Potrivit sfintelor canoane, ca şi învăţăturii unanime a Părinţilor, încetarea pomenirii şi a comuniunii bisericeşti (ruptura) cu întâi-stătătorii (n.n. Atenţie: nu cu Biserica!!!) Bisericii noastre înaintea unei judecăţi sinodale este îngăduită numai atunci când există motive dogmatice, adică în cazul propovăduirii „cu capul descoperit1 a unei erezii oarecare.

Sfinţi Părinţi care au întrerupt comuniunea cu cei ce nu credeau sau nu învăţau ortodox: „Se cuvine ca aceia să fie cu totul despărţiţi de noi”

Sfinţi Părinţi care au întrerupt comuniunea cu cei ce nu credeau sau nu învăţau ortodox: „Se cuvine ca aceia să fie cu totul despărţiţi de noi”

Atât strădania Sfinţilor Părinţi de a-i întoarce la cugetul ortodox pe cei ce doreau să introducă credinţe eretice, cât şi îndepărtarea lor din sânul Bisericii Soborniceşti erau roade ale dragostei şi milostivirii, după chipul doctorilor trupeşti, care vindecă, dar şi îndepărtează la nevoie mădularele bolnave şi putrede. Dar şi opreliştile cu privire la comuniunea de un fel sau altul cu ereticii izvorau în esenţă din aceeaşi iubire de oameni a Bisericii, care încerca pe de o parte să-şi apere mădularele sănătoase de boala ucigătoare de suflet a rău-credincioşilor, iar pe de altă parte să-i problematizeze pe aceştia din urmă cu privire la atitudinea ei şi să-i facă să înţeleagă că se găsesc pe un drum greşit. Îndepărtarea de comuniunea cu ei avea în acelaşi timp şi un caracter pedagogic.

Sfinţii Părinţi îi îndeamnă pe credincioşi să fie cu multă „luare-aminte să nu-i facă părtaşi (Sfintei Jertfe) pe cei ce n-au părtăşie, şi mai vârtos (să ia aminte) preoţii2, deoarece, consideră ei, ereticii nu mai sunt vrednici să se numească creştini.

Au existat, din păcate şi situaţii când în tentativele de conciliere cu eterodocşii n-au fost respectate condiţiile de neapărată trebuinţă pentru reprimirea acestora în sânul Bisericii. S-a încercat, cu alte cuvinte, ignorarea sau respingerea hotărârilor şi autorităţii Sinoadelor Ecumenice şi abaterea de la acrivia dogmatică. În unele cazuri, s-a procedat chiar la unirea cu eterodocşii. În toate aceste situaţii, ortodocşii au încetat comuniunea cu cei răspunzători de asemenea acte. De asemenea, ortodocşii au încetat comuniunea cu cei care au trecut de partea unor eretici condamnaţi de Biserică, ca şi cu cei care au încercat să le impună recunoaşterea unor dogme eretice.

Într-adevăr, ortodocşii au întrerupt comuniunea cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului atunci când acesta a consimţit la abandonarea Sinodului al IV-lea Ecumenic. Restabilirea comuniunii a avut loc numai după ce patriarhul a mărturisit public că recunoaşte Sinodul3.

La încetarea comuniunii s-a procedat şi în cazul succesorului Sfântului Macedonie, Timotei, care îi anatematiza pe cei care primeau Sinodul al IV-lea Ecumenic4. Locuitorii Constantinopolului preferau să rămână neîmpărtăşiţi cu anii5, decât să se împărtăşească cu patriarhul eretic Timotei.

În secolul următor, ortodocşii au încetat de asemenea comuniunea cu cei care, de dragul unirii cu monofiziţii, au procedat la o indirectă încălcare a hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic.

La începutul secolului al IX-lea, ortodocşii, cinstitori ai sfintelor icoane, au încetat comuniunea cu cei care, în asentimentul iconoclaştilor aflaţi în afara Bisericii, au consimţit la încălcarea hotărârilor Sinodului al VI-lea Ecumenic6.

Ortodocşii au încetat de asemenea comuniunea cu patriarhul Constantinopolului Ioan Calecas şi cu adepţii săi7, care au încălcat hotărârile celor două sinoade din 1341 împotriva ereziei lui Varlaam.

În aceeaşi manieră au fost tratate şi unirile din anii 1274 şi 1439 cu nepocăiţii latini. Părinţii au întrerupt comuniunea cu cei care au primit unirea de la Lyon (1274) şi au ales mai degrabă chinurile şi moartea8. Sfântul Marcu Evghenicul îi îndemna pe ortodocşi să nu se împărtăşească cu cei care au primit unirea mincinoasă de la Florenţa (1439), zicând: „Se cuvine ca aceia să fie cu totul despărţiţi de noi9

Marele Vasile îndemna la îndepărtarea „de comuniunea cu ereticii, căci este ştiut că nepăsarea în această privinţă ne lipseşte de îndrăzneala înaintea lui Hristos10.

Marele Atanasie îi îndemna pe credincioşi să fugăca de la faţa şarpelui”11 nu numai de erezie, dar şi de acei ortodocşi care se împărtăşesc cu ereticii12. Îndepărtarea de comuniunea cu ortodocşii care se împărtăşesc cu ereticii latini o recomanda la rândul său şi Sfântul Gherman cel Nou al Constantinopolului.13

Sfântul Anastasie Sinaitul aseamănă cu „desfrânarea14 comuniunea cu ereticii, privită de Părinţi ca o trădare a credinţei şi despărţire de Biserică. Sfinţitul Epifanie sfătuieşte de asemenea să respingem „toate ereziile, ca pe nişte fiare cu venin de moarte”15. Asemenea şi de-Dumnezeu-purtătorul Ignatie învaţă să fugim de erezii, „care nasc rod purtător de moarte, din care, dacă gustă cineva, piere. Fiindcă aceştia (ereticii) nu sunt sădire a Tatălui”16.

Deosebit de grăitoare sunt şi cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului, care socoteşte „adunările ereticilor”, „biserică (adunare) a celor ce viclenesc” (Psalmii 25, 5): „Fugi de adunările lor necurate.”17

După cum istoriseşte Arătătorul de cele cereşti Vasile, pentru a nu avea împărtăşire cu ereticii, credincioşii, „cu femeile, copiii şi bătrânii, ies înaintea zidurilor (cetăţii) şi îşi săvârşesc rugăciunile sub cerul liber, suferind cu îndelungă răbdare toate intemperiile vremii18. Strălucitul Ierarh mărturisea că nu ar fi răbdat „nici pentru un singur ceas19 comuniunea cu cei rău-credincioşi.

Opreliştile Părinţilor se extind şi asupra rugăciunilor în comun cu ereticii. Deşi Părinţii îi îndemnau pe ortodocşi să facă rugăciuni pentru eretici, nu le îngăduiau cu toate acestea să se roage împreună cu ei. În tâlcuirea sa la unul dintre numeroasele canoane care interzice rugăciunea în comun cu ereticii, sfinţitul Valsamon arată că de eretici „trebuie să ne scârbim ca de nişte întinăciuni şi să nu avem legături cu ei”. Iar într-o altă erminie la un canon similar spune că „dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici şi slujirile lor a le urî20. Sfântul Chiril al Ierusalimului sfătuieşte: „Mai ales, urăşte toate adunările nelegiuiţilor eretici21.

Sfântul Simeon învaţă că în biserică se cuvine să stea „numai cei bine-cinstitori, care stând pe pământul lui Dumnezeu, cu bună-cinstire laudă pe Stăpânul cerului şi al pământului; iar cei necinstitori sau cei de altă credinţă nicidecum, căci nu are împărtăşire Hristos cu Veliar22.

Părinţii consideră păcat chiar statul la masă23 cu ereticii, de vreme ce tot atunci se face şi rugăciune în comun. Sfântul Grigorie Dialogul completează că nu trebuie să ne rugăm nici pentru cei care au adormit în necredinţă şi necucernicie.24

Părinţii îi îndemnau pe credincioşii ortodocşi – şi mai ales pe cei slabi în credinţă şi lipsiţi de o cunoaştere îndestulătoare a Sfintelor Scripturi25 – să urască şi să respingă nu doar erezia, comuniunea bisericească cu ereticii şi faptele lor, dar chiar şi tovărăşia acestora. Tovărăşia cu oamenii stricaţi duce adeseori – şi chiar pe nesimţite – la imitarea şi la asemănarea cu ei, fără a fi existat, fireşte, o astfel de intenţie la început. Sfântul Irineu istoriseşte că Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie, dar auzind că se afla acolo şi ereticul Cerint, a plecat îndată din baie, fără să apuce măcar să se spele. „Atâta grijă au avut Apostolii şi ucenicii lor, ca nici măcar în cuvânt să nu aibă părtăşie cu vreunul dintre cei ce strâmbau adevărul26, conchide Sfântul Irineu în urma acestei istorisiri.

În acelaşi fel şi Marele Vasile afirmă că „trebuie să evităm orice părtăşie cu ei (cu ereticii) şi să le respingem cuvintele, ca unele ce sunt otravă pentru suflete27, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului întregeşte: „Fugi, dar, de necucernicie şi nici măcar să nu-l saluţi pe unul ca acesta, ca să nu fii părtaş la faptele cele neroditoare ale întunericului (Efeseni 5, 11); şi nici să nu te amesteci (cu ereticii), nici să nu voieşti să intri în discuţie cu ei28.

Se înţelege, desigur, că Sfinţii Părinţi nu voiesc să spună prin aceasta să-i urâm pe eretici ca persoane, plăsmuite, de altfel, „după chipul lui Dumnezeu”(Facerea 1, 27), ci că trebuie să fugim de ei şi să-i respingem nu pentru altă pricină decât că sunt eretici şi Biserica trebuie apărată de kakodoxia lor. Prin urmare, ortodocşii sunt datori să prefere pacea mai mult decât orice, dar „cu condiţia ca credinţa să fie sănătoasă29.

În alte cuvântări ale sale, Sfântul Ioan Gură de Aur rânduieşte în mod categoric conduita noastră în relaţiile cu ereticii: „Să nu fim aprigi şi mânioşi în purtarea noastră faţă de ei, ci să le vorbim cu blândeţe; […] însă dacă ne vatămă prietenia lor şi ne îmbie să ne unim cu necucernicia, leapădă-i, chiar părinţi de ţi-ar fi; […] Să fugim de ei şi să-i părăsim. Dacă nu ne vatămă în buna noastră credinţă, atunci să-i îmbiem, fireşte, şi să-i tragem noi înşine de partea noastră. Dar dacă nu-l foloseşti, ci mai curând tu îi primeşti vătămarea, rămâi nevătămat măcar întorcându-te de la el şi rupând prietenia.”30. Sfântul mai spune că se cuvine să plângem pentru marea boală şi nebunie a rău-credincioşilor: „să fugim de legăturile cu ei, rugându-ne numai şi cerând Iubitorului de oameni Dumnezeu să-i izbăvească din rătăcire şi din cursa diavolului şi să-i întoarcă la lumina cunoştinţei31.


1 Canonul 15 al Sinodului Întâiul – al Doilea, în Pidalionul – Cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 362.

2 Sfântul Simeon al Tesalonicului, cap. 73, P.G. 155, 725B (pentru traducerea românească vezi: Explicare pentru sfânta biserică…, cap. „Ce însemnează a-i scoate afară pe cei chemaţi” în Tratat, vol. 2, op. cit., p. 142).

3 Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 6004, P.G. 108, 364BC.

4 M. Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 140.

5 S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. 2, p. 303b.

6 F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. 2, 109,1, p. 44.

7 P.G. 150, 863C-864A.

8 A. Dimitrakopoulos, Istoria Schismei, pp. 70-74.

9 Apologie, P.G. 160, 537A.

10 Epistola 262, cap. 2, P.G. 32, 976A (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, p. 428).

11 Împotriva arienilor, cap. 7, P.G. 26, 25BC.

12 Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică, P.G. 26, 1188B.

13 K. N. Sathas, Biblioteca medievală, vol. 2, pp. 17-18.

14 Întrebări şi răspunsuri, întrebarea 113, P.G. 89, 765B.

15 Viaţa Sfântului Epifanie, cap. 64, P.G. 41, 108C.

16 Către tralieni, cap. 11, P.G. 5, 684A (pentru traducerea românească, vezi şi: Scrierile Părinţilor apostolici, trad. pr. dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 207).

17 Cateheza a 18-a pentru cei chemaţi spre luminare, cap. 26.

18 Epistola 92, cap. 2, P.G. 32, 481A (pentru traducerea românească vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., p. 174).

19 Epistola 266, cap. 2, P.G. 32, 993C (pentru traducerea românească vezi şi ibidem, p. 438).

20 Tâlcuire la Canoanele apostolice 45 şi 46, P.G. 137, 129BC (pentru traducerea românească vezi şi: Pidalionul — Cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., p. 85).

21 Cateheza a 4-a pentru cei chemaţi spre luminare, cap. 37.

22 Cap. 152, P.G. 155, 357A (pentru traducerea românească, vezi şi: „Pentru Sfânta Biserică şi pentru târnosirea ei”, în Tratat, vol. 1, op. cit., p. 185).

23 Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile mici”, întrebarea 124, în vol. Scrieri morale şi ascetice, op. cit., pp. 391-392.

24 Everghetinosul, vol. IV, op. cit., pricina a 31-a, cap. 1, p. 373.

25 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 17, cap. 1, P.G. 62, 592 (pentru traducerea românească, vezi Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei…, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005).

26 Vădirea şi combaterea cunoştinţei mincinoase, cartea a treia, P.G. 7, 854A.

27 Epistola 105, P.G. 32, 513B (pentru traducerea românească vezi şi: Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, op. cit., p. 191).

28 Cateheza a 6-a pentru cei chemaţi spre luminare, cap. 19.

29 Sfântul Atanasie cel Mare, Tomul către antiohieni, cap. 8, P.G. 26, 805C.

30 Despre Cel necuprins cu mintea, Cuvântul 1, cap. 7, P.G. 48, 708.

31 Despre Cel necuprins cu mintea, Cuvântul 2, cap. 7, P.G. 48, 718.

Sursa: Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa 2015, pp. 526, 545-555, 565-568