Selectați pagina

Tâlcuirea duhovniceasă a rugului aprins şi a prefacerii toiagului lui Moise în şarpe

Tâlcuirea duhovniceasă a rugului aprins şi a prefacerii toiagului lui Moise în şarpe

Tâlcuirea duhovnicească a vieţii lui Moise
(a Sfântului Grigorie de Nyssa) [ vezi aici Partea I ]

[…] Şi chiar dacă s-ar aprinde lumina într-un oarecare tufiş mărăcinos, cum este luminat şi sufletul proorocului, nici acest lucru nu este fără folos în ceea ce căutăm. Căci dacă Dumnezeu este adevărul, iar adevărul este lumină (iar aceste înalte şi dumnezeieşti minuni sînt mărturisite şi în cuvîntul Evangheliei rostit de către Dumnezeu, Care ni S-a arătat nouă în trup), această învăţătură prin virtute ne călăuzeşte la cunoaşterea luminii aceleia care s-a pogorît pînă la firea omenească, nestrălucindu-ne din vreuna din stele, ca nu cumva să se creadă că strălucirea aparţine materiei ei, ci dintr-un mărăciniş pământesc, copleşind prin razele sale luminătorii de pe cer[1] . Prin aceasta învăţăm să cunoaştem şi taina Sfintei Fecioare, din care a strălucit prin naşterea vieţii omeneşti lumina dumnezeirii, care a păzit nestricat rugul aprins, neveştejindu-se frumuseţea fecioriei prin naştere.

Prin lumina aceea învăţăm ce să facem ca să ajungem în lăuntrul razelor adevărului. Căci nu este îngăduit picioarelor

încălţate să urce către înălţimea aceea unde se vede lumina adevărului, ci trebuie să fie îndepărtat de la temelia sufletului învelişul din piele moartă, cu care a fost înfăşurată firea omenească atunci cînd, prin neascultarea voii divine, am rămas goi. Şi astfel, ca urmare a acestor lucruri întîmplate nouă, cunoaşterea adevărului ni se va face curăţitoare a cugetării neadevărului, care se ocupă cu nimicul. Căci aceasta este, după părerea mea, fiinţa adevărului: a nu te minţi în înţelegerea a ceea ce este cu adevărat (iar minciuna este o închipuire ivită în cugetare, care face ca ceea ce nu este să apară ca existînd, iar adevărul este înţelegerea sigură a ceea ce este cu adevărat). Astfel, numai ocupîndu-se cineva multă vreme şi în linişte, cu cugetări înalte, va înţelege ce este cu adevărat ceea ce este, care are prin firea sa existenţa, şi ce este ceea ce nu este, care are numai o părută existenţă, neavînd de la sine o fire subzistentă. Acest lucru mi se pare că l-a învăţat marele Moise să-l cunoască, în acea arătare dumnezeiască, anume că nimic din cîte cad sub simţuri şi din cîte se cunosc prin înţelegere nu subzistă cu adevărat afară de Fiinţa mai presus de toate, care e cauza tuturor şi de care atîrnă toate. Căci deşi înţelegerea vede şi altceva din cele ce sînt, în nici una din cele ce sînt raţiunea nu vede ceva ce nu are nevoie de altceva, sau ceea ce ar putea fi fără participarea la Cel ce este [2]. Dar ceea ce e pururea la fel, ceea ce nu creşte şi nu scade, ceea ce rămîne la fel de nemişcat spre orice prefacere, fie spre mai bine, fie spre mai rău, ceea ce este străin de rău iar ceva mai bun decît el (spre care să se mişte) nu are, ceea ce nu are nevoie de nimic altceva, dar e singurul dorit (de toate) şi la care participă toate şi ceea ce nu scade prin participarea celor ce participă [3], aceasta este ceea ce este cu adevărat şi înţelegerea acesteia este cunoaşterea adevărului.

În aceasta ajungînd acela atunci — iar acum, tot cel ce-şi desface ca şi acela învelişul pămîntesc şi priveşte la lumina din rug, adică la raza care ne luminează prin trupul acesta mărăcinos, care este, cum zice Evanghelia, lumina cea adevărată şi Adevărul — ajunge astfel că poate să ajute şi pe alţii la mântuire, şi surpă tirania ce stăpâneşte cu răutate; el poate scoate la libertate pe toţi cei ţinuţi în robia păcatului, conducîndu-i cu dreapta ce se schimbă şi cu toiagul prefăcut în şarpe. Prin cea dintîi mi se pare că se arată taina Domnului în trup, sau arătarea firii dumnezeieşti către oameni, prin ceea ce săvîrşeşte surparea tiranului şi eliberarea celor stăpîniţi de el.

Ceea ce mă călăuzeşte spre această înţelegere este mărturia proorocească şi Evanghelia. Căci proorocul zice: «Aceasta este schimbarea dreptei Celui Prea înalt» (Ps. 76, 10), ceea ce înseamnă că firea dumnezeiască fiind înţeleaptă, ca neschimbată, prin coborârea la slăbiciunea firii omeneşti, se schimbă după înfăţişarea şi chipul nostru. Căci atunci cînd mîna legiuitorului a fost scoasă din sîn, ea şi-a luat o culoare ce nu era a firii ei , iar cînd o bagă iarăşi în sîn, revine la starea ei cea după fire. Dar şi Unul-născut Dumnezeu, Cel ce este în sînul Tatălui, este dreapta Celui Prea înalt. Şi când S-a arătat nouă din sînul Tatălui S-a schimbat potrivit nouă, iar după ce a vindecat slăbiciunile noastre iarăşi a întors mîna adusă la noi şi colorată ca noi în sînul propriu (iar sînul dreptei este Tatăl). Atunci nu nepătimirea firii s-a schimbat în patimă, ci ceea ce era schimbăcios şi pătimitor s-a preschimbat, prin părtăşia cu ceea ce e neschimbăcios, în nepătimire[4].

Iar prefacerea toiagului în şarpe să nu tulbure pe iubitorii de Hristos, căci noi am făcut să se potrivească taina lui Hristos, acestei vietăţi. Pentru că însuşi Adevărul, prin glasul Evangheliei nu se fereşte de un astfel de chip, ci spune: «Precum Moise

a ridicat şarpele în pustie, tot astfel trebuie să Se înalţe Fiul Omului» (In, 3, 14). Şi cuvîntul este limpede. Căci şarpele este numit în Scriptură tatăl păcatului, şi ceea ce se naşte din şarpe este numaidecît şarpe. Pentru că păcatul are acelaşi nume cu cel ce-l naşte. Dar Domnul S-a făcut păcat pentru noi, după cum mărturiseşte cuvîntul Apostolului, îmbrăcînd firea noastră ajunsă păcătoasă. Deci acest chip se potriveşte cu adevărat Domnului. Căci dacă păcatul este şarpe, iar Domnul S-a făcut păcat, Cel ce nu S-a ferit să se facă păcat S-a făcut şarpe pentru noi, ca să mănînce şi să piardă şerpii egiptenilor cărora le dădeau viaţă vrăjitorii [5]. Şi odată împlinit acest lucru, iarăşi se schimbă în toiag, prin care sînt aduşi la înţelepciune cei ce au păcătuit şi sînt odihniţi cei ce urcă pe calea suitoare şi greu de străbătut a virtuţii, sprijinindu-se în toiagul credinţei prin bunele nădejdi. «Căci credinţa este reazimul celor ce nădăjduiesc» (Evr., 11, 1). Iar cel ce ajunge la înalta înţelegere a acestor taine se face ca un dumnezeu ; pe cînd cei ce se împotrivesc adevărului, fiind vrăjiţi de înşelăciunea lucrurilor materiale şi fără temelie, dispreţuiesc ca pe ceva deşert ascultarea de Cel ce este. Căci spune Faraon : «Cine este Acela, ca să ascult de cuvîntul Lui? Nu cunosc pe Domnul» (leş., 5, 2). El socoteşte vrednic de cinstire numai ceea ce este material şi trupesc, făcînd parte dintre cele ce se mişcă în faţa simţurilor mai nerationale.

După ce deci a fost întărit aşa de mult prin strălucirea luminii şi a luat atîta tărie şi putere împotriva celor ce i se împotriveau, ca un bun atlet îndeajuns de deprins în şcoala bărbăţiei nevoitoare, plin de îndrăzneală şi de încredere, se pregăteşte pentru lupta cu vrăjmaşii, avînd în mînă toiagul, adică cuvîntul credinţei, cu care va avea să biruiască şerpii Egiptului. Iar lui îi va urma şi soţia cea din alt neam; căci există şi ceva din cultura din afară care nu trebuie respins de la însoţirea cu noi spre naşterea virtuţii. Căci şi filosofia (înţelepciunea) morală, sau naturală ar putea să-i fie vieţii mai înalte soţie şi prietenă şi părtaşă de viaţă, dacă cei născuţi din aceasta nu aduc cu ei nimic din întinăciunea de alt neam. Dar dacă un astfel de făt nu este tăiat împrejur şi nu este curăţit astfel încît să fi depărtat de la el tot ceea ce este vătămător şi necurat, îngerul venit în întîmpinare îi aduce frica de moarte. Dar pe înger îl îmblînzeşte soţia care arată pe cel născut din ea curat, prin înlăturarea părţii din care se cunoaşte ceea ce este străin în el. Socotesc că celui ce cunoaşte povestirea istorică îi este vădită, din cele spuse, sporirea după rînduială în virtute, pe care o descoperă Scriptura, continuînd să înfăţişeze pe rînd ghiciturile istorice. Căci este într-adevăr, în rodul dat de filosofie prin învăţăturile sale, ceva trupesc şi netăiait împrejur, care, fiind înlăturat, rămîne numai ceea ce poate să facă parte din neamul ales izraelitean, anume nemurirea sufletului, pe care o recunoaşte şi filosofia. Acesta este rodul binecredincios al ei. Dar că sufletul poate trece din trup în trup şi că se preschimbă din fire raţională în neraţională, aceasta este partea trupească străină şi netăiată împrejur [6]Continuare

Citeşte aici ISTORICUL VIEŢII LUI MOISE.

_________________________________________________________________________________________________

[1] Trupul nostru este un tufiş, sau chiar un mărăciniş care ne înţeapă cu mulţi spini, sau acoperă lumina; iar prin spini înţelegem ispitele şi durerile ce ni le procură. Dar lumina dumnezeiască se poate face transparentă prin el. Ba, la vederea luminii lui Dumnezeu nu putem ajunge decît prin trup şi deci prin sporirea în cunoştinţa lui prin virtute, care e o luptă pentru a face mai puţin îngroşat şi înţepător trupul nostru. Chiar Cuvîntul ipostatic al lui Dumnezeu ni S-a făcut străveziu ca lumină prim acest trup, subţiat pniln curăţirea lui de păcat. Nu prin vreo stea ni se arată lumina dumnezeiască directă, cea mad presus de fire, cum socoteau astrologii, ci prin complexitatea cu mult mai bogată şi îmbibată de conştiinţă a trupului, prin care experiem toată viaţa sufletului, cu încercările, cu durerile, cu înţelegerile lui, care ine pun în legătură adeseori cu Dumnezeul, Gel mai presus de fire. Cunoaşterea lui Dumnezeu prin trup este o cunoaştere prin sufletul care trăieşte o viaţă cu mult mai complicată şi mal intensă în trupul însuşi. Cunoaşterea din simpla materie e o cunoaştere cu mult mai simplă a lui Dumnezeu, “care, pentru a se înfăptui, are nevoie tot de conştiinţa omului şi de privirea ochilor lui, plini de această conştiinţă. Mărimea şi Măreţia materială a stelelor ne mijloceşte doar cunoştinţa a două dimensiuni ale lui Dumnezeu: a dimensiunii mărimii puterii şi a celei a înţelepciunii Lui ordonatoare a realităţii externe, nu şi dimensiunile cu mult mai înalte sau mai adînci ale vieţii spirituale supreme pe care o are Dumnezeu, ale iubirii, ale cunoştinţei’, ale păcii, ale sfinţeniei şi in general ale conştiinţei.
Astfel, rugul aprins e nu numai un chip al Maicii Domnului, ci şi al lui Dumnezeu Cuvîntul cel întrupat şi al omului, care se face locaş al iui Dumnezeu.

[2] În ultimele propoziţii, sfîntul Grigorie a trecut la explicarea declaraţiei lui Dumnezeu către Moise: «Eu sînt cel ce sînt. Si vei zice fiilor lui Izrael: Cel ce este m-a trimis la voi» (leş. 3, 14 — 16). Sfîntul Grigorie identifică pe Cel ce este, cu adevărul. Contrar adevărului este minciuna, care ia drept existenţă ceea ce nu există de fapt. Cel ce «este» cu adevărat este Cel ce are prin firea Sa existenta, Cel a cărui fiinţă se identifică cu existenţa, Cel care nu primeşte existenţa de la altul ca înfăptuitoare a fiinţei Sale gîndite de acela. Ceea ce nu este prin sine nu are existenţă deplină. Deşi nu este numai o iluzie, nu are o fire subzistentă în ea însăşi, sau existînd prin ea însăşî, ci una care primeşte existenţa de la altcineva şi care ca atare depinde în existenţa ei continuu de altcineva, sau se află în mod necesar într-o relaţie cu ceva, sau cu altceva, trebuind să stea în legătură mereu, pentru a exista, cu altcineva sau cu altceva. Numai Dumnezeu nu depinde de nimeni şi de nimic, nu Se referă in mod necesar la altcineva sau la altceva, nu trebuie cugetat în mod necesar împreună cu altcineva sau altceva, ci există exclusiv prin Sine. El singur se poate numi Cel ce este, pentru că dacă numele cuiva redă fiinţa Lui, fiinţa Lui fiind una cu exilstenţa, El poaite fi numit Cel ce este. Dar e de menţionat că Dumnezeu nu-Şi zîce: ceea ce este, ci Cel ce este, adică El este Persoana. În afară de aceea, o esenţă nu poate zice: Eu. Cel ce se numeşte la persoana întîi are conştiinţa existenţei într-un grad cu mult mai! intens decît dacă ar avea conştiinţa despre o existenţă aflată în tu sau în alţii, sau în obiecte. Apoi, numai o persoană poate trimite pe cineva, cu autoritate, la alţii. O esenţă, care e numai obiect, neavînd conştiinţa de sine, nu are sentimentul intens al existenţei, deci îi lipseşte ceva din puterea cu care se impune existenţa deplină. Ea este supusă în oarecare fel unei persoane care are con-ftilnţa ei. Ea poate fi mai mult sau mai puţin definită de o persoană. Dar persoana e de nedefinit de către esenţă. Persoana poate defini esenţa, dar esenţa nu poate defini persoana. Persoana poate cuprinde esenţa măcar în parte, dar esenţa nu poate cuprinde persoana. Numai persoana e conştientă că există. Iar o existenţă fără conştiinţa existenţei sale, ci avînd lipsă de o persoană ca să fie conştientă de ea, care să dea Importanţă existenţei ei, suferă de un mare minus în existenţă. Deci numai o persoană poate exista pentru sine, pentru că ştie de sine. Cine nu ştie de sine nu există pentru sine, nu se poate reflecta în conştiinţa sa esenţa sa. De aceea, ceea ce nu există pentru sine e dependent de o persoană, pentru a arăta un scop al existenţei sale, pentru a se reflecta în conştiinţa aceleia existenţa ei, pentru a şi-o face cunoscută şi trăită de aceea. Apoi, numai persoana nu poate fi dominată fără voia ei, pe cînd esenţa poate fi dominată, într-o parte sau alta a ei, identică cu toate celelalte părţi, fără voia ei, de către persoană. Esenţa neavînd conştiinţă, nu are dimensiunea trăirii interioare, ci numai a exteriorului.

[3] Sfîntul Grigorie face deosebirea, ca şi alţi părinţi de după el, între cele ce sînt (xi ivta) care sînt cele create, şi Cel cu adevărat existent, Cel necreat, Cel Ce nu-Şi are existenţa de la altul, ci există prin Sine. Acesta nu Se mişcă spre  în mod necesar, pentru că spre rău nu Se mişcă, dat fiind că răul e un minus în existenţă, iar o treaptă mai înaltă în bine, adică în existenţă, spre care să Se mişte, nu există. În aceasta se vede că nu are nevoie de nimic altceva şi existenţa Lui nu  cade nici prin vreo mişcare spre rău, rolul prin participarea altora la El. El e infinit şi infinitul nu scade, nici nu creşte.
Cele spuse de sfîntul Grigorie despre Dumnezeu ca existenţa prin excelenţă, întrucît nu are nevoie de nimic, par să ne arate că această cunoştinţă nu este dată prlntr-o vedere, ci prin consideraţii ale raţiunii. El pare în general să considere că momentele din viaţa lui Moise, prin care urcă în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu sînt întlmplări minunate externe, ci o creştere interioară prin virtute. Problema raportului intre înşirarea de întîmplări minunate externe, din viaţa lui Moise, şi creşterea lui Interioară prin virtute şi iluminarea prin reflexiune, nu este o problemă uşor de lămurit în concepţia sfîntului Grigorie. Dar cînd spune că Tainele Bisericii au un rol mare pentru creşterea omului în cunoaşterea de Dumnezeu, el arată că această creştere nu e numai rodul unei sporiri în capacitatea de reflexiune prin înaintarea în virtute, ci şi al experienţei întîlnirilor reale cu Dumnezeu. Şi de aci rezultă că şi întîmplările minunate prin care au loc întîlnirile reale ale lui Moise cu Dumnezeu au, după sfîntul Grigorie, un rol în creşterea spirituală a lui Moise. Insă El voieşte ca creşterea In care înaintează Moise să o vadă realizîndu-se în orice om care voieşte. Dar atunci, creşterea lor nu mai e promovată de întîlmiri cu Dumnezeu prin întîmplări minunate. Aceasta însă nu exclude o experiere interioară a lui Dumnezeu. Şi în acest cuz, omul nu sporeşte în cunoaşterea de Dumnezeu numai prin raţionamentele sale ujutate de sporirea în virtute. De altfel, şi la sfîntul Grigorie de Nyssa, ca şi la ceilalţi părinţi, iluminările prin reflexiune nu sînt despărţite de o experiere interioară a Iul Dumnezeu, ci ele se provoacă reciproc. Acestea două ţin şi progresează împreună. Aceasta pare să o spună sfîntul Grigorie prin expresia: «Ca urmare a acestor lucruri întâmplate nouă, cunoaşterea adevărului ni se va face curăţitoare, etc.»
[4] Prin întrupare, firea dumnezeiască nepătimitoare a Cuvîntului «s-a schimbat după înfăţişarea şi chipul nostru» a luat o stare «apabllă să se însoţească cu firea noastră pătimitoare. Dar cînd se întoarce în sînul Tatălui, atunci nu se mai schimbă nepătimirea ei spre capacitatea de a se însoţi cu firea noastră pătimitoare, ci firea noastră schimbăcioasă şi pătimitoare se schimbă prim părtăşie (prin comuniune) cu firea Sa dumnezeiască neschimbăcioasă, în fire nepătimitoare. Folosirea termenului eo pentru ceea ce a luat Cuvîntul dumnezeiesc din noi arată că acest termen nu înseamnă un simplu chip al trupului nostru, fără substanţă, cum s-a interpretat de către unii. Termenul acesta al sfîntuiui Grigorie înseamnă aci că Hristos nu a luat firea noastră cu păcatul ei, ci numai chipul fără de păcat al firii noastre. Apoi, acest termen folosit şi pentru starea în care vom învia în viaţa viitoare nu înseamnă că nu vom lua decît o formă a trupului, cum s-a spus de undi «despre sfîntul Grigorie că ar învăţa sub influenţa origenistă. Ci numai că trupul înviat nu va fi întru totul ca trupul nostru de acum, ci în asemănarea lui.

[5] Şarpele înălţat de Moise pe lemn în pustie, prin care se vindecau cei muşcaţi de şarpe privind la el, este o preînchipuire a lui Hristos, Care S-a făcut în chipul şarpelui pentru noi, sau păcat pentru noi, odată ce tatăl păcatului şi însuşi păcatul năaout din el este închipuit prin şarpe. Hristos S-a făcut în chipul şarpelui, întrucît «luat firea noastră devenită păcătoasă. Dar a luat-o fără de păcat, deci fără veninul şarpelui. Iar fiind un şarpe neveninos, ba mai mult un şarpe în care, datorită lipsei de păcat, lucra puterea dumnezeiască prin mijlocirea firii noastre, a celei ce se arăta ca şarpe, a mîncat şi a pierdut cu puterea Lui mai mare pe şerpii veninoşi, surpînd pe diavol, izvorul veninului, şi copleşind veninul păcatului din oameni, care, muşcaţi de şerpii-diavoli, aveau în firea lor veninul purtător de moarte. Mai precis, şarpele înălţat pe lemn vindeca pe oamenii muşcaţi de şarpe (de diavol), iar şarpele în care s-a transformat toiagul dumnezeiesc (Cuvîntul lui Dumnezeu) a mîncat, a mistuit cu puterea Lui pe şerpii-diavoli, cărora le dădeau viaţă, sau putinţa de lucrare pe pămînt, vrăjitorii Egiptului slujindu-le lor. Dumnezeu-Cuvîntul, luînd trupul nostru fără de păcat, a luat odată cu El şi pătimirile nepăcătoase de pe urma păcatului. Fără acestea n-ar fi avut prilejul să învingă slăbiciunea intrată în firea noastră, care da drumul păcatului prin ea. Puterea dumnezeiască lucrătoare în trupul Domnului s-a arătat şi în întărirea Lui de a birui aceste pătimiri, nu fără să le suporte, ci prin suportarea lor fără să sucombe sub ele. Dar pentru faptul că Domnul n-a luat propriu-zis şi păcătoşenia noastră, sfîntul Grigorie, deşi spune aci că «dacă Domnul S-a făcut păcat, S-a făcut şi şarpe pentru noi», zice In altă parte a acestui «Cuvînt» că ceea ce a luat El este o «asemănare a şarpelui şi nu şarpe, Căci adevăratul şarpe este păcatul» (P.G. 44, 413 D). Trupul nostru poate fi deci şi şarpe plin de veninul ce ne duce spre moarte, dar si şarpe plin de putere întărită de puterea dumnezeiască, mîncătoare a şerpilor veninoşi, sau nimicitoare a veninului vărsat de aceia în el.

[6] Din filosofia vremii lui, sfântul Grigorie socotea că se poate reţine învăţătura despre nemurirea sufletului, dar nu şi cea despre trecerea lui dintr-un trup în arătate aici în amănunt, prin care cele bune ale dogmelor sînt întinate de adăogirile nebuneşti, care dacă sînt înlăturate îngerul lui Dumnezeu se face îndurător, bucurîndu-se de aceste învăţături ca de un prunc născut după lege! Ei mai zic că există Dumnezeu, dar Ii socotesc material. Mărturisesc că este creator, dar că are nevoie de materie ca să creeze; recunosc că e bun şi puternic, dar că e supus în multe nevoii destinului. Şi cîte altele ca acestea n-ar putea fi altul (metempsihoză), sau cea despre căderea lui din treapta de entitate raţională, tntr-o entitate neraţională. Era o filosofie care nu cunoştea graniţa statornică dintre suflet şi trup. Ea mai are adepţl şi azi in teosofile şi antroposofie şi în alte teorii.

(fragment din Scrierile Sfântului Grigorie al Nyssei, partea I, Viaţa lui Moise, PSB 29)

 

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *