Selectați pagina

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul

sf-Maxim-MarturisitorulSfântul Maxim Mărturisitorul a fost un teolog și Sfânt Părinte al Bisericii, cunoscut mai ales pentru scrierile sale de mistică şi ascetică, precum şi un apărător al Ortodoxiei în faţa ereziei monotelismului. Prăznuirea lui se face pe 21 ianuarie/ 3 februarie şi 13/26 august (mutarea moaştelor).

Sf. Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, într-o familie nobilă şi a avut parte de o educaţie aleasă. Pe la anul 610 împăratul Heraclie l-a chemat la curte, încredinţându-i slujba de prim secretar (protasekretis sau logotet). Dar după trei ani, Maxim a părăsit această demnitate şi s-a călugărit în mănăstirea Hrisopolis, care se găsește lângă Constantinopol dar pe țărmul opus. Mai apoi pleacă la Cizic, iar invazia persană de la anul 626 îl împinge să se refugieze la Cartagina (Africa de Nord).

Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului. Acesta începuse deja lupta împotriva noii erezii monotelite care începuse să facă mulţi prozeliţi.

Patriarhul Serghie I al Constantinopolului împreună cu împăratul Heraclie au încercat să se împace cu ereticii monofiziţi pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi din Hristos, obliga cele două grupări – ortodoxă şi monofizită – să admită o singură lucrare în El. La 633 s-a încheiat pactul formal, în acest sens, între ortodocşi şi monofiziţi.

Monahul Sofronie a fost cel dintâi care a sesizat pericolul acestui compromis. Ajuns apoi Patriarh al Ierusalimului, a publicat o Epistolă Sinodală (643), în care face distincţie clară între cele două lucrări în Hristos. În următorii patru ani a domnit o relativă linişte. Frământările au început cu putere abia în 638, când împăratul Heraclie a publicat aşa-numita Ecthesis, Sf. Maxim devenind conducătorul acestei lupte. Între 642 – 645 el desfăşoară în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei.

În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelit al Constantinopolului, în prezenţa a numeroşi episcopi. Ia parte la mai multe Sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârşitul anului 646 se află la Roma, unde rămâne până la 649, determinându-l pe arhiepiscopul Martin să convoace Sinodul de la Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul.

În anul 648 împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 – 668) dăduse un nou decret (Typos-ul lui Constans al II-lea), prin care oprea sub grea pedeapsă de a se mai discuta dacă în Hristos este una sau sunt două lucrări şi voinţe.

În anul 653, Sfântul Maxim a fost arestat şi adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 a fost exilat în Bizija, în Tracia. O nouă audiere în acelaşi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în faţa mulţimii, i s-a tăiat limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică. Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost trimis apoi în exil în ţara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde, rămas simplu monah până la sfârşitul vieţii, a trecut în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, la venerabila vârstă de 82 de ani.

De la Sfântul Maxim ne-au rămas numeroase scrieri din care unele au fost incluse în Filocalia, iar altele în colecția PSB (”Părinți și scriitori bisericești”). O parte din aceste scrieri sunt dogmatice, însă cele mai multe sunt dedicate descrierii vieții contemplative, oferind ample îndrumări ascetice. Alte scrieri abordează teme de liturgică și hermeneutică. Ignorate vreme de secole de teologii apuseni, scrierile Sfântului Maxim ocupă un loc special în teologia răsăriteană, Părinți precum Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama fiind considerați drept continuatori ale direcțiilor intelectuale și spirituale ale Sfântului Maxim.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. Practic, toţi erau împotriva lui şi a puţinilor săi ucenici. Tot imperiul şi biserica se lepădaseră de Hristos.Acest bătrân duhovnicesc, deja trecut de şaptezeci de ani, cel mai luminat dascăl al Bisericii de atunci a fost luat la pumni, palme, înjurături şi acoperit, la propriu!, cu scuipat pe tot trupul şi pe toate veşmintele sale de către oamenii împăratului în faţa episcopului. “În numele lui Dumnezeu”, el a fost prigonit, bătut şi batjocorit. “În numele lui Dumnezeu”, a fost judecat, „anatemizat”, condamnat la tăierea limbii şi a mîinii drepte! Cel pe care noi astazi il pretuim ca pe unul din cei mai mari Filocalici, autor al unor scrieri teologice de o inaltime greu de ajuns si adesea greu de inteles pentru un crestin obisnuit a fost tratat ca un gunoi… si mult mai rau decat atat, a fost torturat cu bestialitate de catre reprezentantii de atunci ai institutiei ecleziale!

Acum devin foarte limpezi cuvintele Sfântului Nectarie de la Optina, care afirma că în vremurile de pe urmă Biserica o să fie sub chipul unui episcop, unui preot şi unui mirean, ca păstrători ai credinţei drepte. Chiar dacă nu trebuie luate literal, ele trebuie înţelese în sensul unui numar foarte mic de ortodocsi care vor refuza apostazia pana la capat. Vedem din viaţa Sfântului şi aceste acte că rămăsese, practic, în acel moment, în răsărit, singurul mărturisitor al adevăratei credinţe.

Să luăm aminte şi la necesitatea mărturisirii explicite, asa cum este argumentata de insusi Sfântul Maxim: ’’Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10)’’.

Sursa: razbointrucuvant. ro

1 Comentariu

  1. Nika

    Am citit săpătămâna asta despre Episcopi şi pustnici mărturisitori(Atanasie şi Kiril ai Alexandriei, Maxim Mărturisitorul, Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare ),care s-au ridicat şi-au apărat credinţa in primele secole. Imediat cum apărea o erezie , ei nu se lăsau până n-o stârpeau, dar azi în Biserica Ortodoxă sunt atâţia viruşi de erezii, că mi se pare că dacă ar învia din morţi toţi mărturisitorii n-ar putea vindeca mădularele Bisricii îmbolnăvite de credinţa căldicică în primul rând şi de ecumenism. Noi nici nu ne dăm seama cu adevărat în ce cădere duhovnicească şi în ce rătăcire ne aflăm cu toţii. Nu în zadar este în Evanghelie întrebarea că dacă va veni Mesia (a doua oară) va mai găsi credinţă pe pământ…? Numai Mântuitorul Hristos ne va izbăvi şi ne va mântui după mare mila Sa. Dar asta nu înseamnă că trebuie să stăm liniştiţi şi să dormim mai departe, ci măcar cât ne stă în puteri să apărăm şi să mărturisim Sfânta şi Dreapta Credinţă, iar asta ni se va socoti ca o nevoinţă. Şi cred că anume mărturisirea credinţei este fapta bună care se cere mai mult în zilele noastre.

    Răspuns

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: