Selectați pagina

Sfântul Mare Mucenic Eustatie cu sotia si fiii săi

Sfântul Mare Mucenic Eustatie cu sotia si fiii săi

eustatie-familia-CLa anul 98 d.Hr., Eustatie, bunul biruitor Mare Mucenic al lui Hristos, era ostaş la Roma, în vremea Împăratului Traian. Era aşadar acesta cu numele foarte faimos pentru biruinţele lui dobândite în războaie şi pentru faptele lui de vitejie nemaiîntâlnite şi măreţe. Şi bogăţie avea nu puţină şi se trăgea din părinţi nobili, şi foarte viteaz era şi prea înţelept şi învăţat în cugetele şi faptele sale. Înainte de a se boteza şi de a deveni ucenic al lui Hristos purta numele de Plachida. În afară de meritele lui militare, avea şi multe alte virtuţi: era înfrânat în poftele şi dorinţele trupului, cumpătat, iubitor de dreptate, milostiv şi, într-un cuvânt, virtuos. Avea doi fii, care îi semănau întru toate, şi în harismele trupeşti, şi în cele spirituale, şi soţia lui, la rândul ei, pe nume Tatiana, în toate faptele virtuoase i se asemăna.

În vremuri de pace, dorind ca armata sa să nu-i rămână trândavă şi să nu se deprindă cu laşitatea şi lenevirea, îi antrena pe soldaţi la vânătoarea de felurite animale, luptându-se şi el cot la cot cu ei şi întrecându-se alături de ei în arta vânătorească.

Aşadar, într-o zi, pe când se îndeletnicea în pădure cu vânătoarea, vede în depărtare un cerb mare, care alergând îşi întorcea capul şi îl privea în ochi pe Sfânt, iar el, văzându-l, se năpusti călare după cerb să îl prindă, dar nu putea să se apropie de el. Au alergat atunci şi alţii în ajutorul lui, dar şi caii acestora în zadar alergau; până la urmă soldaţii şi-au pierdut nădejdea să îl mai ajungă şi s-au oprit. Doar Sfântul, fără să se revolte că l-au lăsat singur, a continuat să îl urmărească, până când, uzi de năduşeală, şi el, şi calul lui, ajunseră la o prăpastie mare. Iar cerbul, sărind peste prăpastie, a stat în faţa lui şi îl privea; calul Sfântului însă nu putea să sară, de aceea Plachida căuta să găsească un loc potrivit pe unde să treacă prăpastia. Întorcându-se, dintr-o dată vede că între coarnele cerbului era o cruce mai strălucitoare decât soarele purtându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos răstignit şi a auzit de acolo un glas spunându-i: „De ce, o, Plachida, mă prigoneşti? Eu sunt Hristos, pe Care nu Îl cunoşti, dar prin faptele tale Îl cinsteşti, şi pentru tine M-am arătat pe acest animal. Milosteniile tale şi facerile de bine pe care le faci săracilor sunt totdeauna înaintea Mea, pentru aceasta am venit Eu la tine, ca să te prind în legăturile iubirii Mele de oameni. Nu este drept ca un om bun ca tine să nu cunoască adevărul şi să se închine idolilor surzi şi nesimţitori. Eu, ca să mântuiesc neamul omenesc, am luat chip de om şi am venit în lume”.

Sfântul auzind cuvintele acestea a căzut de pe calul lui la pământ, cu frică şi cutremur, dar după o vreme şi-a venit întru sine şi s-a ridicat, privind încoace şi-ncolo să vadă cine i-a vorbit şi, pentru că nu vedea pe nimeni, a strigat cu glas mare: „Al cui e glasul pe care-l aud? Cine eşti tu care îmi vorbeşti? Arată-mi cine eşti, ca să cred în tine”. Atunci îi spune Domnul: „Află, Plachida, că Eu sunt Hristos, Care am zidit cerul şi pământul şi am despărţit lumina de întuneric, Care am făcut soarele să strălucească ziua şi luna şi stelele ca să lumineze noaptea, am făcut zilele şi nopţile, lunile şi anii, l-am plăsmuit pe om din nimic, Care pentru mântuirea lui am venit după toate acestea pe pământ ca om şi am fost răstignit şi îngropat şi a treia zi am înviat din morţi”.

