Predica I – „Adevar zic tie, astazi vei fi cu mine in rai” (Luca 23, 43)

Fratilor, iata-ne ajunsi, cu ajutorul lui Dumnezeu, la sfarsitul Sfantului si Marelui Post cel de 40 de zile. Precum oarecand inaintea vechilor israeliteni, care ratacisera prin pustie 40 de ani, se afla Canaanul cel fagaduit, tot asa acum, inaintea noastra, se afla Canaanul cel duhovnicesc: patimile, moartea si invierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Ce n-a facut oare Sfanta Biserica spre a ne pregati sa intram cu vrednicie in acest nou pamant al fagaduintei? Mai intai, a aruncat trasnetul blestemului asupra fiilor sai indaratnici si a hranit pe cei ascultatori cu mana feluritelor rugaciuni si cantari mangaietoare si chiar cu Trupul si Sangele lui Hristos.

Dupa aceea, celor slabi le-a indulcit in calatoria postului apele cele amare ale pocaintei cu lemnul cel de viata datator al Crucii, si, in sfarsit, in zilele acestea de pe urma a deschis inaintea tuturor cartea Testamentului celui nou, aratandu-ne toate lucrurile savarsite de Mantuitorul nostru.

Deci, unde sunt acum Isus al lui Navi si Halev, unde sunt acum cei ce s-au nevoit nevointa cea buna a postului? Sa inceteze calatoria cea de 40 de zile, sa treaca neudati Iordanul si sa mearga de-a dreptul in foisorul din Sion, unde se pregateste cina cea de viata datatoare. Acolo picioarele lor vor fi spalate si curatite de cel de pe urma praf al gandurilor pamantesti. Acolo dansii vor auzi testamentul Domnului, care merge spre patima cea de bunavoie, acolo vor primi pacea si fagaduinta Domnului Sfant si apoi de acolo, urmand Domnului, vor merge in Ghetsimani si vor urca pe Golgota, spre a patimi si a se rastigni cu El in duh.

Dar ce vor face, fratilor, aceia dintre noi care, in tot timpul duhovnicestii calatorii prin pustiul postului, n-au contenit a se uita indarat spre Egipt, au ridicat murmure la apele cele amare ale pocaintei si, pe cand pe munte se scria cu litere de foc legea, ei se inchinau la poalele muntelui vitelului de aur?! (Ies. 31, 16). Ah, inaintea acestora nu se va desface Iordanul, nu vor cadea zidurile Ierihonului, nu se va opri soarele in dreptul Ghibeonului! (Isus Navi 10, 12). Unora ca acestora nu le este locul aici, la Mormantul Mantuitorului, ci la mormintele poftei. (Num. 10, 34).

Dar ce vad eu oare, iubitii mei frati? Privesc si iata, de-a dreapta Mantuitorului celui rastignit vad spanzurat pe o cruce un talhar. Si ce aud? Aud pe Domnul zicand acestui talhar: „Adevar zic tie, astazi vei fi cu mine in rai.”

Cine, deci, va putea sa inchida raiul, cand insusi Domnul l-a deschis? Asadar, fratilor, oricine ati fi voi, oricat de mari ar parea pacatele voastre, alergati cu totii la Domnul, caci El va cheama din inaltimea crucii. Oricare ar fi necuratia noastra, Mantuitorul nu voieste sa lase pe nimeni neinscris in fericitul sau Testament; ci, dimpotriva, El vrea ca noi cu totii sa fim partasi ai cerestii Sale imparatii, pe care a castigat-o prin Patimile Sale.

Lasati dar toate lucrurile intunericului si grabiti-va a alerga catre Mantuitorul nostru inainte de a Se inalta de pe pamant, inainte de a apuca sa-Si dea duhul in mainile Parintelui ceresc. Lasati, zic, lucrurile intunericului. Indrazni-veti oare a va infatisa cu ele si inaintea Domnului? Indrazni-veti sa va aratati cu ele inaintea Crucii Lui? Ah, destul L-am amarat cu pacatele noastre tot timpul cat a trait pe pamant; sa-i mai amaram oare si cele de pe urma minute ale vietii Sale pamantesti?

Nu, fratilor, oricat de inradacinate ar fi pacatele in inima noastra, sa nu-i ingaduim a fi stapanita de atata nesimtire, neingrijire si de atat nerespect fata de Mantuitorul nostru! Cu ajutorul pocaintei sa aruncam sarcina cea grea a pacatelor noastre la poalele Golgotei si sa urcam pe Golgota spre a ne infatisa Celui rastignit, daca nu cu smirna de fapte bune, cel putin curatiti de mirosul cel greu al faradelegilor, sa ne infatisam, zic, spre a cadea cu lacrimi la picioarele Lui, sa ne marturisim pacatele noastre, sa-i cerem iertare pentru abaterile noastre si binecuvantare, ca sa ne indreptam viata si sa biruim deprinderile cele rele, contra carora trebuie sa ne fie de acum inainte grija noastra de capetenie. Altfel, mai bine sa nu ne mai infatisam inaintea mormantului Mantuitorului, mai bine sa nu mai sarutam ranile Lui.

Sa ne grabim deci, fratilor, a ne curati cu apa pocaintei, sa ne grabim a reinnoi cu Dumnezeu si cu Hristos legatura cea rupta prin pacatele noastre. Un timp mai potrivit pentru aceasta nu este si nici nu poate fi altul. Privind necontenit la Patimile Domnului, sufletul nostru singur va tinde spre Crucea Mantuitorului, inima noastra singura se va prosterna inaintea Ei.

Sa nu inabusim, fratii mei, aceste simtaminte sfinte, ci sa urmam cu tot cugetul nostru dupa Domnul, Cel ce merge sa patimeasca pentru noi. El va obosi sub greutatea Crucii Sale. Sa punem deci si noi mana impreuna cu Simeon Cirineanul spre a o ridica cu credinta noastra si sa mergem sus pe Golgota, cu hotarare tare si nestramutata de a ne rastigni trupul cu toate patimile si poftele sale.

Mantuitorul va fi dezbracat de hainele Sale: noi sa ne grabim a ne imbraca si a ne acoperi goliciunea pacatelor cu dreptatea si meritele Lui! Coasta Mantuitorului strapunsa fiind cu sulita, va izvora sange si apa. Noi sa alergam sub crucea Lui spre a primi macar o picatura de viata care sa stinga focul pacatului, ce faureste moartea in inimile noastre.

Inca o data va spun, fratilor, ca zilele acestea sunt cele mai potrivite pentru pocainta, caci sunt zile de mantuire pentru toata lumea, sunt zile in care s-a lucrat mantuirea intregului neam omenesc. Martor intru aceasta avem pe talharul cel intelept, care, pocaindu-se si caindu-se din adancul inimii in niste zile ca acestea, s-a invrednicit a auzi pe Mantuitorul zicandu-i: „Adevar zic tie, astazi vei fi cu Mine in rai”. Amin.

 Predica II – In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Fratilor, cu darul lui Dumnezeu ne-am invrednicit inca o data a posti Postul Mare. Aceasta este un castig mare pentru cei ce au postit cum se cade si o pierdere si mai mare pentru cei ce n-au postit cum trebuie.

Biserica nu sileste pe nimeni sa respecte asezamintele si regulile sale, dar cei ce nu le respecta se pedepsesc ei singuri. Pe cand cei ce s-au nevoit nevointa cea buna a postului intra acum intru bucuria Domnului lor, cei slabi si neascultatori sunt nevoiti sa simta lipsa si intristare. Pentru acestia din urma va fi o mare ingaduinta daca Dumnezeu ii va invrednici sa mai ajunga inca o data in viata lor postul mare, spre a-si repara greseala din anul acesta. Iar daca vreunul dintre ei nu se va invrednici de acest dar dumnezeiesc, pentru acela postul mare e pierdut pentru totdeauna.

Ce i-a impiedicat pe acestia de a fi ascultatori Bisericii, de a semana impreuna cu ceilalti frati ai lor lacrimi de pocainta pentru ca acum sa secere impreuna cu ei manunchiuri de bucurie? Cu cat ni se pare mai grea munca, cu atat ne simtim mai veseli cand o ispravim si culegem roadele ei. Socotim ca si ziua de astazi este foarte vesela pentru cei ce s-au nevoit in nevointa cea buna a postului. Sa se arunce deci unii ca acestia cu smerenie la treptele altarului si sa multumeasca cu caldura pentru aceasta Domnului! Fara darul Lui, fratilor, voi nu numai ca n-ati fi savarsit, dar nici n-ati fi inceput macar nevointa voastra cea sfanta.

Insa, bucurandu-ne ca s-a ispravit postul, nu trebuie sa ne bucuram cu bucuria celor ce scapa de la temnita. Aceasta ar insemna ca nu cunoastem pretul postului, nu cunoastem dulceata lui. Cel ce cunoaste acestea, acela si dupa sfarsitul postului continua a fi prietenul lui. Si cum sa nu fie? Putem noi oare, fara paguba sufleteasca, sa parasim postul interior, care consta in a ne infrana patimile? A pune capat acestui post ar insemna a pune capat virtutii.

Posturile obisnuite sunt randuite pentru ca in timpul lor sa ne infranam de la mancaruri, iar postul in care trebuie sa ne infranam de la fapte rele tine toata viata noastra. Dar chiar si infranarea de la mancaruri nu trebuie sa fie marginita numai in posturi. Orice mancare vatamatoare pentru suflet este oprita nu numai in posturi, ci in tot timpul vietii, si cel ce o mananca calca legea postului, in orice timp ar manca-o.

Astfel, nici postul trupesc nu trebuie sa fie parasit cu totul, cum fac unii. Parasirea cu totul a postului ar insemna ca noi nu iubim postul; caci se poate oare sa parasim pentru multa vreme ceea ce iubim din toata inima? Si se poate oare sa nu iubim din toata inima ceea ce ne-a tamaduit sufletul nostru? Daca vom parasi cu desavarsire postul, prin aceasta vom dovedi ca am postit de nevoie, iar nu de bunavoie, din convingere. Vom dovedi ca am purtat legaturile ca niste sclavi si captivi.

Experienta trebuie sa ne fi incredintat ca postul intotdeauna este inainte-mergatorul, calauza si tovarasul rugaciunii, tatal cugetelor curate, invatatorul faptelor bune, reazemul intreprinderilor mari, credintei si dragostei.

De aceea, crestine, intotdeauna sa-l chemi in ajutor, caci toata doctoria buna numai atunci este si folositoare, cand este intrebuintata la timp. Si vei proceda inca si mai intelept, cand vei face din post un tovaras nedespartit pentru intreaga ta viata. Nu te inspaimanta de acest sfat. Implinirea lui nu va face viata ta, cum ti se pare poate, nici grea, nici posomorata, ci dimpotriva, te va usura de multe rele, neplaceri si suparari. Tu singur vei recunoaste ca-i asa cand vei afla in ce consta postul perpetuu: el consta nu in neintrebuintarea absoluta a hranei, ci in intrebuintarea ei in asa fel incat ea niciodata sa nu te faca rob trupului, incat tu, totdeauna, cand te scoli de la masa, sa simti ca parca ai mai avea nevoie sa mai mananci ceva, iar nu sa fii ghiftuit, cum se intampla adeseori cu multi dintre voi.

Acum te intreb: greu e oare de facut aceasta? Au nu aceasta te sfatuiesc si doctorii sa faci? Au nu cu aceasta conditie iti fagaduiesc si ei ca te vor face sanatos cu trupul? Noi insa iti fagaduim in schimbul acestei conditii ceva mai mult: iti fagaduim sanatate, si trupeasca, si sufleteasca. Caci trebuie sa marturisim si sa cunoastem ca sufletul din pricina nimanui nu sufera mai mult ca din pricina trupului; iar trupul din pricina nimanui nu sufera mai mult ca din pricina mancarii si bauturii peste masura.

Ceea ce am zis despre post, aceea trebuie sa zicem si despre pocainta si marturisire: nici de acestea nu trebuie sa ne despartim nici dupa terminarea postului. Daca noi am gresi si am pacatui numai intr-un anumit timp, atunci am putea sa amanam si pocainta pentru un timp oarecare, dar noi gresim si pacatuim tot timpul, si daca gresim si pacatuim, atunci trebuie sa ne si pocaim si sa ne marturisim.

Astepta-vom oare un anumit timp, sa vina un anumit post randuit de Biserica, cand rana va deveni deja primejdioasa? Nu! Indata ce capatam o rana, sa ne silim imediat a o vindeca, cum facem si cu ranile trupesti. De aceea spitalul sufletesc este pururea deschis, pentru ca oricand sa putem gasi intr-insul vindecarea ranilor noastre sufletesti.

Daca o rana a trupului nu poate fi lasata necercetata, fara sa ne expunem la primejdie, apoi cu atat mai vartos nu poate fi neglijata o rana a sufletului. Noua ni se pare ca nu-i nimic daca purtam cu anii pacatele in sufletul nostru, dar aceasta este o amagire vrednica de plans. Pacatul este o otrava grozava. Daca nu curmam lucrarea lui printr-o grabnica pocainta, atunci el cuprinde si patrunde tot sufletul si-l vatama pentru multa vreme. De aceea si ajungem sa fim robi ticalosi ai viciilor, fiindca nu le inabusim chiar de la ivirea lor. Mai pe urma ne caim si vedem sclavia noastra, dar adesea nu mai suntem in stare sa rupem legaturile cu care suntem legati de ele.

Eu nu pot pricepe cum un crestin adevarat se poate lipsi de aceasta hrana dumnezeiasca, care sunt Sfintele Taine, timp de un an intreg. Numai acest lucru ne arata destul de bine ca nu stim pretul Trupului si Sangelui Domnului, iar nestiinta aceasta inseamna nepasare pentru mantuirea noastra.

Nu tot asa faceau si crestinii cei de demult: ei se impartaseau ori de cate ori luau parte la Sfanta Liturghie, si ca marturie ne serveste indemnul pe care pana astazi il auzim repetandu-se in biserica: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati.”

Aceasta invitatie ne arata ca toti cei ce iau parte la Liturghie trebuie sa se si impartaseasca. Sentimentul necuratiei si al nevredniciei si dorinta de a ne pregati mai bine pentru primirea acestei mari taine au dat nastere obiceiului de a nu ne impartasi totdeauna, ci in anumite timpuri si zile. Dar obiceiul acesta nu trebuie sa incurajeze trandavia si lenea noastra.

Ce s-ar intampla daca s-ar zice ca in cutare loc se imparte in toate zilele mana? Eu cred ca in toate zilele s-ar duce acolo multime de oameni ca sa poata capata mana, si daca s-ar cere pentru aceasta o anumita pregatire, fara indoiala multi s-ar pregati cu cea mai mare sarguinta. Biserica insa zilnic ofera Trupul si Sangele Domnului si nimeni nu se arata spre a le primi. Oare sunt semne bune acestea? Oare sufletul nostru este sanatos cand fuge de hrana duhovniceasca? Sa zicem ca unii nu apuca sa se pregateasca, dar cand nimeni nu se ofera sa primeasca painea cea cereasca, atunci inseamna ca toti sunt nevrednici, si daca toti sunt nevrednici, atunci ce sa zicem de crestinatatea noastra? Ce ar zice oare un imparat despre boierii sai daca, chemati fiind acestia in fiecare zi la masa sa, ei n-ar veni decat o singura data pe an?

Astfel, fratilor, despartindu-ne de Sfanta Patruzecime, sa nu ne despartim si de acele mijloace de mantuire care sunt strans unite cu ea. Biserica le randuieste pe toate laolalta si intr-un anumit timp din cauza slabiciunii si nesimtirii de care suntem stapaniti in restul timpului, ne porunceste sa ne folosim de aceste mijloace o data pe an sub deosebita sa priveghere, pentru ca, in acest chin pana si cei mai nedeprinsi cu ele sa le intrebuinteze cum se cade, iar nicidecum pentru a ne arata ca in celelalte timpuri ale anului nu le-am putea intrebuinta.

Si daca si in celelalte timpuri ale anului ai nevoie de indemnul si povata Bisericii, fii incredintat ca le vei gasi ori de cate ori vei avea nevoie. Sfanta Biserica n-are numai un singur post, ci patru. Fiecare din aceste posturi e mare daca nu il vei micsora prin neinfranarea ta. Dupa fiecare din aceste posturi urmeaza cea mai stralucita zi a invierii, daca tu stii sa invii din moartea pacatului.

Acestea sunt, fratilor, sfaturile si povetele pe care m-am crezut dator sa vi le dau acum, la sfarsitul Sfantului si Marelui Post cel de patruzeci de zile. Nu uitati, iubitilor, ca toata viata noastra pamanteasca trebuie sa fie pentru noi ca un post perpetuu mare. Fara aceasta noi nu vom ajunge Pastile in ziua cea neinserata a imparatiei, nu vom intra intru bucuria invierii.

Ce sa va spun acum voua, celor ce ati petrecut postul mare fara nici o bagare de seama si nu l-ati intrebuintat deloc pentru vindecarea ranilor constiintei voastre? Nu se poate ca voi sa nu fi simtit si sa nu simtiti un fel de intristare ca nu ati implinit porunca Bisericii! Si, desigur, nu le-ati indeplinit nu pentru ca dispretuiti autoritatea Bisericii, caci fiii nu pot a-si dispretui mama care se ingrijeste de binele lor cel vesnic, ci pentru ca ati fost cuprinsi si stapaniti de poftele trupului vostru. Ele v-au astupat auzul si nu v-au lasat sa mergeti pe acea cale sfanta pe care a voit sa va povatuiasca Biserica. Ele si diavolul v-au lipsit de mangaierea sufleteasca, caci unde e neinfranarea, acolo se afla si diavolul, acest vrajmas al lui Dumnezeu si al virtutii. El, uciga-l crucea, va tine nevazut in robia lui si acum desigur ii pare bine si rade de voi si-si bate joc, ca de o prada a sa.

Dar, fratilor, voiti voi oare sa fiti vesnic de rasul diavolului? Destul si-a batut joc de voi, acum a venit vremea sa va bateti voi joc de dansul. A venit, zic, vremea, caci el niciodata nu e asa de slab ca in aceste zile ale patimilor si ale mortii Domnului. In aceste zile e timpul cel mai potrivit sa iasa din mrejele lui toti cei ce au fost vanati de el dupa vointa sa (II Tim. 2, 26).

Si voi fara indoiala veti scapa daca, lepadand indaratnicia si impietrirea inimii, va veti grabi a alerga la doctorul sufletesc si daca, asemenea lui Petru, veti plange cu amar pacatele voastre. Acela s-a lepadat de invatatorul sau si, cu toate acestea, fiindca s-a pocait, s-a invrednicit sa fie unul din cei dintai care L-au vazut dupa inviere. Acelasi lucru va fi si cu voi, daca va veti pocai, ca acest apostol. Amin. 

Inochentie al Odesei