Selectați pagina

Sfinţii Părinţi despre: Limitele încercărilor

Sfinţii Părinţi despre: Limitele încercărilor

rabdareaO învăţătură constantă a Părinţilor filocalici este că încercările vin asupra noastră, în limitele rezistenţei nostre duhovniceşti, a puterii noastre de a le suporta şi proporţional cu păcatele sau virtuţile personale. Avva Dorotei ne spune că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra noastră vreun lucru peste puterea noastră, iar Sfântul Isaac Sirul spune acelaşi lucru, în exprimare pozitivă: Dumnezeu îngăduie să se trimită omului încercări pe măsura lui, ca să poată purta greutatea lor. Deci ele sunt în limitele firii, suportabile. La fel, după răbdarea de care dăm dovadă, ni se uşurează greutatea acestora şi ni se dă mângâiere. Iar după mângâiere, se măreşte şi dragostea noastră către Dumnezeu. Virtuţile au împletite cu ele întristările, ostenelile, necazurile, însă pe măsura acestora este şi mângâierea din partea lui Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că ostenelile sunt la început sau începătorilor, pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinşi cu nevoinţa, descoperă în răbdarea lor o anumită plăcere şi o linişte neînţeleasă. Iar pe cei în care s-a sălăşluit prin lucrarea deplină a virtuţilor Duhul Sfânt, ele îi umplu de o bucurie şi o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocăinţei. Tot Cuviosul Nichita, referindu-se la bolile trupeşti şi la semnificaţia lor duhovnicească, ne spune că: “Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (2 Cor. XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”. Gradul de încercare este proporţional cu patimile noastre sau cu treapta desăvârşirii nostre duhovniceşti. În general, există o simetrie între acestea. Cel mai greu încercaţi sunt cei mai împătimiţi, mai robiţi patimilor trupeşti şi sufleteşti şi cei mai înaintaţi în lucrarea virtuţilor. Cei învârtoşati trec prin “probe înfricoşătoare”, până se întorc la pocăinţă. Cei înaintaţi sunt şi mai greu încercaţi, pentru a se arăta tăria lor în virtute. Întristările pe care Dumnezeu le îngăduie asupra noastră au mai multe nuanţe sau etape. Părinţii duhovniceşti vorbesc despre întristare, mânie, retragere şi părăsire din partea lui Dumnezeu. Întristarea pe care sufletul o simte în încercări este de două feluri: în legătură cu afectele de plăcere, sau cu cele de durere, despre care am văzut că vorbeşte Sfântul Maxim. Cea dintâi, întristarea lumii sau, mai degrabă, după plăcerile şi ispitele lumii, este o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup şi izvorăşte din neliniştea faţă de cele vremelnice, trecătoare. Cea de-a doua, întristarea după Dumnezeu, este folositoare, mântuitoare, lucrând răbdarea ostenelilor şi ispitelor şi ducând sufletul către pocăinţă. Ea subţiază prin lacrimi iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării şi duce, în final, la restabilirea stării noastre harice naturale, iniţiale, de transparenţă faţă de lucrarea şi conlucrarea cu el. Sfântul Maxim Mărturisitorul mai vorbeşte despre o întristare interioară şi o întristare exterioară sau despre una ascunsă în suflet şi alta arătată prin simţire. Cea dintâi este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea plăcerii trăită cu simţurile. Cea din simţuri este urmare a patimilor de bună voie ale simţurilor, cealaltă a celor fără de voie sau a încercărilor, a necazurilor ce vin asupra noastră din iconomie. Această îndoită întristare este urmare a celor două feluri de ispite. Întristarea simţirii se naşte din lipsa plăcerilor trupeşti, pe care omul nu şi le mai poate procura. Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului. Spre deosebire de întristarea din simţuri, pe care o provoacă patima, întristarea cea după Dumnezeu, ce însoţeşte încercările şi pătimirile cele fără de voie e împreunată cu bucuria duhovnicească. Dintre roadele acesteia, Sfântul Casian spune că “face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivinică, însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune…”. Tot Sfântul Maxim împarte întristarea în supărare, necaz, pizmă şi milă, arătând că “întristarea cea de laudă” sau “întristarea mântuitoare”, cea după Dumnezeu este “stăpână neîndurerată a patimilor” şi “maica cuvioasă şi slăvită a virtuţilor”. Această întristare este hrănită de cugetarea la judecată şi este susţinută de nădejdea învierii. Arma ei de luptă este blândeţea, rodul ei este iubirea, iar sfârşitul spre care conduce ea este Împărăţia Cerurilor şi bucuria în bunătăţile viitoare. Rodul ei este virtutea cea mai înaltă – smerita cugetare. Această întristare produce în sufletul omului teama sau temerea. Aceasta este şi ea de două feluri: una curată, a celor drepţi, teama de Dumnezeu. Ea rămâne în veacul veacului şi se manifestă prin grija faţă de curăţia şi neprihănirea conştiinţei. Cea de-a doua, necurată, este a celor păcătoşi, care aşteaptă de la Dumnezeu pedepse pentru greşeli. Aceasta din urmă se stinge şi trece prin pocăinţă. Tot în legătură cu încercările sau necazurile fără de voie, scrierile ascetice vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Aceasta este totdeauna o “mânie mântuitoare”, sub forma îngăduinţei ce o acordă Dumnezeu duhurilor rele să războiască sufletul şi mintea ostenitorului. Scopul acestei mânii mântuitoare este ca mintea “pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine este dătătorul lor sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că le are de la sine, fără să le fi primit”.