Îndată ce a auzit Sfântul aceste cuvinte, a căzut din nou cu faţa la pământ şi a spus: „Cred, Doamne, că Tu eşti Ziditorul şi Creatorul lumii, că Tu eşti singurul adevăratul Dumnezeu şi nimeni altul”. Domnul a spus atunci către el: „Dacă crezi în Mine, du-te şi găseşte-l pe arhiereul locului tău, ca să te boteze precum se botează şi ceilalţi creştini”. Atunci Sfântul a spus: „Doamne! pot să spun aceste cuvinte şi femeii mele şi fiilor mei, ca să creadă şi ei în Tine?”. Iar Domnul i-a răspuns: „Da, spune-le toate acestea în amănunt şi după ce vă botezaţi şi vă curăţiţi de păcatele voastre, vino din nou aici să îţi arăt ce urmează să ţi se întâmple după toate acestea”.

După ce Domnul a spus acestea, cerbul s-a făcut nevăzut, iar Sfântul, călare, s-a întors la soldaţii lui, iar seara, după ce a cinat cu femeia şi cu fiii lui acasă, i-a spus acesteia: „Eu, astăzi, iubita mea soţie, urmărind un cerb prin pădure, am văzut pe Hristos răstignit pe o cruce aşezată între coarnele sale şi mi-a spus cuvinte pe care omul nu le poate spune”. Atunci ea a spus către el:  „Domnul meu, L-ai văzut pe Dumnezeul în care cred creştinii? Acesta este singurul Dumnezeu adevărat. El ne va mântui şi pe noi, şi pe copiii noştri. Pe Acesta L-am văzut şi eu ieri noapte şi mi-a spus aceste cuvinte: «Mâine veţi veni la Mine, tu şi soţul tău şi fiii voştri, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeul cel adevărat». De vreme ce ţi S-a arătat şi ţie în chip de cerb, hai să mergem în noaptea asta la arhiereul creştinilor să ne boteze, pentru că prin acest botez se mântuiesc creştinii”. Sfântul i-a răspuns: „Aceleaşi lucruri mi le-a spus şi mie Hristos: să ne botezăm”.

După ce au hotărât să facă aceasta, au continuat să vorbească unul cu altul până la miezul nopţii, când i-au luat pe cei doi fii ai lor şi pe slujitorii lor şi au mers la Biserică şi lăsându-i afară pe slujitori au intrat înăuntru şi l-au găsit pe arhiereu, căruia, după ce i-au înfăţişat vedenia lor, i-au spus că doresc să se boteze. Arhiereul, mulţumind lui Dumnezeu, Cel ce doreşte mântuirea tuturor oamenilor, i-a botezat pe toţi, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Pe Plachida l-a numit Eustatie, pe femeia lui Tatiana a numit-o Theopista, iar pe fiii lor, pe cel mai mare, l-a numit Agapie, iar pe cel mai mic Theopist. Apoi i-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi le-a urat ca Hristos să fie cu ei şi să îi învrednicească de Împărăţia Sa veşnică. După ce s-au întâmplat toate acestea, s-au întors la casa lor.

A doua zi dimineaţă, Eustatie luându-şi soldaţii s-a dus din nou în acelaşi loc, iar soldaţilor le-a poruncit să se ocupe cu vânătoarea, iar el, pretextând că vrea să găsească un vânat mai bun, a mers la prăpastie, unde văzuse vedenia şi căzând cu faţa la pământ plângea spunând: „Cred în Tine, Hristoase al meu, pentru că acum am cunoscut că Tu eşti Dumnezeul cel adevărat, Tu eşti Ziditorul tuturor făpturilor văzute şi al celor nevăzute şi Te rog să îmi arăţi cele pe care mi le-ai făgăduit ieri”. Atunci a auzit glasul Domnului spunându-i: „Fericit eşti, Eustatie, că ai primit Botezul şi ai biruit puterea vicleanului diavol, dar el nu va înceta să te bage în multe ispite, dorind a te face să huleşti şi să îţi tăgăduieşti credinţa, ca să te pierzi veşnic. Vei pătimi ceea ce a pătimit şi Iov mai demult, dar până la urmă îl vei birui pe diavol”. Sfântul a spus atunci lăcrimând: „Dacă este cu putinţă, Doamne, să nu încerc aceste ispitiri, sau, dacă nu este cu putinţă, întăreşte-mă să păzesc poruncile Tale şi să fiu tare în credinţa mea”. Glasul Domnului a spus: „Îmbărbătează-te, Eustatie, şi luptă-te pentru faptele bune. Harul meu te va însoţi şi pe tine, şi pe ai tăi, şi voi păzi sufletele voastre de săgeţile de foc ale celui viclean”. După ce Domnul a spus acestea S-a ridicat la ceruri, iar Sfântul a plecat de acolo întorcându-se la casa lui şi i-a spus femeii sale câte a auzit pe munte de la Domnul şi se rugau lui Dumnezeu amândoi spunând: „Facă-se voia Domnului”.

La puţine zile de la vedenia şi de la botezul Sfântului, au murit de ciumă toţi oamenii casei sale. Atunci a înţeles că moartea aceasta era una dintre ispitele prorocite de Dumnezeu şi I-a mulţumit Domnului şi a rugat-o şi pe femeia lui să nu cârtească întru nimic, din dragoste pentru Domnul. Apoi a venit boală asupra cailor săi şi asupra celorlalte animale ale sale, care au murit toate şi a suferit şi această pierdere fără nici o tulburare. Pentru a-şi mai uita de supărare, într-una din zile, a luat-o pe femeia lui şi pe copii şi s-au dus undeva la ţară, dar lipsind ei de acasă, au cunoscut hoţii că locuinţa le era pustie, aşa că au intrat în ea şi au furat aproape toate lucrurile lor şi au rămas doar cu hainele de pe ei şi astfel, fiind ei mai înainte foarte înstăriţi, după acestea au ajuns săraci şi vrednici de tot plânsul.

Se întâmpla ca în acele zile idolatrii din Roma să aibă o mare sărbătoare, de la care nu trebuia să lipsească nici împăratul, nici generalul. Au căutat peste tot pe Sfânt, dar nu au putut să îl găsească şi de aceea erau cu toţii mâhniţi în loc să se veselească aflând de cumplita nenorocire care venise asupra Sfântului, dar şi pentru că nu ştiau unde se afla, unde a plecat şi ce i s-a întâmplat. După acea sărbătoare, îi spune Theopista bărbatului ei: „Ce mai stăm aici în acest loc şi suntem de ruşine tuturor? Să plecăm, să mergem în altă parte, unde nu ne cunoaşte nimeni”. Sfântul a întrebat-o unde crede că ar fi bine să meargă. Iar ea i-a răspuns: „Locul potrivit cred că este Ierusalimul, unde spun creştinii că este mormântul lui Iisus Hristos”. Sfântul a încuviinţat şi pe timp de noapte au plecat după câteva zile în Egipt. Plecând aşadar, au ajuns la un ţărm de mare şi găsind o corabie, s-au urcat în ea, ca să treacă pe celălalt mal.

Căpitanul vasului, după ce i-a dus la locul cuvenit, pentru că o plăcea pe Theopista care era foarte frumoasă, le-a cerut mult mai mulţi bani decât se obişnuia şi, pentru că Sfântul nu avea de unde să îi dea, căpitanul i-a cerut să i-o dea pe femeia lui drept zălog în locul banilor. Sfântul nu a primit, atunci căpitanul a poruncit marinarilor să îl prindă şi să îl arunce în mare. Aflându-se în această strâmtorare, Sfântul a lăsat-o pe corabie pe femeia lui, care plângea şi se tânguia, şi luându-i pe cei doi copii a ieşit pe uscat îndurerat şi neştiind unde să meargă. Plângând a spus: „Vai mie şi vouă, fiii mei, că pe maica voastră a luat-o un bărbat străin şi barbar”. Mergând deci la un râu şi pentru că acesta era mare şi învolburat şi copiii lui nu puteau să îl treacă, l-a lăsat pe unul pe marginea râului, iar pe celălalt l-a luat pe umeri şi l-a trecut pe celălalt mal. Pe când se întorcea să îl ia şi pe celălalt şi ajunsese pe la mijlocul râului, vede că pe fiul lui l-a înşfăcat un leu. Atunci a întors capul ca să vadă ce face celălalt şi vede că şi pe acela l-a înşfăcat un lup. S-au împlinit atunci toate nenorocirile greu de purtat, care, una după alta trebuia să i se întâmple, după prorocia Domnului şi acum nu ştia ce să facă: „Să cad şi eu în râu (zicea în mintea sa) şi să mă înec sau să îndur şi să nu săvârşesc acest păcat cumplit?”. Însă harul lui Dumnezeu l-a ajutat să le îndure pe toate cu răbdare şi cu bărbăţie, fără vaiete şi hule. După aceste nenorociri, a ieşit Sfântul din râul acela, s-a aşezat pe o piatră şi plângea foarte cu amar, smulgându-şi perii capului şi spunând: „Vai mie! Cum eram şi cum am ajuns acum! Unde e slava mea? Unde sunt cinstirile pe care le aveam? Unde, soldaţii mei? Unde, ceilalţi oameni, fără de număr care erau sub porunca mea? Dar, Doamne, nu trece cu vederea lacrimile mele, nu mă părăsi până în sfârşit. Ai spus, Doamne, că voi pătimi câte a pătimit şi Iov, dar pătimirile aceluia au fost, din câte am auzit, mai puţine decât ale mele. Acela, deşi a pierdut toate bunurile sale, avea un mic loc pe pământ unde să-şi găsească odihnă, în gunoi, eu însă nu am unde să îmi plec capul, sunt străin în loc străin. Ce să fac? unde să îmi găsesc scăpare? Ce se va întâmpla cu mine? Iov avea prieteni care îl mângâiau. Iov, dacă şi-a pierdut copiii, avea însă pe femeia lui, dar pe mine cine mă va mângâia? Femeia mi-a luat-o altul, copiii mi i-au mâncat fiarele. Nu te mânia, Doamne, pe mine, pentru aceste plângeri; dar dă-mi răbdare şi inimă tare ca să îndur ispitirile ca un ucenic credincios al Tău”. După ce a plâns destul, s-a ridicat şi mergând a ajuns într-un oraş numit Vadisson, unde a rămas şi lucra ca zilier, uneori săpând pământul, alteori culegând roadele acestuia. Când, după un an, i-a cunoscut mai bine pe oamenii acelui loc, i-a rugat să îl pună paznic la vie şi a avut această ocupaţie vreme de 15 ani încheiaţi.

Dar Atotbunul Dumnezeu nu îi lasă pe robii Lui să se piardă. Aproape de râul acela, unde copiii lui au fost prinşi de fiarele sălbatice, erau nişte păstori, care, văzând leul acela, au alergat îndată cu toţii, cu câinii lor, şi au reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să îl scape pe unul dintre copii din dinţii leului. De cealaltă parte, nişte ţărani, când au văzut şi ei lupul, au alergat după el şi cu strigătele lor au reuşit să îl sperie şi să îl lase şi pe celălalt copil teafăr şi nevătămat. Păstorii şi ţăranii aceia erau locuitorii unui oraş bogat şi s-au îngrijit ei înşişi de creşterea copiilor, şi, pentru că nu ştiau ai cui sunt, i-au crescut separat şi copiii nu aveau ştiinţă unul de altul, nu ştiau că erau fraţi. Soţia Sfântului, Theopista, la rândul ei a fost păzită nevătămată, pentru că îndată ce a luat-o, acel căpitan barbar s-a îmbolnăvit, prin dumnezeiasca purtare de grijă, şi după puţine zile, ajungând în patria lui, a murit, fără să poată să îşi împlinească ruşinoasa lui poftă şi Theopista a rămas acolo liberă. După o vreme, oraşul în care se afla Theopista, s-a răsculat, iar răsculaţii au pus stăpânire pe multe oraşe şi cetăţi ale Imperiului Roman.

Atunci Traian, neştiind cum să îi supună pe răsculaţi, şi-a amintit de faptele de vitejie ale Sfântului Eustatie, dar nu putea să afle unde se afla, iar ostaşii îi spuneau: „Fără generalul nostru Plachida nu mergem la război” şi că trebuie să trimită oameni în toate locurile împărăţiei, care să încerce să îl găsească. Atunci, Traian, încuviinţând propunerea lor, a trimis câte doi oameni în toate oraşele şi cetăţile ca să îl caute şi să îl găsească. Dintre aceştia, doi prieteni de arme ai Sfântului, unul pe nume Antioh, iar celălalt Acachie, mergând din loc în loc, au ajuns şi în oraşul Vadisson, unde se afla Sfântul. Pe aceştia vâzându-i de departe pe drum mergând şi cunoscându-i după uniformă şi după chip, îndată a lăcrimat şi L-a rugat pe Dumnezeu ca, aşa cum i-a văzut pe cei doi prieteni ai săi, fără să spere acest lucru, la fel să o vadă şi pe femeia lui, pe Theopista, spunând: „Pentru că fiii mei, Doamne, ştiu bine că au fost mâncaţi de fiare, dar învredniceşte-mă să îi văd în ziua Învierii”. Spunând acestea, aude un glas spunând: „Să ai curaj, Eustatie, pentru că cele dintâi cinstiri le vei dobândi iarăşi, şi pe femeia ta o vei vedea, şi pe copii, iar în viaţa viitoare de mai mari bunuri te vei desfăta şi vei fi lăudat din neam în neam”. Acestea auzind Sfântul şi cuprinzându-l teama, s-a aşezat într-un loc.

Când trimişii aceia mergând pe drum s-au apropiat, el i-a cunoscut mai bine, dar ei nu l-au cunoscut pentru că purta alte haine şi din marea lui tristeţe chipul i se schimbase foarte mult. Când aceştia s-au apropiat i-au spus: „Bucură-te, prietene!”. Sfântul, la rândul lui, le-a răspuns la salut şi le-a spus: „Bucuraţi-vă şi voi, fraţilor!”. Îndată aceia l-au întrebat dacă nu cunoaşte în oraş vreun străin, care avea soţie şi doi fii, i-au descris trăsăturile lor şi i-au spus şi aceasta: „Dacă îl ştii şi ni-l arăţi, îţi vom da oricâţi bani vrei”. Sfântul i-a întrebat de ce îl caută, iar ei i-au răspuns că era un prieten apropiat al lor şi că doreau să îl vadă, pentru că de multă vreme sunt lipsiţi de prezenţa lui. „Asemenea om, a spus Sfântul, nu cunosc pe nimeni aici, dar staţi, vă rog, câteva zile în acest loc străin să vă odihniţi şi apoi să mergeţi cu bine, căci şi eu sunt străin”. Trimişii împăratului au stat, iar Sfântul a alergat în oraş şi l-a rugat pe un prieten să îi împrumute puţini bani şi cumpărând pâine şi vin şi alte mâncăruri le-a aşezat străinilor masă, iar ei mâncau fără să ştie că acesta era generalul lor. Sfântul însă, slujindu-i cu ospitalitate şi aducându-şi aminte de starea lui de mai înainte, nu putea să îşi ţină lacrimile, dar suspinând din adânc se întorcea şi se îngrijea din nou de străini. Iar străinii, uitându-se apoi cu luare aminte la faţa lui, au început să îl recunoască puţin câte puţin. Antioh a şoptit la urechea lui Acachie: „Frate Acachie, îmi pare că acesta este generalul nostru, pe care îl căutăm”. Iar Acachie i-a răspuns că şi el bănuieşte acelaşi lucru. „Ştiu însă foarte bine”, a spus, „că Plachida avea la gât un semn de la sabie. Dacă are acest semn, el este cu adevărat”. Uitându-se aşadar cu atenţie au observat cu adevărat semnul şi sărind îndată l-au îmbrăţişat şi l-au sărutat spunând: „Nu eşti tu generalul Plachida?”. Sfântul nu a mai putut atunci să îşi ţină lacrimile, a răspuns însă că nu este el acela, dar trimişii împăratului au spus că oricât ar tăgădui asta, ei nu îl credeau, pentru că erau siguri că el era Plachida, şi au început să îl întrebe despre soţia lui şi despre copii. Atunci Sfântul a prins îndrăzneala şi a spus că femeia şi copii lui au murit.

Acestea întâmplându-se, s-a făcut cunoscut şi în oraşul acela acest fapt şi multă lume a alergat să afle ce caută ofiţerii aceia, şi aflând s-au mirat zicând: „Cât de mare era acest om şi cum a ajuns el în locul nostru?”. Ofiţerii, prezentându-i porunca împărătească, l-au îmbrăcat cu uniformă potrivit rangului lui militar şi apoi au plecat către Roma, iar locuitorii oraşului i-au însoţit pe cale până unde Sfântul Eustatie le-a poruncit să nu vină mai departe, ci să se întoarcă la casele lor. Pe drum, Sfântul le-a povestit trimişilor toate cele ce i se întâmplaseră, adică despre înfăţişarea lui Iisus Hristos, cum la botez a fost numit Eustatie, despre răpirea femeii lui de către căpitanul corabiei şi a copiilor lui de fiarele sălbatice şi despre toate nenorocirile prin care a trecut. După un drum de 15 zile au ajuns la Roma, unde Traian, aflând despre aceasta, i-a ieşit în întâmpinare şi l-a sărutat, întrebându-l de ce a plecat din Roma. Atunci acesta a povestit în prezenţa acestuia şi a tot poporul care stătea de faţă şi asculta toate câte i s-au întâmplat şi s-a făcut bucurie mare în toată armata pentru scăparea şi găsirea Sfântului, iar împăratul l-a rugat să se încingă din nou cu centura de general.

Aceasta întâmplându-se, Sfântul a numărat armata pe care o avea la dispoziţie şi a găsit că e mai mică decât era de trebuinţă, pentru aceasta a primit ordin împărătesc să ia în armată pe toţi câţi vroiau din întregul imperiu. Ordinul acesta a ajuns şi în oraşul unde se aflau copiii Sfântului. Autorităţile oraşului i-au recrutat pe copii, pentru că amândoi erau străini şi lipsiţi de protecţie, iar acum amândoi erau prea frumoşi şi la vârstă matură, şi după chipul lor se vădea că se trag din familie aristocratică.

După ce au fost adunaţi toţi cei nou înrolaţi şi după ce au fost împărţiţi pe decemvirate, centurionate şi cete, pe cei doi copii, văzându-i Sfântul foarte frumoşi, cuviincioşi şi plăcuţi, i-a rânduit să îi slujească la masă. Campania aceea a avut succes, pentru că Sfântul Eustatie a asediat, a biruit, a ocupat toate oraşele şi cetăţile câte fuseseră cuprinse în puterea răsculaţilor. Apoi au înaintat şi au trecut râul Hrispin, au cucerit şi au prădat ţara duşmană, până când a ajuns şi în oraşul unde se afla Theopista, şi, fără să cunoască acest lucru, a fost găzduit chiar în casa unde locuia ea şi şi-a aşezat cortul chiar în grădina acelei case, căci era mare şi aparţinea acelui căpitan barbar, care fusese foarte înstărit, şi Sfântul a petrecut acolo trei zile ca să se odihnească.

Într-una din aceste zile, fiii Sfântului s-au dus la casa Theopistei ca să ia mâncarea. În timp ce stăteau afară şi aşteptau să fie gata mâncarea, au început să vorbească unul cu altul şi primul, cel mai mic, a zis: „De atâta vreme ne aflăm amândoi în aceeaşi slujire a generalului şi niciodată nu ne-am întrebat unul pe altul de unde ne tragem”. Spune cel mai mare: „Şi eu de multă vreme doream să aflu acest lucru, dar până în ziua de azi nu am apucat, să vorbim acum! Eu, pentru că eram mic, nimic altceva nu îmi amintesc decât că tatăl meu era general la Roma, iar mama mea era foarte frumoasă şi că aveam şi un frate frumos, mai mic ca mine, cu părul blond ca al tău. Tata şi mama, luându-ne într-o zi, au plecat din Roma, dar unde trebuia să călătorească eu nu ştiu. Îmi amintesc doar că, aflându-ne umblând pe uscat, am intrat apoi cu toţii într-o corabie şi că mama noastră, nu ştiu de ce, a rămas în corabie, şi doar tatăl nostru şi cu noi doi am ieşit pe uscat şi mergând pe jos am ajuns la un râu foarte mare. Iar pentru că noi doi eram mici şi nu puteam să îl trecem, tata l-a luat pe umeri pe cel mai mic şi l-a trecut de cealaltă parte, iar pe mine m-a lăsat pe celălalt mal. Şi pe când se întorcea să mă ia şi pe mine, un lup l-a înşfăcat pe fratele meu, iar pe mine, de cealaltă parte, m-a înhăţat un leu. Dar lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine şi s-a întâmplat ca în acel ceas să se afle în pădure nişte păstori care m-au scăpat din dinţii leului şi m-au dus în oraşul pe care îl ştii şi tu, şi acolo am fost hrănit şi crescut. Ce s-a întâmplat însă cu tatăl meu şi cu fratele meu mai mic, nu ştiu.

După ce a auzit acestea, fratele mai mic, dintr-o dată a sărit în sus de bucurie şi i-a spus celui mai mare: „Întru puterea lui Hristos, suntem fraţi! Din câte ai spus, se adevereşte acest lucru. Şi mie mi-au spus cei care m-au crescut că din gura unui lup m-au scăpat”. Atunci s-a sculat şi cel mai mare şi s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat unul pe altul cu mare bucurie şi veselie. Theopista, ascultând toată vorbirea tinerilor, a înţeles că ea este mama lor şi văzându-i pe ei că se îmbrăţişează cu drag, a vrut să se arate cine era ea, dar ei grăbindu-se şi luând vasele cu mâncare au alergat să pregătească masa generalului. A doua zi, a mers Theopista la cortul generalului ca să-şi găsească fiii, dar nu i-a găsit, pentru că lipseau având slujiri de făcut. L-a găsit doar pe Sfânt stând la umbra unui copac şi, văzându-l de departe, îndată a simţit tulburare mare în inimă, pentru că i se părea că este soţul ei. Şi, pentru că dorea să îi vorbească, s-a apropiat şi i-a spus: „Ascultă, te rog, domnul meu, cuvintele mele. Eu sunt de neam din Roma şi am fost adusă aici ca prizonieră, de aceea te rog să mă duci înapoi acolo”.

Spunând acestea Sfântului, Theopista s-a uitat bine la chipul lui şi a găsit că semăna foarte mult cu bărbatul ei, dar nu îndrăznea să îl întrebe cine era, dar, în cele din urmă însă, după ce s-a încredinţat fără nici o şovăire că el era, a căzut la picioarele lui şi i-a spus: „Te rog, domnul meu, nu te mânia împotriva mea, ci ascultă cuvintele mele! Nu vrei să te milostiveşti de mine şi să îmi spui care a fost starea ta dinainte? Pentru că eu cred că tu eşti generalul Plachida, care a crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care L-a văzut răstignit pe o cruce aşezată între coarnele unui cerb şi a îndurat multe ispite, iar în cele din urmă şi-a luat femeia, care sunt eu, şi copiii lui, care erau mici, Agapie şi Theopist, şi a pornit să ajungă la Ierusalim, dar căpitanul vasului, un om rău, m-a ţinut ca zălog şi m-a adus aici în acest oraş. Dar Îl iau martor pe Domnul nostru Iisus Hristos şi pe îngerii lui că am rămas curată şi neîntinată până acum şi nici de acela, nici de altul nu am fost atinsă în cinstea mea”.

Auzind acestea Sfântul şi încredinţându-se şi după trăsăturile chipului ei şi după informaţiile exacte pe care i le-a dat că într-adevăr ea era soţia lui, a strigat dintr-o dată cu multe lacrimi şi a zis cu glas mare: „Slavă Ţie, Dumnezeul meu, slavă Ţie!”. Apoi întorcându-se către Theopista, i-a spus: „Eu sunt cel despre care vorbeşti”. Atunci s-au ridicat amândoi şi s-au îmbrăţişat şi au slăvit pe Dumnezeu. Apoi Theopista l-a întrebat unde sunt copiii lor. Iar Sfântul i-a răspuns că au fost mâncaţi de fiare. Şi l-a întrebat din nou Theopista: „Şi cum s-a întâmplat aceasta?”. Atunci el i-a povestit în amânunt cele întâmplate. La care ea îi spune: „Să îl slăvim pe Dumnezeu, copiii noştri trăiesc până azi şi se află aici cu noi, pentru că eu ieri am auzit să spună la fel cele pe care mi le-ai zis acum şi dacă nu crezi, porunceşte să vină, ca să auzi şi tu cuvintele lor”. Îndată, aşadar, Sfântul îi cheamă pe tineri spunându-le: „Băieţi, povestiţi-mi de unde vă trageţi!”. Atunci cel mai mare a spus tot ce îşi amintea şi ştia şi din cele spuse, Sfântul şi femeia lui s-au încredinţat că într-adevăr aceia erau copiii lor. Ce bucurie şi veselie s-a făcut în ziua aceea pentru general şi pentru toată armata lui! Şapte zile încheiate a durat bucuria şi prăznuirea armatei, nu doar pentru că i-au învins şi i-au supus pe răsculaţi, ci şi, mai cu seamă, pentru că a fost găsită iubita soţie a generalului şi cei doi copii ai săi. Sfântul, din tot sufletul şi din toată inima Îl slăvea pe Dumnezeu spunând: „Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că nu m-ai lăsat pe mine, robul Tău, să fiu ispitit până în sfârşit, ci ai dat odihnă marilor mele necazuri. Te slăvesc pe Tine, Dumnezeul meu, că aşa cum ai spus mai înainte, aşa ai şi făcut. Acum, că mi-am văzut femeia şi copiii, ia sufletul meu!”.

Sfântul Eustatie, înăbuşind cu totul răscoala din Imperiu, s-a întors la Roma, dar pe când se întorcea el a murit împăratul Traian şi a fost urmat la tron de nepotul lui, Adrian, cel care a construit oraşul Adrianopol. Adrian era şi el idolatru şi un mare prigonitor al creştinilor. Acesta, aflând că vine generalul Eustatie în Roma ca învingător al răsculaţilor şi purtător de biruinţă, i-a ieşit în întâmpinare, după obiceiul de atunci al împăraţilor Romei. Şi aflând că Sfântul şi-a găsit femeia şi copiii, a dorit să aducă o mare jertfă idolilor, mai întâi pentru că i-au biruit pe răsculaţi, apoi pentru că fericitul Eustatie i-a găsit în viaţa pe cei dragi ai lui, pe care de multă vreme îi socotea pierduţi. Intrând deci Adrian în templul lui Apolo şi aducând jertfă, Sfântul nu a vrut să facă şi el acelaşi lucru. Când însă Adrian l-a întrebat apoi de ce nu a mers şi el în templul lui Apolo ca să aducă jertfă de mulţumire zeilor prin puterea cărora şi pe duşmani i-a învins, şi pe femeie şi copii i-a găsit, Sfântul i-a răspuns: „Împărate, eu lui Hristos jertfesc, pe El Îl slăvesc şi Lui Îi mulţumesc pentru că Lui Îi datorez viaţa şi sufletul meu, El mi-a dat putere şi am biruit pe duşmanii Imperiului, tot El a binevoit să îmi revăd soţia şi fiii. Alt Dumnezeu nu cunosc, nici nu cred altuia, ci numai în Acesta Care a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt într-însele”.

Atunci, Adrian a poruncit să îi fie scoasă îndată centura de general şi să stea înaintea lui ca un condamnat, el, femeia lui şi copiii lor, şi astfel a început să îi cerceteze în multe chipuri şi să le facă observaţii, încercând să îi convingă să îşi schimbe părerea, dar, pentru că în nici un chip nu a reuşit, a poruncit să fie înfăţişaţi în câmpul cel mare şi să se slobozească asupra lor un leu mare înfometat. Dar leul, după ce s-a apropiat de ei urlând fioros, şi-a plecat capul închinându-se lor şi s-a retras. Şi, pentru că astfel s-a zădărnicit dorinţa împăratului, acesta a poruncit soldaţilor să ardă bine în foc un vas de aramă lucrat în formă de bou şi să îi închidă acolo pe Sfinţi. Aceasta aflând, mulţime nenumărată de creştini în ascuns şi idolatri au mers în ziua în care trebuia să se execute pedeapsa hotărâtă, ca să vadă cum îi vor băga şi cum îi vor arde în boul de aramă.

După ce au aprins un foc mare sub vasul de aramă şi l-au ars îndeajuns, soldaţii s-au pregătit să îi bage înăuntru, atunci Sfinţii i-au rugat să le îngăduie să stea puţin să se roage mai întâi şi, primind îngăduinţă şi ridicând mâinile la cer, L-au implorat pe Dumnezeu spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul Puterilor, pe Care nimeni nu poate să Îl vadă, dar noi ne-am învrednicit să Te vedem, ascultă rugăciunea noastră acum, după ce ai binevoit să ne regăsim şi, precum ai păzit în cuptorul de foc trupurile celor Trei Sfinţi Tineri, în acelaşi chip păzeşte şi trupurile noastre şi binevoieşte să fie îngropate toate într-un singur mormânt şi ia sufletele noastre în mâinile Tale. Dăruieşte, Doamne, Harul Tău moaştelor noastre şi cel care ne cheamă să aibă parte de Împărăţia cerurilor şi, fie în râu de s-ar afla, fie pe mare, dacă este în primejdie şi ne cheamă în ajutor, ne rugăm Ţie să Te grăbeşti spre ajutorul lui”. Atunci au auzit Sfinţii glas venind din cer şi zicând: „Se va întâmpla ceea ce cereţi şi încă mult mai multe, căci pentru numele Meu aţi suferit multe ispite cu răbdare şi bărbăţie. Pentru relele voastre pătimiri în această viaţă trecătoare vă veţi desfăta în patria cea cerească de bucuria veşnică şi de cununile neveştejite care se cuvin luptelor voastre”. Atunci Sfinţii cu bucurie s-au predat ostaşilor cu multă dorire şi fiind închişi în acel bou de aramă, au predat după puţină vreme sfintele lor suflete lui Hristos, la anul 126 d.Hr.

După trei zile, a poruncit Adrian să deschidă acel bou de aramă şi, după ce l-au deschis şi au văzut că nici un fir din capul lor nu era atins de foc, au crezut că sunt încă vii şi a poruncit să îi scoată afară. Oamenii care era acolo, văzând trupurile lor tefere şi neatinse, au început cu toţii să strige cu glas mare, cu singură o gură şi cu o singură inimă: „Mare este Dumnezeul creştinilor, El singur este Dumnezeu adevărat şi nimeni altul”. Atunci Adrian, temându-se, s-a retras. Astfel, în zarva aceea, unii creştini au luat pe ascuns moaştele Sfinţilor şi le-au îngropat la loc potrivit. Pe timpul Împăratului Constantin cel Mare, apărătorului creştinilor, aceştia au ridicat o biserică în cinstea Sfinţilor şi în fiecare an sărbătoresc până azi pomenirea lor pe 20 septembrie (3 octombrie).

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *