Selectați pagina

Sfinții Adrian și Natalia, soții a căror dragoste a învins moartea

Sfinții Adrian și Natalia, soții a căror dragoste a învins moartea

Povestea Sf. Adrian și Natalia este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale istoriei. Singura mare deosebire este faptul că nu este o povestire despre plăcere, ci despre durere, durerea mucenicească.

Credința neclintită a Nataliei în Dumnezeu a determinat-o să-și îndemne soțul, pe Adrian, să suporte chinuri groaznice, fiind încredințată că acestea vor fi scurte, aici pe Pământ, comparativ cu plata veșnică ce are să-și ia în Cer. Cei doi erau căsătoriți de doar 13 luni când tânărul Adrian, în vârstă de 28 de ani și născut din neam ales, cu o slujbă bună, sub Împăratul Maximian a decis să-și dea viața Lui Hristos.

Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creștinilor, de sub Împăratul Maximian, douăzeci și trei de creștini au fost aduși înaintea Împăratului și chinuiți groaznic, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărătești ce priveau suferințele acelor oameni și auzeau cu cât curaj aceștia își apărau credința în Hristos.

Pe când mucenicii zdrobiți în bătaie erau duși la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce credeau că vor obține îndurând toate aceste suferințe. Ei i-au vorbit despre nespusa frumusețe și slavă a raiului și i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: „Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.”

Auzind acestea, Adrian s-a dus la cel ce scria și i-a spus: „Scrie și numele meu împreună cu cele ale sfinților aceștia; și eu sunt creștin”. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ți-ai pierdut mințile?” Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!” Astfel a ajuns tânărul Adrian să fie întemnițat împreună cu ceilalți.

Când soția sa, Natalia a aflat de întemnițarea lui, s-a mâhnit, însă când a aflat că era întemnițat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creștină. A îmbrăcat veșminte frumoase și a dat fuga la temniță să sărute legăturile soțului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic și l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe ceilalți mucenici din temniță să se roage pentru el. Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniștită și să nu se teamă pentru el.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit lui Adrian să meargă acasă și să-și ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că și-a pierdut curajul și a fugit din temniță, a încuiat ușa casei și a strigat la el, învinovățindu-l că este un lepădat de Hristos și iubitor al vieții acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, „cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soție de mucenic. Blagoslovenia pe care se aștepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.

Dar când a aflat că țelul venirii lui era altul decât își închipuia, supărarea i s-a schimbat imediat în bucurie, iar Adrian a strigat: „Blagoslovită ești tu, soția mea! Tu ai ajuns să-L cunoști pe Dumnezeu, pentru ca soțul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soția mea, tu îți iubești bărbatul! Blagoslovenia îți va fi deci cunună, căci deși nu ai îndurat tu însăți chinurile, ai fost părtașă la suferințele mucenicilor prin mila față de ei”.

A venit și ziua când Adrian urma să îndure bătăile pe care ceilalți le primiseră. Toți l-au îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire și rușinează-l pe tiran!” Natalia îl îndemna și ea: „Îndreaptă-ți mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, și inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârșit; scurtă este suferința, dar slava muceniciei veșnică. Suferă durerea numai puțină vreme și curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni și dajdia cea mai mică, necruțându-ți sănătatea și fiind gata să mori în luptă, oare nu ți se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, și să mori pentru Impăratul ceresc, cu care tu însuți ai să împărățești?”

Îndurând cu vitejie bătăile și răspunzând cu liniște și iscusință cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt torturilor și l-a trimis împreună cu ceilalți înapoi în temniță.

Din nou Natalia l-a îmbărbătat și l-a mângâiat. Îmbrățișându-l, ea îi spunea: „Fericit ești tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinților mucenici! Fericit ești tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui și te vei face părtașul ei, căci cel ce este părtaș suferințelor Lui va fi părtaș și al slavei Lui!”

Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui și și-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăși legase rănile mucenicilor, Natalia stătea la picioarele lui Adrian și zicea:

„Te rog, stăpâne al meu, adu-ți aminte de legătura nunții noastre, de șederea mea alături de tine în vremea suferințelor și de dorința mea ca tu să dobândești cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, așa cum împreună am trăit în viața aceasta plină de păcate, tot așa să trăim laolaltă nedespărțiți în viața cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredințată că orice vei cere, Domnul îți va da ție, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea Lui, ca și stăruința ta. Dar tu știi necredința acestor oameni și lipsirea de Dumnezeu a împăratului și mă tem că mă vor sili să mă mărit cu altul, cu un om necredincios și păgân. Atunci se va întina patul meu, și legătura noastră se va rupe. Cu stăruință te rog, ocrotește-ți soția, așa cum Apostolul ne-a învățat; dăruiește-mi, ca răsplată a curăției mele, să mor împreună cu tine!

În scurt timp, chinuitorii au venit la temniță cu o nicovală și un baros de fier, căci împăratul hotărâse să-i omoare pe toți cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalți.

Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului și i-au tăiat picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai ești încă viu, întinde brațul ca să ți-l sfărâme, și vei fi deopotrivă cu ceilalți mucenici ce au suferit mai mult decât tine!”

Sfântul Adrian a întins brațul spre ea, iar ea luându-l, l-a pus pe nicovală. Călăul a lovit puternic brațul, Sfântul Adrian dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braț acasă.

După o vreme, unul dintre bărbații de seamă ai cetății a obținut încuviințarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind aceste lucruri, Natalia s-a pregătit să fugă la Bizanț, la locul unde erau păstrate moaștele soțului ei. Ea s-a așezat la rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală și de mâhnire Natalia a ațipit și iată că unul dintre sfinții mucenici i s-a arătat în vis și i-a spus: Pace ție, Natalia, roaba lui Hristos! Să știi că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea și nici noi nu am uitat bunătățile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemnițării noastre. Stând înaintea feței lui Hristos, stăruim ca să dea ție să ajungi degrabă la noi”.

Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă împreună cu tine înaintea Domnului Hristos”. Iar mucenicul i-a răspuns: „El și-a luat locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbește și ia fără zăbavă o corabie și mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ți se va arăta și te va călăuzi la noi”.

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate și, luând cu ea doar brațul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanț, care părea că o așteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creștini, bărbați și femei, care fugeau de prigoana răului Maximian și a adus mulțumire lui Dumnezeu.

La miezul nopții, diavolul s-a arătat creștinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alții în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creștini, vorbindu-le ca și cum ar fi fost cârmaci: „De unde sunteți și încotro mergeți?” Creștinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia și mergem la Bizanț”. Vrăjmașul le-a răspuns: „V-ați abătut din cale; întoarceți-vă spre port!” Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească și să-i ducă la pierzare. Iar creștinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia și să plutească spre port.

Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, și a strigat cu glas mare: „Țineți calea pe care ați urmat-o înainte, și nu luați în seamă cuvintele vrăjmașului, ce negreșit vă gătește pierzarea!” Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a dispărut cu tot cu corabia pe care s-a arătat venind.

Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei și a strigat: „Este soțul meu – este Adrian care a venit să ne scape!” Îndată el s-a făcut nevăzut.

Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanț, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinților mucenici, și toți au coborât din corabie plini de bucurie. Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le și vărsând lacrimi de bucurie. Așezând brațul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat și s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârșit, s-a ridicat și a dat binețe fraților și surorilor aflați acolo, căci mulți creștini credincioși se adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor și au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie.

Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis și i-a spus: Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos și fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ție de Domnul. Vino și primește-ți răsplata cuvenită!

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creștinilor de acolo și le-a cerut să se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou.

După un ceas, credincioșii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veșnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, la vederea adormirii sale minunate, ei au îngropat-o în biserică, alături de soțul ei.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *