Selectați pagina

Sfântul Nectarie de Eghina – Cum să ne spovedim

Sfântul Nectarie de Eghina – Cum să ne spovedim

Spovedania este o marturisire sincera si de bunavoie a pacatelor pe care le-am savârsit, fara rusine sau rezerve, ci cu osândire de sine si zdrobire, în fata persoanei numita de Biserica pentru iertarea pacatelor.

Pentru a fi adevarata si a-si atinge scopul, spovedania trebuie sa fie de bunavoie si sincera. O spovedanie în graba sau nesincera nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuscari adânci si nici un semn al unei dorinte [pentru vindecare].

Spovedania trebuie facuta fara jena sau rezerve, ci cu curaj si cu mustrare de constiinta, deoarece curajul este expresia parasirii pacatului si dispozitia de a descoperi pacatul; rusinea, sfiala denota o lipsa de curaj. Spovedania trebuie facuta cu zdrobire de inima. Aceasta confirma o schimbare autentica a mintii, exprima o tristete pentru încalcarea poruncilor lui Dumnezeu, cu Care încercam sa ne împacam.

Fara zdrobirea inimii, spovedania dovedeste o lipsa de simtire profunda a vinei pentru încalcarea Legii Dumnezeiesti. Spovedania adevarata si lucratoare este cea însotita de pocainta sincera si schimbarea mintii; numai aceasta spovedanie aduce roadele mântuirii.Pentru aceasta, este de trebuinta ca cel ce doreşte sa se marturiseasca, sa se duca la parintele sau duhovnic si sa-şi deschida inima pentru a-si descoperi adâncurile lui cele ascunse şi nestiute, fara jena sau rezerve, cautând sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca şi sa se împace cu Dumnezeu, pentru a-si vindeca sufletul si a dobândi mântuirea.

Cei ce au pacatuit şi nu se spovedesc din cauza rusinii, îsi pricinuiesc moarte sufletului lor tocmai din pricina acestei rusini. Acesti oameni sufera ca si bolnavii care nu se grabesc sa alerge la doctori tot din pricina ruşinii: înfrânti de boala, sunt degraba trimisi în Iad. Cel ce a pacatuit trebuie sa-si martiriseasca pacatele pentru a fi mântuit. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu porunceste: marturiseste-ti faradelegile tale, ca sa te îndreptezi, Eu sunt Cel ce sterge faradelegile tale (Is. 43: 25).

Celor ce se rusineaza sa faca o spovedanie de suflet mântuitoare, Sfintii Parinti le spun ca rusinea, daca putem numi rusine ceea ce rezulta de pe urma spovedaniei, aduce har si slava. Înteleptul Sirah zice si el: Caci este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har (Înt. lui Iisus Sirah, 4: 23).

Nu te sfii sa marturisesti pacatul, astfel încât 1) prin rusinea de acum sa eviti rusinea ce va sa fie în viata de apoi – deoarece si aceasta face parte din chinurile viitoare, si 2) sa dovedesti ca într-adevar ai urât pacatul, defaimându-l si biruindu-l ca pe un tiran. Parintii recomanda sa ne grabim, deoarece Dumnezeu ne-a rânduit timpul mântuirii doar în aceasta viata. Iata ce spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pentru cei morti, în Iad nu mai exista marturisire si îndreptare, fiindca Dumnezeu a limitat calauzirea si lucrarea la aceasta viata; în vreme ce în cealalta viata, cercetarea faptelor .

Acelasi dumnezeiesc Parinte învata ca este cu neputinta sa scapam de rusinea ce ne va cuprinde din pricina faptelor noastre, caci daca aici nu ne marturisim din pricina rusinii, acolo ne vom umili în fata a miriade de oameni. Iata cuvintele Dumnezeiescului Parinte: „Daca aici, în fata unei singure persoane, nu suportam ruşinea, ce vom face atunci, în fata miilor de miriade? Gândeste la cum va fi scaunul de judecata al lui Dumnezeu; gândeste-te la pacatele pe care le-ai facut. Chiar daca tu uiti pacatele, Dumnezeu nu le uita; dar, daca tu nu-ti vei sterge pacatele prin pocainta şi marturisire, El va pune totul în fata ochilor tai.”

Si iarasi: „Multi dintre cei ce pacatuiesc, spun: «Ma simt tare rusinat. Cum ma voi apropia de Dumnezeu? Cum Îl voi implora?» Acestia sufera de o evlavie draceasca. Nu aveti nici un fel de îndrazneala? Încercati si nu va temeti, pentru a dobândi multa îndrazneala. Cine este Cel Ce voieste sa se împace cu tine? Este Cel Ce foarte tare doreste sa te slobozeasca de pacatele tale, este Dumnezeu. Nu tânjesti tu dupa izbavirea ta cât El doreste mântuirea ta?”

Înteleptul Sirah îndeamna: nu te rusina sa-ti marturiseşti pacatele. (Înt. lui Iisus Sirah, 4: 26)
Iar Iov spune: Acoperit-am eu, ca lumea cealalta, pacatele mele, ascunzând, în sânul meu, greseala faptuita, pentru ca, adica, ma temeam de zarva cetatii si ma înspaimânta dispretul cetatenilor în fata îndraznetei mele marturisiri (Iov 31: 33-34).

Sf. Vasile cel Mare spune ca, din pricina ca am pacatuit cu trupul, este de trebuinta sa ne marturisim, fara teama, cu propria gura. Iata cuvintele lui: „Oare nu am pacatuit atunci când ne-am predat pacatului madularele trupului pentru a lucra faradelegea? Haideti atunci sa ne marturisim cu gura, folosindu-ne de acelaşi instrument pentru risipirea pacatului. Ai fost lacom? Plateste. Te-ai apucat de betie? Posteste. Ai fost trufas? Smereste-te. Ai fost pizmas? Consoleaza-te. Ai ucis? Sufera mucenicie sau sufera lucruri asemanatoare muceniciei; sileste-ti trupul prin marturisire. Iar apoi, dupa marturisire, vei fi vrednic a cânta Domnului în psaltire cu zece strune.”

Iata ce le spun Parintii celor ce amâna spovedania de pe-o zi pe alta: „Nu folosesti nimic amânând sau rusinându-te a-ti descoperi gândurile tale; mai degraba, ceea ce faci tu este aceea ca, prin ceea ce faci, dai a se întelege ca vrajmasul ti-a încredintat o taina, si ca îti este teama sa te lupti pentru a scapa de iubirea lui. Sa-ti descoperi aceasta celor duhovnicesti.

Înteleptul Sirah ne sfatuieste spunând: Mai înainte de judecata ispiteste-te pe tine, si în ceasul judecatii vei afla mila (Înt. lui Iisus Sirah, 18: 20). Iar Domnul spune: Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme. Este ca un om care a plecat în alta tara si, lasându-si casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecaruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit sa vegheze. Vegheati, dar, ca nu stiti când va veni stapânul casei: sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântatul cocosilor, sau dimineata. Ca nu cumva venind fara veste, sa va afle pe voi dormind. Iar ceea ce zic voua, zic tuturor: Privegheati! (13: 33-37).

Cei ce se duc la spovedanie din obisnuinta sau cu pretentii, cei ce-si marturisesc pacatele cu faţarnicie si, din pricina rusinii, îsi osândesc pacatele aducând scuze în sprijinul lor, cei se îndreptatesc pe ei însisi acuzându-i pe altii, acestia batjocoresc nebuneste pe Dumnezeu. Ca Unul Care le stie pe toate, Dumnzeu nu poate fi înselat. Cei ce-si ascund pacatele sufera ca si cei ce-si ascund de doctori durerile si pricinile lor, din cauza rusinii. Unor astfel de oameni, David li se da ca pe un exemplu, spunând: Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea (Ps. 31: 5). Si iarasi: Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu (Ps. 37: 18). Si iarasi: Zis-am: „ Marturisi-voi faradelegea mea Domnului ;” si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu (Ps. 31: 6).

Solomon noteaza: Omul drept se învinuie pe sine când începe sa vorbeasca (Pilde 18: 17). Si iarasi, spun pildele: Cel ce ascunde dusmania dospeste viclesugul, dar se descopera prin aceea ca-n adunari si-arata pacatele (Pilde 26: 26). Cel ce a pacatuit, daca-i este mila de sufletul sau, nu-si poate îngadui sa-si piarda timpul, ci trebuie sa se
pocaiasca neîntârziat, si sa se apropie de spovedanie, aflând astfel multa putere pentru împidicarea pacatului.

Sfântul Nil spune: „învatatura duhovniceasca stie cum sa împrastie fumul raului din sufletele noastre”. Dracii voiesc sa ne distruga, dar atunci când ne pocaim si ne spovedim, ei nu-si mai ating tinta, împlinind astfel Scriptura care zice: Pofta pacatosilor va pieri (Ps. 111: 10). Sfântul Nil noteaza ca: „Mare lucru este sa nu consimti cu pacatul; totusi, daca se- ntâmpla sa gresim prin înselaciunea vrajmasului, trebuie sa facem bine si sa fugim cu nadejde spre Dumnezeu, din pricina ca oamenii sunt înclinati catre cele contrare”.

Sfântul Vasile cel Mare spune ca: „Cel ce pofteste mântuirea, nu are nevoie de anumite vremi pentru ea; daca tâlharul ar fi fost nepasator, acum el n-ar mai fi fost mântuit; dar prin simpla lui credinta, el a câstigat nepretuita comoara a Împaratiei.

Iov afirma urmatoarele: …când inima-i gândeste omului întoarcerea la Domnul, spunându-i acestuia pacatul sau întreg si-si va vadi de faţa cu toti faradelegea;atunci Domnul nu-l va lasa sa cada în moarte si-i va înnoi trupul ca varul pe perete si oasele lui iarasi cu maduva le-o umple si frageda-i va face carnea, ca de prunc, si-i va reda lui însusi barbatul între oameni (Iov: 33: 23-26).

Didim spune ca: „pocainta pentru pacatele savârsite, curateste mintea celui ce se pocaieste”. Sfântul Ioan Scararul spune: „dreptul judecator ne porunceste sa ne marturisim chiar si celorlalti. Caci ranele descoperite nu se vor mari, ci se vor tamadui.” Precum ouale pasarilor, încalzite în cuibar, nasc viata, asa si gândurile nearatate se umplu de viata (prin puterea dracilor) si înainteaza la fapte. Iata cât de mari si cât de multe sunt foloasele unei spovedanii prompte si sincere.

Si înca, proorocul Isaia ne sfatuieste sa fim foarte pregatiti: Cautati-l pe Domnul, si când Îl veti afla, chemati-L; iar când El Se va va apropia de voi, atunci sa-si paraseasca necredinciosul caile si nelegiuitul sfaturile si sa se întoarca la Domnul si va afla mila, si la Dumnezeul vostru sa se întoarne, ca El cu îmbelsugare va ierta pacatele (Is. 55: 6-7).

Sfântul Grigorie Teologul învata si el despre metoda de îndreptare a pacatelor savârsite. El spune:„Înconjoara-te cu cenusa, lacrimi, suspine; dobândeste îndreptarea prin marturisire si printr-un comportament cinstit: de nimic nu se bucura Dumnezeu mai mult decât de îndreptarea si izbavirea omului, pentru fiecare cuvânt si taina care au loc”.

Cu toate acestea, spovedania cere aflarea unui doctor experimentat si priceput. Iata ce spune un sfânt parinte despre aceasta trebuinta: „Asa cum oamenii refuza sa-si descopere oricui durerile trupesti, ci numai celor priceputi în tratarea unor astfel de boli, în mod asemanator, marturisirea pacatelor trebuie sa fie facuta în fata celor ce sunt în stare sa ofere un tratament.” Pentru aceasta, trebuie sa fim foarte atenti atunci când cautam doctori priceputi si capabili de a vindeca ranile lasate în inima de pacate. Datorita gravitatii ranilor si a diferitelor patimi, lucrarea are un caracter urgent. Este o grija presanta datorita primejdiei iminente. Asa cum doctorul nepriceput trimite multi oameni catre portile Iadului, în acelasi fel, duhovnicul incapabil si neglijent, trimite multe suflete în Iad.

Ce rau îngrozitor pentru ca cineva sa afle moartea în timp ce cauta vindecare. Cine poate socoti maretia acestei mari nenorociri? Cine ar putea sa jeleasca o asemena pierdere? Trebuie ca ochii sa se prefaca în izvoare de lacrimi pentru a plânge cum se cuvine aceasta nenorocire. Vai! Vai celor ce pretind a fi parinti duhovnici dar care ucid sufletele acelora pe care îi spovedesc. Vai celor care cer bani pentru iertarea pacatelor, în loc de zdrobire, smerenie si împacare cu Dumnezeu printr-o viata adevarata de virtuti. Vai celor care cauta sa vânda iertarea faptelor rele în schimbul unei rasplate. Vai fatarnicilor care fataresc evlavia pentru a-i însela pe altii si a profita de ei, care predica evlavia pentru a câstiga bani. Vai celor care fagaduiesc rugaciuni si canoane celor care au pacatuit pentru a primi arginti. Vai vânzatorilor de suflete care vând dracilor sufletele crestinilor în schimbul a câteva monezi! Vai celor ce învata minciuna! Partea lor va fi cu tatal lor, diavolul, tatal minciunilor.

Iubiti credinciosi! Dumnezeu nu are nevoie de nimic si de nimeni, fiindca Lui nu-I lipseste nimic. De aceea, nu oferiti rugaciuni si canoane exterioare pentru a satisface Dreptatea Dumnezeiasca pe care ati jignit-o, ca sa va împacati, chipurile, cu mâniosul Dumnezeu (*). Numai prin acestea nu dobândesti nimic.
* Cum trebuie sa întelegem aceasta mânie a lui Dumnezeu? Sf. Teognost spune: „Nu vom fi pedepsiti si osânditi în veacul ce va sa fie pentru ca am pacatuit, odata ce am primit o fire nestatornica si schimbacioasa. Ci fiindca, pacatuind, nu ne-am pocait, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, dupa ce am primit putere si vreme pentru pocainta, ca sa aratam si mai mult ca dumnezeirea e buna si nu, dimpotriva, patimasa, ca una ce pedepseste si se mânie. Dar El pedepseste pacatul si nu pe noi. Caci El este în afara de orice patima si pedeapsa, desi se zice ca se conformeaza faptelor si dispozit iilor noastre, întorcând fiecaruia dupa valoarea celor facute în viata.

Ai pacatuit? Simti povara pacatului? Te mustra constiinta? Cauta sa te usurezi. Cauta sa stingi mustrarea constiintei. Parintele duhovnic este singurul doctor. Cauta mai degraba un tratament decât rugaciuni si canoane. Dar chiar daca ceri unele ca acestea, totusi nu neglija tratamentul. Atunci când ne îmbolnavim, învata Apostolul Iacob, cerem rugaciuni, dar suntem unsi si cu untdelemn (Iac. 5: 14). La fel si aici, cautati leacul, si daca sunteti bogati, cereti rugaciuni sfintilor pentru a se ruga pentru voi, rugându-va si voi împreuna cu ei. Rugaciunile celor ce se roaga cu voi trebuie sa fie o expresie a dorintei voastre arzatoare de a va împaca cu Dumnezeu.Cu toate acestea, daca sunteti neglijenti, rasplata pentru rugaciunile altora nu va va fi de nici un folos, din pricina ca nu v-ati îmbunatatit moraliceste cu nici un chip.

Iubitilor, noi vorbim de nastere etica. Vorbim despre calauzire crestina. Vorbim despre o viata virtuasa si modesta. Suntem pentru o relatie strânsa cu Dumnezeu. Vorbim despre desavârsire si sfintenie. Daca am ajuns sa putem vorbi de asa ceva, deja noi participam la viata vesnica. De aceea, daca nu ne nevoim, nu am împlinit nimic. Si atunci, rugaciunile parintilor duhovnici sunt zadarnice, canoanele de pocainta, acatistele si alte rugaciuni de acest fel ale preotimii se fac desarte, cele patruzeci de Liturghii se zadarnicesc si ele, atunci când sunt savârsite pentru o persoana nepocaita care nu s-a împacat cu Dumnezeu si care traieste înca în pacat. 
Ne mântuim prin zdrobirea inimii si spovedanie sincera.

Necesitatea spovedaniei

Spovedania este necesara pentru urmatoarele motive: 1) pentru ca este porunca de la Dumnezeu; 2) pentru ca aduce si restabileste pacea dintre Dumnezeu si om; si 3) pentru ca-i foloseste omului atât moraliceste cât si duhovniceste.

Cunoastem din Sfintele Scripturi – din Noul si Vechiul Testament – ca spovedania este o porunca a lui Dumnezeu. Vorbind în numele lui Dumnezeu, Moise le spune fiilor lui Israel urmatoarele: Spune fiilor lui Israel: Daca un barbat sau o femeie va face vreun pacat faţa de un om, si prin aceasta va pacatui împotriva Domnului si va fi vinovat sufletul acela, sa-si marturiseasca pacatul ce a facut si sa întoarca deplin aceea prin ce a pacatuit si sa mai adauge la aceea a cincea parte si sa dea aceluia faţa de care a pacatuit(Num. 5: 6-7).

Si iarasi: daca un suflet pacatuiste … sa-si marturiseasca pacatul pe care l-a savârsit… si sa-l plateasca pe de-a întregul; pentru ceea ce a pacatuit el cu privire la lucrul cel sfânt, va plati pretul acestuia si va mai adauga a cincea parte din pret ;… Iar pentru greaseala sa va duce din turma un berbec fara meteahna, pretuit dupa masura pacatului (Lev: 6).

În Pildele lui Solomon se spune astfel: Cel ce-si acopera propria rautate nu va propasi, dar cel ce cu grai se învinuie pe sine va fi iubit (Pilde 28: 13) Toti proorocii, David în mod deosebit, poruncesc marturisirea. Spovedania a fost întotdeauna o urmare a pocaintei. Cei ce au venit la propovaduitorul pocaintei, Proorocul, Înaintemergatorul si Botezatorul Ioan, îsi marturiseau pacatele înainte de a fi botezati. Iata cuvintele Evanghelistului: Atunci a iesit la el Ierusalimul si toata Iudeea si toata împrejurimea Iordanului. Si erau botezati de catre el în râul Iordan, marturisindu-si pacatele (Mt. 3: 5-6).

Vedem astfel ca spovedania este o porunca dumnezeiasca si, ca atare, este necesar sa fie savârsita cu exactitate pentru mântuirea cel ce se pocaiesc. În Noul Testament, porunca a dobândit un nou înteles. Spovedania este usa de intrare în Crestinism, asa cum bine s-a aratat la marturisirea celor ce erau botezati În Iordan de catre Sfântul Ioan. Acest Botez a fost o anticipare a Crestinismului; iata ce spunea el: Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa Mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic sa-I duc încaltamintea; Acesta va va boteza cu Duh Sfânt si cu foc (Mt. 3: 11).

Avem de asemenea marturii în Faptele Apostolilor. Apostolul Luca relateaza cum au trecut efesenii la Crestinism; el noteaza ca acestia veneau sa-si marturiseasca pacatele chiar si în faţa altora. Iata cuvintele Apostolului: Si multi dintre cei ce crezusera veneau ca sa se marturiseasca si sa spuna faptele lor (Fapte 19: 18) . Rugaciunea „Tatal nostru” este o spovedanie zilnica si continua: cererea de iertare a pacatelor este o marturisire a pacatelor. Apostolul Iacov, fratele Domnului, îndeamna si el la spovednie spunând: Marturisiti- va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului (Iac. 5: 16). Sfântul Ioan Evanghelistul spune ca : Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept, ca sa ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea (1 In. 1: 9). Spovedania, ca o veche taina a Bisericii, este mentionata de Irineu, de Tertullian, de Clement Alexandrinul, de Origen, si de Ciprian si de altii.

Vechii greci priveau marturisirea ca pe ceva necesar si folositor; ca unii care erau initiati în misteriile eleusine si samotraciene, ei îsi marturiseau în prealabil pacatele (Plutarh, Despre Sparta : Zicale ). Socrate considera ca marturisirea este mântuitoare: „Daca gresesti, tu însuti sau altcineva caruia îi porti de grija, de buna voie sa te duci acolo unde se plateste cel mai repede vina, la judecator, întocmai ca la medic, grabindu-te ca nu cumva învechirea bolii sa faca sufletul cangrenos si incurabil” (Platon, Gorgias ) . Pitagora spunea si el: „nu încerca sa-ti acoperi pacatele cu cuvinte, ci trateaza-le cu repros.” Iar Aristotel afirma: „omul care-si marturiseste sincer pacatul pe care l-a facut, nu e departe de curatie”.

Spovedania este într-adevar o porunca dumnezeiasca pentru ca este un îndemn a inimii. Omul care a pacatuit îsi simte inima împovarata si nu-si afla linistea decât daca-si marturiseste pacatul înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Sciptura marturiseste – ca pe cel mai vechi exemplu – marturisirea lui Lameh, care cu tristete a marturisit sotiilor sale faptul ca omorâse un om (Fac. 4: 23-24). În urma pacatelor savârsite, cele mai vechi civilizatii ofereau divinitatii sacrficii de pace. Oferind aceste sacrificii, ei îsi marturiseau pacatele. Aceste rugaciuni adresate de pe tot cuprinsul pamântului unui zeu, reprezinta un fel anume de marturisire simultana catre divinitate a rasei umane. Sacrificiile de pace sunt un fel anume de marturisire lucratoare a pacatului si a vinei acelora care care le ofera.

Omul care nu-si marturiseste pacatele nu-si va gasi niciodata pacea deoarece refuza sa se apropie vreodata de Dumnezeu. Cel ce nu-si va marturisi pacatul sau se va afla permanent sub greutatea vinei si a departarii de Dumnezeu. Sufletul cauta sa se marturiseasca fiindca constientizeaza dumnezeiasca porunca. El îsi da seama ca este singurul mijloc de realizare a armoniei si împacarii cu Dumnezeu, pe Care Îl simte mâniat de pacatele lui pe care cauta sa si le rascumpere, si pentru ca Dumnezeu sa nu-l paraseasca, ci sa Se faca milostiv si iertator faţa de pacatele lui. La fel cum dorinta de marturisire este un imbold imanent sau firesc, tot astfel, dorinta de a-L împaca pe Dumnezeu este o sugestie launtrica care-l îndeamna pe om spre spovedanie. Sufletul este constient ca a pacatuit împotriva lui Dumnezeu, simtindu-se obligat sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca, astfel ca, în acest fel, el va afla tratament si vindecare.

Numai Biserica a  primit autoritatea de a a-l împaca pe om cu Dumnezeu si de a-i da vindecare. Iata de ce persoana care a pacatuit se simte obligata sa alerge la Biserica; numai Ea îl poate împaca pe om cu Dumnezeu. Asa cum vom demonstra cel cele ce urmeaza, rolul si misiunea Bisericii da marturie de aceasta, satisfacerea Dreptatii Dumnezeiesti are ca scop tratamentul si vindecarea sufletului. Iata ce spune Sfântul Talasie: „Pocainta naste pazirea poruncilor; iar pazirea poruncilor aduce curatia sufletului… Lupta pentru poruncile lui Hristos pâna la moarte; caci curatindu-te prin ele, vei intra în viata.” (Filocalia, Talasie Libianul)

Despre iertarea pacatelor

Cel ce a pacatuit împotriva lui Dumnezeu are nevoie de împacare. Venirea Domnului nostru Iisus Hristos si puterea de a ierta pacatele data Apostolilor Sai da martuire de aceasta. Daca iertarea pacatelor nu ar fi fost necesara pentru vindecarea sufletului, atunci nici iertarea pacatelor lumii nu ar fi fost necesara pentru ca Apostolii sa fie împuterniciti cu o asemenea autoritate atunci când au fost trimisi sa propovaduiasca Evanghelia. Credinta în Hristos si Botezul ar fi fost suficiente, drept pentru care Dumnezeu Si-ar fi pastrat pentru Sine puterea de a ierta pacatele. În schimb, El le-a dat Apostolilor putere nu numai pentru a dezlega (ierta) pacatele ci si pentru a le lega: le-a dat putere sa lege si sa dezlege: Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute(In. 20: 23). Aceasta putere data lor, afirma foarte clar faptul ca marturisirea pacatelor a fost un rezultat si o componenta a misiunii apostolice. Daca Biserica de curând întemeiata a primit acesta misiune apostolica cu scopul de a o continua, urmeaza ca ea a primit si dreptul de a lega si dezlega.

Puterea de a lega si dezlega care i s-a dat Bisericii a fost exercitata înca din epoca apostolica. Aceasta este marturisita de însusi Apostolul Pavel, care porunceste corintenilor sa înlature din Biserica pe cel ce a desfrânat cu sotia tatalui sau si sa-l dea pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5: 5).

Dupa modul cum a fost folosita, puterea de a lega si dezlega a fost data pentru a pastra sfintenia Bisericii, ca ea sa ramâna sfânta si fara prihana. Din acest motiv spune Apostolul Pavel ca Domnul nostru Iisus Hristos a iubit Biserica Ca s-o sfinteasca, curatind-o cu baia apei prin cuvânt, Si ca s-o înfatiseze Siesi, Biserica slavita, neavând pata sau zbârcitura, ori altceva de acest fel, ci ca sa fie sfânta si fara de prihana (Ef. 5: 26-27). Aceasta putere îi îngaduie Bisericii sa se pastreze sfânta si fara prihana, sa devina adevaratul ferment care dospeste toata framântatura: Iar daca este pârga sfânta, si framântatura este sfânta; si daca radacina este sfânta, si ramurile sunt (Rom. 11: 16).

Daca Biserica ar fi lipsita de aceasta putere, ea ar fi incapabila de a-si împlini misiunea. De altfel, cum ar fi în stare sa se pastreze Sfânta si fara prihana? Cum s-ar putea tine pe cei întinati departe de adunare, sau cum i-ar putea primi pe cei ce s-au pocait? Ce fel de constiinta ar avea despre starea morala a membrilor ei? Cum ar putea sti ca Ea da cele sfinte sfintilor, sau ca nu-i lipsesc de ele pe cei ce deja s-au împacat cu Dumnezeu prin pocainta?

Puterea de a lega si dezlega este si va fi puterea care mentine Biserica sfânta si fara prihana. Iata de ce Biserica nu a încetat sa-si exercite aceasta mare autoritate înca din timpurile apostolice. Cei ce îngrijesc de mântuirea sufletelor sunt obilgati sa alerge la Biserica ca la singura clinica, altfel nu va fi nici o mântuire. Domnul a luat asupra Sa toata povara si neputinta pentru a le da oamenilor odihna. Biserica, prin continuarea lucrarii lui Hristos, îi cheama pe cei împovarati cu pacate pentru a le da odihna. Cum se vor odihni cei cazuti în pacate daca Biserica n-ar avea puterea sa lege si sa dezlege? Cum s-ar putea odihni popoarele daca Apostolii n-ar avea putere a ierta pacatele? Cum s-ar putea continua misiunea apostolica daca Biserica n-ar fi mostenit acest dar apostolic? Numai Biserica este capabila sa-i usureze pe cei împovarati de greutatea pacatelor.

Chiril al Alexandriei, interpretând versetul 23 din capitolul 20 al Evangheliei Sfântului Ioan ( Carora le veti ierta pacatele, vor fi tinute si carora le veti tine, tinute vor fi ), spune: „Purtatorii de Duh iarta pacatele sau le tin, dupa întelegerea mea, în doua moduri. Caci sau cheama la Botez pe cei ce sunt vrednici de acesta prin curatia vietii si prin proba credintei, sau îi împiedica si îi opresc pe altii de la harul dumnezeiesc daca înca nu s-au facut vrednici, sau, iarta si tin pacatele, mustrând pe fii Bisericii care pacatuiesc, iar pe cei ce se pocaiesc îi iarta, precum Pavel l-a izgonit pe cel desfrânat din Corint spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca , dar l-a reprimit în obste, ca nu cumva sa se piarda din pricina unei dureri prea mari, precum spune în Epistola (2 Cor. 2: 6-7) ” .

Atât înalta misiune a Bisericii cât si natura ei dumnezeiasca îi obliga pe membrii ei sa o pastreze sfânta si fara prihana, fara pata, fara zbârcitura sau ceva de acest fel; astfel încât, ca o mireasa iubita a lui Hristos, curatita prin sângele lui Hristos, sa se prezinte sfânta si fara prihana; astfel ca, având misiunea de a fermenta întregul aluat, sa-si poata împlini slavitul ei scop. Cei împovarati cu pacate, care se desfateza în ele, care înca se afla în comuniune cu Biserica, spurca sfintenia Bisericii si se fac piedica în calea slavitei sale misiuni. Este de trebuinta ca membrii Bisericii sa fie sfintii si fara prihana. Asa marturiseste si Sfântul Pavel: Precum întru El ne-a si ales, înainte de întemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana înaintea Lui, Mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, dupa buna socotinta a voii Sale [Ef. 1: 4-5].

Crestinii nepocaiti care pacatuiesc din nestiinta trebuie sa-si dea seama ca prin pacatele lor ei îsi aduna lorusi o mare osânda si ca rascumpararea pentru osândire va fi întreita, deoarece 1) au nesocotit poruncile calcând în picioare Legea lui Dumnezeu, facându-se astfel robi ai pacatului, 2) si-au adaugat pete, zbârcituri si au necinstit Biserica, si 3) au zadarnicit lucrarea Bisericii, întinând-o prin împotrivirea constienta la misiunea Ei. Iata motivul pentru care Dumnezeiescul Gura de Aur spunea ca: „Daca noi am fi cu adevarat crestini, idolatrii ar fi venit la Hristos.” De aceea, noi, zadarnicim lucrarea Bisericii prin aceea ca nu mergem pe calea lui Hristos si ducem razboi împotriva Ei. De aceea, iubitilor, sa nu mai staruim în nedreptate, ci sa ne schimbam gândurile si sa ne sfintim prin iertarea pacatelor, ca sa nu ne osândim prin aceasta întreita jignire. Sa dam satisfactia cuvenita, ca sa putem satisface Dreptatea Dumnezeiasca si sa ne împacam cu Dumnezeu.

Spovedania este folositoare atât moraliceste cât si duhovniceste

Cel ce se spovedeste des se foloseste atât moraliceste cât si duhovniceste. Se foloseste moraliceste din pricina faptului ca amagiturile morale se risipesc pe zi ce trece; duhovniceste, pentru ca este învatat de parintele duhovnic acele lucruri de folos pentru mântuire. O mai mare frecventarea a spovedaniei duce la risipirea amagirilor morale, la o sporire duhovniceasca tot mai mare, devenind astfel desavârsit în virtute, sau în viata în Hristos, ca unul care este calauzit de parintele duhovnic si întarit de sfaturile lui. Cunostintele si experienta parintelui duhovnic – de a carui învatatura si sfat asculta crestinul care se spovedeste– îl învata pe cel ce se pocaieste, pe de-o parte, ce trebuie sa faca sau sa împlineasca, iar pe de alta parte, ceea ce trebuie sa respinga sau pe ce sa se mânie. Prin cunoasterea sa parintele duhovnic îl zideste moral cu ajutorul virtutilor, în vreme ce prin experienta sa, îl pazeste de amagiturile morale, calauzindu-l astfel spre mântuire. Descoperirea propriilor gânduri nimiceste cursele vrajmasului si face desarte mestesugitele lui atacuri, deoarece experienta parintelui duhovnic le vadeste si le osândeste.

Încrederea acordata parintelui duhovnic este o stavila împotriva pacatului deoarece împiedica îndemnurile acestuia si taie dorintele nesabuite.Constiinta sau nevoia cuiva de a aparea în faţa parintelui sau duhovnic pentru a-i vesti nelegiuirile sale, de a se înfatisa ca un patimas, înclinat spre pacat si mincinos în fagaduintele sale catre Dumnezeu si parintele duhovnic, este ca o amintire care îi pune în faţa celui ce se pocaieste rusinea ce va sa vie, fapt de natura sa-i potoleasca patimile si poftele.

Cel ce se spovedeste sporeste duhovniceste deoarece 1) prin calauzire, cunostintele dascalului îi sunt transmise gradual, ca si unui elev; si 2) mintea lui se lumineaza pe masura ce este curatita de întunericul pacatului si amagirilor. Astfel, el va spori si va întelege minunile lui Dumnezeu.

Spovedania este doctoria de suflet mântuitoare pentru societate deoarece este capabila sa salveze de la distrugere o multime de suflete – suflete pierdute prin dezamagiri, prin amintiri spurcate [desfrânare] si gânduri rele. Ceea ce doreste sufletul este un parinte duhovnic, caruia pacatosul voieste sa i se descopere, sa-si reverse inima pentru a-si vadi ranile sufletului, pentru a afla un tratament, pentru a fi usurat.

Parintele duhovnic este mijlocitorul care uneste sufletele, întarind legaturile de familie, prieteniile si dragostea. Numai parintele duhovnic este capabil sa uneasca între ele sufletele parintilor si ale copiilor, a cuplurilor, fratilor si a rudelor. Parintele duhovnic este dascalul launtric al societatii, aparatorul moravurilor familiei, mângaierea celor în suferinta si limanul celor ce plutesc pe oceanul acestei vieti.

Din punct de vedere moral, spovedania este cea mai mare binefacere a Bisericii pentru societate.

Parintele duhovnic este doctorul moral al societatii. Numai el este capabil de a detecta toate relele care afecteaza societatea în care traim. El îi învata pe cei rataciti; el îi ridica pe cei cazuti; el îi sustine pe cei ce se clatina; el îi lumineaza pe cei întunecati; el îi calauzeste pe cei slabi; el îi ajuta pe saraci; el potoleste mâniile; el potoleste patimile; el îi împaca pe cei despartiti; el face pace între vrajmasi; el întareste legaturile dintre oameni, el aduce pace în familie. Iata ce este spovedania dintr-un punct de vedere moral pe care noi, din pacate, nu am înteles-o, ci am renuntat la ea. Iata de ce exista atât de multe lucruri rele care afecteaza societatea.

Crestini! Tineti poruncile Bisericii, fiindca în aceasta tinere exista viata vesnica. Cautati doctori pentru pacea sufletelor voastre.

Spovedania trebuie facuta dupa o înainte-pregatire

Spovedania are trebuinta de o pregatire prealabila. Cel ce vine la duhovnic nepregatit – ca o urmare logica – nu reuseste sa-si aminteasca nici neputintele, nici nu va întelege cum se cuvine excesele sale. Altfel spus, el trece cu vedere atât îndatoririle pe care le-a neglijat, ignorând totodata si multimea pacatelor. Este cu neputinta pentru cel ce nu s-a cercetat pe sine – cu multe zile înainte de spovedanie – cu cea mai mare atentie, exactitate si nepartinire, sa se aleaga cu vreun folos dintr-o spovedanie spontana si nepregatita. Slabiciunea memoriei îl împiedica sa-si aminteasca totul; putinul timp acordat cercetarii de sine si lipsa simtirii constiente a gradului de responsabilitate face spovedania neroditoare. Astfel, îngaduim ca multimea patimilor sa afecteze sanatatea sufletului pe care îl lasam netratat, lasând în urma semintele pentru noi pacate.

De aceea, este de trebuinta ca cel ce voieste sa mearga la spovedanie, sa se cerceteze cu multe zile înainte, pentru a cântari fiecare fapta, pentru a-si constientiza neputintele si excesele, si astfel sa se apropie de spovedanie si sa marturiseasca numai acele lucruri de care am vorbit mai sus. A discuta cu parintele duhovnic despre propriile virtuti si fapte bune, neglijând si chiar ascunzând cu buna-stiinta patimile care infecteaza sufletul, este asemanator cu ceea ce face un bolnav care discuta cu doctorul despre taria si sanatatea fizica, nepomenind nimic despre boala care îi macina trupul. A vorbi cu parintele duhovnic despre virtute si realizari, utilizând si un limbaj pompos, este o atitudine fariseica, un semn al laudei de sine si a slavei desarte – o actiune total nepotrivita, cu atât mai mult cu cât ne aflam la spovedanie, unde ne marturisim în faţa lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie sa uitam ca în timpul spovedaniei noi stam si ne marturisim pacatele înaintea lui Dumnezeu, ca sa aflam mila si sa primim iertarea pacatelor. Dumnezeu stie virtutile noastre, si deci nu are nevoie de un interpret. Asa cum în faţa doctorului ne aratam numai bolile, tot asa sa facem si în fata parintelui duhovnic: sa ne marturisim numai patimile sufletului, cu duh umilit si zdrobire. Întrucât cei ce se spovedesc se pregatesc pentru Sfânta Împartasanie, aceasta este un motiv în plus pentru ca pregatirea necesara sa aiba un caracter ireprosabil.

Pregatirea pentru spovedanie si Sfânta Împartasanie, dupa Sfintii Parinti, trebuie însotita de post. Dar postul adevarat…, nu cel fariseic, ci cel stabilit de Biserica, care tinteste la supunerea patimilor sufletului si trupului, la unificarea mintii împrastiate, la ridicarea acesteia din cugetarea la materia inferioara care ne poate absorbi toata atentia îndeletnicind-o cu lucruri de suflet vatamatoare si desarte. Întrucât fiecare crestin trebuie sa-si dea seama daca îsi ridica mintea si inima catre Dumnezeu prin post si rugaciune, daca aceasta inima nu este zdrobita prin post si nevointa, este cu neputinta ca cineva sa ajunga la o constiinta a pacatoseniei sale, sa-si dea seama de gravitatea pacatelor, sa caute iertarea acestor pacate cu o dorinta arzatoare, sa multumeasca Dreptatea Dumnezeiasca si sa împace cu Dumnezeu. Trebuie sa mai stim ca nu vom putea fi constienti de pacatele noastre decât în masura în care vom fi luminati de Sus. Sunt luminati de sus în masura în care inima si mintea noastra sunt ridicate spre Dumnezeu. Dar suntem ridicati numai în masura în care duhul nostru devine mai usor prin post si rugaciune.

Rugaciunea si postul sunt folositoare ca mijloace de a ne examina, de a stabili adevarata noastra stare morala, de a ne evalua cu exactitate pacatele si de a întelege adevarata natura a pacatului.Fara post si rugaciune nu putem ajunge la o cunoastere de sine; nu ne putem face o imagine clara a pacatelor, o constiinta desavârsita a lor si nici nu putem dobândi zdrobirea inimii si, prin urmare, sa facem o spovedanie si adevarata si rodnica. De aceea, întrucât postul si rugaciunea sunt singura cale de pregatire pentru o spovedanie adevarata, suntem nevoiti sa urmam cu sârguinta aceste porunci ale Bisericii…, suntem nevoiti sa marturisim sincer, cu credinta ca ne vom împaca cu Dumnezeu, si ne vom atinge scopul, savârsind binele cel mai desavârsit pe care nu l-am dorit. De aceea, veniti! Sa lepadam pacatul; sa întoarcem lucrurile dobândite prin nedreptate; sa ne împacam cu vrajmasii nostrii si face fapte vrednice de pocainta ca sa ne împacam cu Dumnezeu si sa aflam mila dumnezeiasca, si astfel sa devenim vase vrednice de primirea Împaratiei Cerurilor. Fie ca toti sa ne învrednicim de mostenirea ei. Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

Din vol. “Despre Pocainţă şi Spovedanie”

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке