziceau: „S-au întâmplat atâtea, iar voi stelelor, încă mai străluciţi!? Chiar şi cerul se bucură de biruinţa răului asupra binelui?”

Astfel se pare că vorbeau stelelor pe când se întorceau de pe Golgota ucenicii şi prietenii Mântuitorului Hristos, cu ironie încărcată de durere. Insă n-ar fi vorbit aşa şi n-ar fi avut sufletele copleşite de tristeţe dacă ar fi putut în acea clipă să ridice cortina şi să vadă dincolo de ea în viitor. Să fi văzut biserici multe, zidite spre slava învăţătorului lor.

Nici Sfânta Maică n-ar fi căzut sfâşiată de durere pe când cobora dealul Golgotei dacă ar fi ştiut atunci că martiriul Fiului ei nu era, şi nici n-ar fi putut fi, ultimul act al vieţii Sale, aşa cum răul nu poate fi ultimul act într-o piesă de teatru bună. Aceasta este istoria simplă pe care astăzi o propovăduieşte Biserica credincioşilor. Sfârşitul acestei istorii este că Hristos a biruit, binele a triumfat.

Voi, care sunteţi trişti, ridicaţi capul! Această veche istorie poate şi-n vremea noastră să dea iarăşi viaţă multor inimi secătuite şi să înflăcăreze credinţa multor oameni deznădăjduiţi. Fiindcă multe inimi zdrobite şi cuprinse de deznădejde există în zilele noastre. Epoca noastră este grea şi rece ca plumbul. Este firesc să existe atâta deznădejde sub această povară şi din pricina acestei răceli.

Dominaţia tehnologiei este împovărătoare şi rece. Tehnologia îl îndepărtează pe om de eul său. Mută centrul valorilor lumii de la om la maşini, de la ce este viu la ceea ce este lipsit de suflet. In vremea noastră, pe timp de pace, valoarea unui popor este apreciată în funcţie de numărul fabricilor, de numărul maşinilor cu abur; numai după numărul maşinilor… Dar şi-n vreme de război, puterea unui popor este evaluată după tehnologia de care dispune în procesul de înarmare, după numărul de arme, de tunuri, de maşini de război, şi numai de maşini…

Tehnologia contemporană a devenit ca o uniformă blindată a unui uriaş din care omul nu se mai vede. Opera l-a umbrit pe creator, obiectul a umbrit viaţa.

Viaţa personală lăuntrică a omului este abandonată în zilele noastre din pricina evoluţiei tehnologiei. Instabilitatea vieţii exterioare a provocat nestatornicia vieţii lăuntrice.

Această instabilitate a pricinuit nervozitate şi a paralizat voinţa. Aşa au apărut deznădejdea, disperarea, acceptarea că în lumea asta răul învinge binele. în mijlocul acestei stări de deznădejde şi nervozitate se înalţă triumfătoare Biserica lui Hristos ca dovadă veşnică şi atotputernică a contrariului. Zgomotul colosal pe care-l provoacă epoca tehnologiei nu lasă să se audă plânsul şi jalea celor care au fost învinşi de rău, iar fumul fabricilor ascunde soarele de la faţa celor sărmani. Suntem înconjuraţi de ateismul oraşelor mari, de superstiţii, de ucideri, de hedonism… In mijlocul tuturor acestora, Biserica lui Hristos propovăduieşte ceea ce dintotdeauna a susţinut şi va susţine: „în ciuda tuturor vicisitudinilor, biruinţa finală aparţine binelui!”.

Glasul Bisericii nu este întotdeauna cel mai puternic. Uneori deznădejdea, crima, nedreptatea, necinstea depăşesc vocea Bisericii. Glasul Bisericii este însă veşnic şi statornic, se repetă şi este auzit de veacuri spunând: „Biruinţa finală aparţine binelui!”.

Pe lângă zidurile bisericii trece omul care prin mijloace necinstite a ajuns stăpân al unei bogăţii uriaşe şi cu o privire dispreţuitoare i se adresează Bisericii zicând:

– „Biserică, ascultă la mine, nedreptatea este mai bună decât dreptatea. Cât timp am fost cinstit, eram dispreţuit şi alungat de oameni, însă de când prin mijloace necinstite am devenit bogat, toţi mă cinstesc.”

Acestui om Biserica are să-i răspundă:

– „Omule păcătos, aştept sfârşitul fiecărei fiinţe şi al fiecărui obiect. Să aşteptăm şi sfârşitul tău şi atunci vom vedea care este mai bună: nedreptatea ta satisfăcută sau dreptatea mea înfometată şi desculţă. Am văzut sfârşitul şi nimicirea a milioane de oameni care, asemenea ţie, au mers cu picioroangele nedreptăţii, în timp ce dreptatea înfometată şi desculţă mergea pe drumul încărcat cu spini spre victorie. Eu voi fi martoră la sfârşitul tău, tu însă sfârşitul meu nu-l vei vedea.”

Pe lângă zidurile bisericii trec o mulţime de oameni trişti şi împovăraţi de problemele acestei vieţi şi întreabă:

– „Biserică, cum ne poţi mângâia?”

Iar Biserica le răspunde:

– „Prin credinţa în biruinţa de pe urmă a binelui. Eu sunt monumentul şi dovada acestei biruinţe.”

Sfântul Nicolae Velimirovici
Fragment din cartea “Omilii despre pocăinţă, dragoste şi optimism”

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *