„Necazul întăreşte vigoarea sufletului şi arată râvna în nevoinţe ca fiind mai mare şi pregăteşte multa desfătare pe care o va culege ca rod în viitor. Aceasta este natura necazului; atunci când cuprinde un suflet tânăr şi curajos, lucrează aceste [bunuri].

Şi, aşa cum focul face aurul mai curat, atunci când se uneşte unul cu celălalt, tot aşa şi atunci când tristeţea cuprinde sufletele de aur, le face mai curate şi mai încercate” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Apostolul Pavel spune: „Suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea, încercare, şi încercarea, nădejde, iar nădejdea nu ruşinează.”1

Sfântul Vasile cel Mare zice: „Necazurile nu sunt trimise fără un scop asupra robilor lui Dumnezeu de către Domnul, Care veghează asupra tuturor, ci spre încercarea dragostei adevărate faţă de Dumnezeu, Ziditorul nostru; căci, aşa cum efortul antrenamentelor aduce atleţilor cununile de laudă, la fel şi creştinilor încercarea în ispite le aduce desăvârşirea, dacă vom primi cu răbdarea cuvenită şi cu toată recunoştinţa pe toate cele rânduite de Domnul pentru noi.” Şi iarăşi: „Pentru cei cu adevărat pregătiţi, necazurile sunt hrană şi antrenament, care îl conduc pe atlet la slava Tatălui.”

Citeşte şi:  "Vai inimii celei slabe! Că nu crede, pentru aceea nu va fi apărată." Grija de multe este predare de bună voie

Sfântul Ioan Gură de Aur compară necazurile cu iarna care este prielnică pentru cultivarea pământului, zicând: „Aşa cum iama este propice pentru cultivarea pământului, la fel şi necazurile sunt potrivite pentru purtarea de grijă a sufletului. Necazurile aduc două câştiguri: unul constă în faptul de a ne face mai atenţi şi mai vrednici, iar celălalt, în faptul că ne aduce un drept, deloc mic, şi anume acela de a ne face ascultaţi în faţa lui Dumnezeu.” Şi din nou: „Necazul este o legătură puternică, o sporire a dragostei, temei al străpungerii inimii şi al evlaviei.” Sfântul Grigorie Teologul numeşte necazul un bun leac pentru mântuire. Teofilact numeşte necazurile drept adeverire a Evangheliei. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „necazurile ne fac mai înţelepţi, îndepărtează laţul trândăviei şi ne conving să iubim căile virtuţii, făcându-l pe cel aspru şi nesupus să poarte jugul ascultării şi al evlaviei, în pofida voinţei lui, întru frica [de Dumnezeu]”.

Citeşte şi:  Marea şcoală a monahismului e singurătatea. Să trăieşti ca şi cum pe acest pămînt ai fi numai tu şi Dumnezeu

Teodoret remarcă: „Cei care nu trăiesc pentru sine, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei, primesc să împlinească şi să îndure toate cu bucurie. Şi pătimirile care sunt, prin natura lucrurilor, mari şi grele de purtat, preţuindu-le după măsura iubirii lor, le socotesc mici şi neînsemnate.”

Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Iubitorul de oameni Dumnezeu rânduieşte ca orice necaz să aibă parte de o mângâiere cuvenită, aducând alinare celor smeriţi spre a nu da greş, doborâţi de un necaz mult prea mare.”

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Cei drepţi se întristează nevoindu-se pentru a împlini dreptatea, pe când cei nedrepţi se întristează atunci când vor fi judecaţi pentru păcat. Pentru aceea, Scriptura numeşte pătimirile drepţilor necazuri, iar pe cele ale păcătoşilor biciuiri. Viaţa este plină de greutăţi şi trebuie ca atât cel drept, cât şi cel nedrept, atât cel bine-credincios, cât şi cel necredincios să aibă parte de întristări; dar există o diferenţă foarte mare între aceştia: pentru că altceva este să fii încercat ca unul dintre casnici, şi altceva să fii biciuit asemenea unui străin. Este lovit fiul, este lovit şi robul: însă unul ca rob care a greşit, iar altul ca unul ce este liber şi fiu, care se roagă pentru întoarcerea [la Tatăl ceresc]; rănile nu dau cinstea în aceeaşi măsură [şi unuia şi altuia]. Căci, atunci când cel bine-credincios suferă ceea ce are de suferit şi cel necredincios nu înseamnă că este de aceeaşi cinste cu cel necredincios; ci pentru el se socoteşte necazul spre încercare, pe când în cazul celui necredincios, spre pedeapsă.”

Citeşte şi:  N-aţi văzut că mama care are copii mulţi trăieşte mai mult? De ce?

Iar Sinesios declară: „Cele bune au fost pregătite pentru oameni prin mijlocirea necazurilor, iar cele rele, prin slava deşartă.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu există om care să păşească pe calea virtuţii fără necaz, durere, ispite. Necazul este un mare bine, şi acest lucru îl învăţăm din copilărie – pentru că fără necaz nu ne-am însuşi nimic folositor.”

Sfantul Nectarie din Eghina

Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute, Editura Sophia

Share This