Dacă nici acum credinciosul nu înţelege rostul încercărilor şi stăruie mai departe în păcat sau patimă, el este părăsit de harul Duhului Sfânt şi de Dumnezeu Însuşi. Harul Duhului Sfânt, primit la Botez, se retrage, aşteptând ca, prin încercările mai mari, ce vor urma, sufletul să se întoarcă, prin pocăinţă, spre virtute. Acest har, spun Sfinţii Calist şi Ignatie, este primit prin Taina Sfântului Botez, “cu totul desăvârşit”. Lucrarea patimilor, grija exclusivă de cele vremelnice şi reaua lor întrebuinţare fac ca patimile să întunece şi să acopere harul. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte depre două trepte ale acestei lepădări harice: una în sensul de lepădare propriu-zisă, datorită lucrării stăruinţei în săvârşirea patimilor. Această învârtoşare a sufletului şi insensibilitatea la lucrarea sfinţitoare a harului duce la lipsirea desăvârşită de el, prin care omul se face sălaş al patimilor, “acum şi în veacul viitor”. Depărtarea harului este echivalată de Calist Patriarhul cu pierderea chipului dumnezeiesc al vieţii şi introducerea celui al fiarei sau dobitocului. Celor ce vieţuiesc, însă, curat, Duhul Sfânt se face “suflet sufletului”, iar roadele împărtăşirii şi revărsării lui sunt: dorirea Lui întru smerenia sărăciei, lacrima fără durere, pururea curgătoare, iubirea întreagă şi nemincinoasă faţă de Dumnezeu şi de aproapele, bucuria din inimă şi veselia de Dumnezeu, îndelunga răbdare în cele ce suntem datori să le răbdăm, blândeţea faţă de toţi, bunătatea, unirea minţii, vederea şi lumina, puterea fierbinte pururea mişcătoare a rugăciunii, negrija de cele trecătoare, prin ţinerea de minte a celor veşnice”. Părăsirea din partea lui Dumnezeu se întâmplă atunci când omul face lucruri potrivnice stării lui naturale, harice. Această părăsire îmbracă şi ea două forme: una în sens de povăţuire, ca o îngăduinţă, iar alta de lepădare. Cea în sens de îngăduinţă sau povăţuire, aflăm de la Sfântul Marcu Ascetul, nu lipseşte sufletul de lumina dumnezeiască, ci harul îşi ascunde prezenţa sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovniceşti şi ispitit de diavoli, să caute cu frică şi mai multă ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de cea dintâi, părăsirea în sens de lepădare lipseşte cu totul sufletul de ajutorul lui Dumnezeu şi îl predă “legat dracilor”. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că sunt patru feluri generale ale părăsirii din partea lui Dumnezeu: din iconomie, ca prin păruta părăsire cei încercaţi să se mântuiască; spre dovedire, ca la Iov şi Iosif, spre întărire în credinţă; spre povăţuire duhovnicească, ca la Apostolul, ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea harului; spre pedeapsă, spre pocăinţă . Notele specifice părăsirii povăţuitoare sunt: ea aduce sufletului întristare multă, o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Ea produce în inimă frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, însoţite de dorinţa de tăcere. Părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi al mâniei. Când suntem cuprinşi de părăsirea cea povăţuitoare sau mântuitoare, trebuie să-I aducem lui Dumnezeu mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare. În cazul celei de-a doua, trebuie să-i aducem mărturisirea pentru păcatele săvârşite şi lacrimi de pocăinţă. Părinţii duhovniceşti subliniază faptul că şi atunci când suntem încercaţi fără de voie, în aceste necazuri sau pătimiri se ascunde harul Sfântului Duh şi mila lui Dumnezeu. Ele exprimă paradoxul iubirii lui Dumnezeu: în toate durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi îl păzeşte de muncile veşnice. De aceea, şi Sfântul Maxim consideră că toate felurile de părăsire sunt mântuitoare şi pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Întristările ne sensibilizează la lucrarea harului. Acesta, spune Sfântul Isaac, vine în minte înainte de încercări şi ne ajută, însă în simţire, după acestea. Simţirea încercărilor vine înaintea simţirii harului, pentru dobândirea libertăţii noastre, căci harul nu forţează niciodată. Tot aşa, el nu se arată niciodată în cineva înainte de a gusta încercările. Tot el ne spune că acelora încercaţi, Dumnezeu le dă răsplata sau darul simţirii păcatelor proprii, ca nu cumva să plece de aici împovăraţi de aceste necazuri .

Preot Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor

2 Comentarii

  1. Daniela

    Acesta este un text extraordinar de bun, care ne lamureşte foarte clar ce însemnătate au pentru mîntuirea noastra ispitele şi necazurile. Iar dacă am avea înţelepciunea necesară să purtăm aceste ispite cum trebuie, ar fi şi mai bine. Mai publicaţi asemenea articole, care să împletească duhovnicia cu viaţa de zi cu zi.

    Răspuns
    • eu

      (adaug la comentariul Danielei): Şi nu numai atît, azi rar cine mai răsfoieşte cărţile Sfinţilor Părinţi, iar ceea ce mai citim pe site-ul Aparatorul ne mai dezmorţeşte minţile…

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: