Selectați pagina

Suntem datori să alegem una din cele două veșnicii, căci nu există o stare intermediară, ci fie Raiul, fie iadul

Suntem datori să alegem una din cele două veșnicii, căci nu există o stare intermediară, ci fie Raiul, fie iadul

Sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu a hotărât din nemărginita Sa bunătate, să existe și alte ființe care să participe la slava și Ia fericirea Sa. Sfântul Grigorie Teologul spune „De aceea nu a plăcut dumnezeieștii bunătăți să se miște numai în contemplarea Ei Însăși, ci trebuia să se răspândească binele și să se întindă (peste tot), astfel încât să fie mai multe binefacerile, căci aceasta este dovada nemărginitei bunătăți.”

La început a creat Îngerii și toate Puterile Cerești. Și astfel au fost create alte străluciri slujitoare Celei dintâi. Deoarece se află în jurul lui Dumnezeu și sunt luminate de către El, acestea nu se află într-o desăvârșită nemișcare către rău, ci cu greu pot fi mișcate spre răutate.

După crearea Îngerilor, Preabunul Dumnezeu, fiind iarăși mișcat de bunătate, l-a făcut pe om și I-a așezat ca împărat al lumii materiale pe care o zidise mai înainte. Omul constituia unirea lumii nevăzute cu cea văzută. Aici însă merită să cităm cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul, pasărea Cerului, din Cartea sa Despre numele divine: „Dumnezeu iese din Sine din nemăsurata dragoste pe care o are față de făpturile Sale și mai ales față de om și, deși este mai presus de toate, Se pogoară către cele mai de jos, ca să le împărtășească acestora bunătatea Sa.”

După ce Preabunul Dumnezeu le-a creat pe toate în șase zile, făcându-Se afară de Sine, în cea de-a șaptea S-a odihnit de toate lucrările Sale, adică S-a întors întru Sine, așa cum teologhisește atât Sfântul Grigorie de Nyssa, cât și Sfântul Grigorie Palama.

Dumnezeu-Tatăl nu S-a mulțumit numai cu Sine și cu iubitul Său Fiu și cu Sfântul Duh, ci a voit, din nemărginita Sa bunătate, să poarte grijă și de om și să-l facă fiu al Său înfiat după Har și părtaș al Duhului Sfânt.

Dumnezeu a pregătit Impărăția Sa mai înainte de întemeierea lumii și mai înainte de veacuri, pentru a-l răsplăti și a-l încununa pe om, dacă acesta va voi să se supună Legii Sale. Menirea omului este să își amintească de Binefăcătorul său, să-L slăvească și să tindă mereu să ajungă la slava pentru care Dumnezeu l-a rânduit, adică să ajungă de la cel după chip la cel după asemănare și să devină dumnezeu după Har.

Toate s-au făcut spre folosul și odihna robilor Săi, așa cum spune dumnezeiescul Pavel: „toate sunt pentru noi.” (2 Corinteni 4, 15) Pentru mântuirea noastră sunt rânduiți dumnezeieștii Arhangheli și Îngeri, întâi-stătătorii Raiului și ai Cerului, ca să-l ajute până și pe cel mai neînsemnat om să se mântuiască: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?” (Evrei 14)

Dumnezeu a creat toată această lume simțită din nimic pentru mântuirea omului și l-a așezat împărat peste toate creaturile Sale, ca acestea să-l slujească. L-a făcut pe om ca să asculte numai de voia Sa dumnezeiască. Pentru aceasta Dumnezeu a dat Lege și a trimis Prooroci care nu s-au îngrijit de nimic altceva, decât de mântuirea noastră.

Sfântul Nicodim Aghioritul în lucrarea sa Deprinderi duhovnicești arată că Sfânta Treime nu dorește nimic altceva mai mult decât mântuirea noastră. „O, auzire minunată! Sfânta Treime Se străduiește să săvârșească mântuirea ta, o, omule! Căci pe cât de mare este lucrarea creării tale, tot pe atât de mare și întru nimic mai mică este lucrarea mântuirii tale. De vreme ce al atotputerniciei lui Dumnezeu este și a te aduce din neființă la ființă și a te păzi întreg în această ființă și a te mântui.„

Așadar, fiindcă nimic altceva mai de preț și mai sfânt nu există pentru fiecare om decât mântuirea sufletului său, să-și spună fiecare sieși: „Iartă-mă, Doamne, pe mine cel care până acum am fost atât de nepăsător față de mântuirea sufletului meu! Nu numai că nu m-am îngrijit să-mi împodobesc veșmântul sufletului cu lucrările virtuților, ci l-am și întinat cu atâtea fapte necurate. Dăruiește-mi, Doamne, pocăință ca să șterg zapisul păcatelor mele, ca să se liniștească și conștiința mea care mă mustră cu asprime. Îți mulțumesc că îngădui să mai trăiesc, deși sunt nevrednic de dragostea Ta, și ajută-mă să petrec în pocăință cealaltă vreme a vieții mele, ca să mă mântuiesc!”

Timpul vieții noastre, fraților, trece repede. De aceea, prima noastră grijă trebuie să fie aceasta: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?” De această puțină vreme care ne-a mai rămas în această viață depinde soarta noastră viitoare, sălășluirea în Rai sau în iad. Să nu ne îngrijim mai mult de nimic altceva, decât de mântuirea sufletului nostru. Dacă de aceasta ne vom îngriji, toate celelalte lucrări ale noastre vor fi corecte, deoarece sănătatea sufletului luminează mintea noastră și astfel ea vede limpede și acționează cum se cuvine. Să nu întrebăm nimic altceva, decât: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?„(Luca 10, 25)

Au trecut mulți ani în care fie din neștiință, fie din nepăsare am săvârșit multe păcate. „Destul că în vremurile trecute ați făcut cu desăvârșire voia neamurilor.” (1 Petru 4, 3) Acum să ne silim pe noi înșine pentru a săvârși binele, ca să nu fim osândiți și să trăim veșnic în întuneric. Să dăm dovadă de sârguință, așa cum poruncește dumnezeiescul Pavel: „Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toți.” (Galateni 6, 10 )

Să ne nevoim acum să biruim patimile noastre și poftele cele rele ce ne războiesc, ca să nu fim rușinați pentru viața noastră păcătoasă înaintea înfricoșătorului scaun de judecată al lui Dumnezeu! „Iată acum vreme bineprimită, iată acum ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6, 2)

Dacă nimic nu poate alunga nepăsarea noastră și să rupă legăturile patimilor noastre, măcar să-L privim pe Hristos în ochi, dacă îndrăznim și aceasta, pe Cel care Și-a vărsat tot Sângele pentru mântuirea noastră. Nimic altceva nu ne mântuiesc, decât Crucea și Sângele lui Hristos.

Bunul Dumnezeu, din multa Sa dragoste, ne-a adus în această lume. Și, prin urmare, răspunzând Ia această dragoste, se cuvine ca în această viață pământească toate faptele noastre să înceapă de Ia Dumnezeu și să se termine în Dumnezeu, fiindcă Domnul este „Alfa și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine.” (Apocalipsa 1, 8 )

Nefolositoare și zadarnice sunt toate faptele noastre care nu se fac întru supunere față de voia dumnezeiască și care nu au ca scop slăvirea lui Dumnezeu cel Sfânt. Toate faptele noastre păcătoase vor fi arse de acel foc dumnezeiesc în Ziua Înfricoșătoarei Judecăți.

Așadar, de vreme ce Dumnezeu din dragoste a rânduit să împărățim veșnic împreună cu El și ne ajută mult să dobândim această fericire, trebuie ca și noi să ne scârbim de mocirla plăcerii și a păcatelor de tot felul pe care ne-o aduc diavolul și lumea.

Suntem datori să alegem una din cele două veșnicii, căci nu există o stare intermediară, ci fie Raiul, unde ne vom desfăta pururea de fericirea lui Dumnezeu, fie iadul, unde vom fi pedepsiți pentru totdeauna cu tot felul de chinuri,

De vreme ce Dumnezeu ne dăruiește acum puțină vreme de pocăință, nu va fi, oare, o mare nebunie dacă nu o vom folosi așa cum trebuie pentru mântuirea noastră?

Monahul Marcel Karakalinul; Cugetări duhovnicești

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *