Selectați pagina

Sfântul Ioan Gură de Aur despre cele cinci porți ale mântuirii: Pocăința, Plângerea, Smerenia, Milostenia și Rugăciunea

Sfântul Ioan Gură de Aur despre cele cinci porți ale mântuirii: Pocăința, Plângerea, Smerenia, Milostenia și Rugăciunea

Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trîndăvia îl culcă la pămînt pe cel în picioare. Una ne lipsește de bunătățile pe care le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trîndăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adîncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adîncul acela.
Să-ți spun cîtă putere au și una, și alta! Diavolul, la început, a fost bun; trîndăvindu-se și deznădăjduind, a ajuns atît de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea Iui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: „Văzut-am pe satana ca un fulger căzînd din cer“ (Luca 10:18). Asemănarea cu fulgerul arată și viețuirea lui strălucită de mai înainte, și iuțeala căderii sale. Pavel a hulit, a prigonit, a ocărît; dar, pentru că s-a sîrguit și nu a deznădăjduit, s-a ridicat și a ajuns asemenea cu Îngerii. Iuda a fost apostol; dar, pentru că s-a trîndăvit, a ajuns vînzător. Tîlharul, iarăși, după o atît de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalți în rai (Luca 23:43). Fariseul, încrezîndu-se, a fost pogorît din înălțimea faptei sale bune; vameșul, nepierzîndu-și nădejdea, așa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu (Luca 18:10-14).
[…] Știindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată! Nici o armă a diavolului nu-i atît de tare ca deznădejdea! Diavolul nu se bucură atîta cînd păcătuim, cît se bucură cînd deznădăjduim. Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrînatului din Corint decît de păcatul lui. Scriindu-le Corintenilor, le grăia așa: „Îndeobște se aude că la voi este desfrînare, și așa desfrînare cum nici la păgîni nu se pomenește (I Corinteni 5:1). N-a spus: „cum nici la păgîni nu se săvîrșește“, ci: „nu se pomenește“, [adică]: Fapta pe care păgînii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniți să o săvîrșiți. „Și v-ați semețit“ (I Corinteni 5:2). Pavel n-a spus: „acela s-a semețit“, ci, lăsînd la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbește cu cei sănătoși. Așa cum fac și doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi și vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovați de semeție pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit. Pavel i-a făcut părtași la păcat și pe Corinteni, pentru ca să vindece mai repede rana.

Cumplit lucru este să păcătuiești, dar cu mult mai cumplit să te lauzi cu păcatele! Dacă, lăudîndu-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decît păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: „Cînd veți face totul, spuneți: Slugi netrebnice sîntem!“ (Luca 17:10). Deci, dacă cei care îndeplinesc toate poruncile trebuie să se smerească, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuiește trebuie să plîngă și să se numere printre cei din urmă. Aceasta arătînd-o, Pavel spunea: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți?“ (I Corinteni 5:2). Ce spui, Pavele? A păcătuit altul, și să plîng eu? Da – răspunde Pavel. Sîntem legați unii de alții ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea și capul. Și ce este mai de preț decît capul? Și totuși capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă și tu tot așa! De asta ne și îndeamnă Pavel „să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plîngem cu cei ce plîng“ (Romani 12:15). De asta le și spune Corintenilor: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?“ (I Corinteni 5:2). N-a spus: „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să vă străduiți?“ Dar ce? „N-ar fi trebuit oare mai degrabă să plîngeți?“ – ca și cum o boală obștească, ciuma, ar fi cuprins toată cetatea. Aproape că le-a spus: E nevoie de rugăciune și de mărturisire, ca să piară boala din toată cetatea.
Ai văzut cîtă frică a atîrnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece Corintenii socoteau că răul se mărginește numai la cel ce săvîrșește păcatul, de aceea Pavel le trezește luarea aminte, spunîndu-le: „Oare nu știți că puțin aluat dospește toată frămîntătura?“ (I Corinteni 5:6). Cuvintele lui Pavel. au acest înțeles: Dacă răul înaintează, va cuprinde și celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiți de păcatul acesta ca și cum ați avea de luat hotărîri cu privire la niște rele obștești. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gîndește-te la aceea că răul e un puroi care amenință să se întindă în tot trupul. Și – după cum, cînd arde o casă, sar în ajutor și se grăbesc și cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puțin decît cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă și să ajungă și la ușile lor – tot așa și Pavel îi trezește pe Corinteni, spunîndu-le: Păcatul săvîrșit între voi e un foc; să ieșim întru întîmpinarea răului, să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica! Dacă nu-ți pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că și tu ești bolnav, căci acela este mădular al întregului trup. Dar gîndește-te și la aceea că, dacă trîndăvești, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde și pe tine. Deci, dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Oprește ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuiește întinderea lui! Acestea și mai multe ca acestea spunîndu-le și poruncindu-le să-l dea satanei (I Corinteni 5:5), mai tîrziu, pentru că s-a schimbat și a ajuns mai bun, Pavel le-a spus: „Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulți. (II Corinteni 2:6). Întăriți în el dragostea!“ (II Corinteni 2:8). Uită-te cîtă stăruință pune acum Pavel ca să-l împreune și să-l alipească iarăși de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca dușman și vrăjmaș obștesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă și-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiți-l!“, ci: „Întăriți în el dragostea!“ adică: Arătați-i prietenie trainică și statornică, dragoste fierbinte, înflăcărată, care să cumpănească ura voastră de mai înainte, purtați-vă cu el cu bunăvoință!

Spune-mi, Pavele, ce s-a întîmplat? Nu l-ai dat satanei? Da, dar nu ca să rămînă în mîinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei. După cum spuneam mai înainte, uită-te cît se temea Pavel de deznădejde, ca de o armă puternică a diavolului. Spunînd: „Întăriți în el dragostea!“, a adăugat și pricina: „… ca nu cumva să fie doborît de mai multă tristețe unul ca acesta“ (II Corinteni 2:7). Oaia e în gura lupului – spune Pavel –să-l ajungem! Să i-o luăm din gură, înainte de a mînca și strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o scăpăm, înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă cînd marea se ridică și valurile se înalță de pretutindeni, tot așa și sufletul se înăbușă iute, dacă nu are pe cineva să-i întindă mîna de ajutor cînd e înconjurat de pretutindeni de tristețe; căci tristețea, mîntuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare cînd depășește măsura.

Uită-te cu cîtă limpezime a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-l piardă diavolul!“ Dar ce? „… ca să nu ne lăsăm prinși de lăcomia satanei“ (II Corinteni 2:11). Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătînd deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol și că, prin pocăință, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: „… ca să nu ne lăsăm prinși de lăcomia satanei.“ Dacă diavolul mai pune gheara pe el – vrea să spună Pavel – atunci răpește mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos. Căci acela, prin pocăință, lepădase păcatul. Pavel știa ce a făcut diavolul cu Iuda, De aceea s-a temut să nu se întîmple același lucru și cu păcătosul din Corint. Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? Iuda s-a pocăit, că a zis: „Am păcătuit, vînzînd sînge nevinovat!“ (Matei 27:4). Diavolul a auzit cuvintele acestea; știa că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mîntuire, și s-a temut să nu se schimbe. Că-și spunea diavolul: Are Stăpîn iubitor de oameni; a plîns pentru el și l-a sfătuit în fel și chip, cînd avea de gînd să-L vîndă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, cînd se pocăiește? Îl trăgea la El și-l chema cînd n-avea de gînd să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, cînd îl vede că se îndreaptă și-și recunoaște păcatul? Că pentru asta a și venit, să Se răstignească!“ Și ce-a făcut atunci diavolul? I-a tulburat sufletul lui Iuda: i-a întunecat mintea cu o tristețe peste măsură de mare, l-a prigonit, l-a alergat pînă l-a dus la spînzurătoare (Matei 27:5). L-a scosdin viața aceasta și l-a lipsit și de rîvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mîntuit și el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mîntuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă, pe cruce fiind, îl ruga pe Tatăl și-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneață (Luca 23:34), este lămurit că l-ar fi primit și pe vînzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda însă, doborît de o tristețe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinței. Pavel, deci, temîndu-se de asta, silește pe Corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.

Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce se împărtășise cu Sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26:69-74), dar, plîngînd, și-a șters tot păcatul (Matei 26:75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărît; și nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit și pe toți cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns Apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puțin prilej și ne iartă mulțime de păcate. […] Nu-ți cere nimic altceva decît numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: „Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi!“ (Isaia43:26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de șiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvînt, fii sincer față de păcat și spune: Am păcătuit!
Dar de unde știu – mi se poate spune – că, dacă spun eu întîi păcatul, scap de păcat? Am în Scriptură pilde de oameni care și-au spus păcatul, și au scăpat de el; dar și de oameni care nu l-au spus, și au fost osîndiți. Cain a ucis pe Avel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la cîmp și l-a ucis (Facere 4:8). Ce i-a spus Dumnezeu? „Unde este Avel, fratele tău?“ (Facere 4:9). Cel Care le știe pe toate întreabă nu pentru că nu știe, ci ca să atragă pe ucigaș la pocăință. Că l-a întrebat știind de ucidere, o arată însăși întrebarea: „Unde-i Avel, fratele tău“? Iar Cain i-a răspuns: „Nu știu. Sînt eu oare păzitorul fratelui meu?“ (Facere 4:9). Fie, nu ești păzitorul lui! Dar pentru ce ești ucigașul lui? Nu l-ai păzit, dar pentru ce l-ai ucis? Mărturisești asta? Atunci ești vinovat și că nu l-ai păzit. Ce i-a spus Dumnezeu? „Glasul sîngelui fratelui tău strigă către Mine din pămînt!“ (Facere 4:10). L-a mustrat îndată și i-a dat și pedeapsa, nu atît pentru omor, cît pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăște atît demult pe cel ce păcătuiește, cît pe cel ce se poartă cu nerușinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu l-a primit pe Cain cînd a venit la pocăință, pentru că nu a spus el întîi păcatul. Căci, ce spune Cain? „Mai mare este păcatul meu decît a mi se ierta“ (Facere 4:13), în loc să spună: Am făcut mare păcat! Nu sînt vrednic să mai trăiesc! Și ce-i răspunde Dumnezeu? „Gemînd și tremurînd vei fi pe pămînt!“ (Facere 4:12). Și i-a dat o pedeapsă cumplită și grea: N-am să te ucid – i-a spus Dumnezeu – ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege citită de toți, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei! Și pribegea Cain, lege însuflețită, stîlp mișcător și tăcut, dar slobozind glas mai puternic decît glasul trîmbiței, că spunea: Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu pățească la fel! A primit pedeapsă pentru nerușinarea lui. Nu și-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit și a fost osîndit pentru păcat. Dacă și-ar fimărturisit singur păcatul, și-ar fi șters el mai întîi păcatul.

Dar, ca să vezi că așa stau lucrurile, să-ți spun de un altul care, spunîndu-și el mai întîi păcatul, și-a șters păcatul. Să venim la David, Proorocul și împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc Prooroc. Împărat a fost în Palestina, Prooroc însă, pînă la marginile lumii. Domnia lui a ținut cîtăva vreme, dar proorocia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decît să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvîrșit și prea-curvie, și omor. A văzut – spune Scriptura – o femeie frumoasă făcînd baie, și s-a îndrăgostit de ea (II Împărați 11:2). Gîndul și l-a prefăcut apoi în faptă, și a căzut Proorocul în prea-curvie, mărgăritarul în mocirlă. Și nu-și dădea seama că păcătuise, atît era de împătimit. Vizitiul se îmbătase și trăsura mergea anapoda. Ceea ce sînt vizitiul și trăsura, aceea sînt sufletul și trupul: de-ți este întunecat sufletul, trupul se rostogolește în mocirlă; cîtă vreme vizitiul e treaz, aleargă și trăsura bine; cînd vizitiului i se slăbesc puterile și nu mai e stăpîn pe hățuri, ajunge și trăsura în prăpastie. Așa și cu omul: atîta vreme cît sufletul e treaz și priveghează, este și trupul curat; dar, cînd sufletul se întunecă, se rostogolește și trupul în mocirlă, în plăcere. Ce a făcut David? A prea-curvit! Nu și-a dat seama și nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Și a făcut asta cînd era cu părul alb! Ca să vezi că nici bătrînețea nu ți-e de folos, de ești nepăsător, după cum nici tinerețea nu te poate vătăma, de ești cu mintea trează. Fapta bună nu atîrnă de vîrstă, ci de voință și gînd. Daniel era de doisprezece ani, și era judecător, iar bătrînii, învechiți în zile, urzeau fapta de curvie (Istoria Suzanei 1:1-64). Bătrînilor nu le-a folosit bătrînețea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinerețea. Și ca să vezi că nu vîrsta, ci voința și gîndul sînt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, și a căzut în prea-curvie și a săvîrșit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea că nici nu-și dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrînare.

Ce a făcut Dumnezeu? A trimis la el pe Proorocul Natan. Proorocul se duce la Prooroc. Așa se întîmplă și cu doctorii: cînd un doctor se îmbolnăvește, e nevoie de alt doctor. Tot așa și aici: un prooroc păcătuise, și un alt prooroc i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe ușă și nu i-a spus: Nelegiuitule, blestematule, prea-curvarule, ucigașule! Ai primit de la Dumnezeu atît de mari cinstiri, și tu ai călcat în picioare poruncile Lui! Natan nu i-a grăit așa, ca să nu-l facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos cînd îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el și-i țese toată drama. Ce-I spune? Am să-ți spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat și un sărac. Cel bogat avea multe turme și cirezi; săracul avea numai o mielușea, care bea din paharul lui, mînca la masa lui și dormea la șoldul lui (II Împărați 12:1-3). Prin aceste cuvinte, Proorocul voia să arate cît de mult ținea soțul la soția sa. Și a venit un străin la bogat; bogatul și-a cruțat vitele sale, și a luat mielușeaua săracului și a tăiat-o (II Împărați12:4). Ai văzut cum țese aici drama, ținînd ascuns cuțitul? Ce a răspuns împăratul? Socotind că hotărăște împotriva altuia, a rostit o osîndă foarte aspră. Așa sînt oamenii: împotriva altora rostesc cu plăcere și cu asprime osîndele. Ce sentință a dat David? „Viu este Domnul – a spus el– vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mielușele pentru una!“ (II Împărați 12:5-6). Natan ce-a făcut? N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit îndată și l-a tăiat repede cu cuțitul, ca să nu-i scape simțirea durerii: „Tu ești acela, împărate!“ (IIÎmpărați 12:7) – i-a spus Proorocul. Ce-a răspuns împăratul? „Am păcătuit înaintea Domnului!“ (II Împărați 12:13). N-a răspuns: Cine ești tu, de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răstești la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbești așa? N-a grăit așa, ci și-a recunoscut păcatul. Ce-a spus? „Am păcătuit înaintea Domnului!“ Ce i-a răspuns Natan? „Și Domnul a iertat păcatul tău!“ (II Împărați 12:13). Pentru că te-ai osîndit singur – îi spune Dumnezeu – îți iert vina. Te-ai mărturisit din inimă, ți-ai șters păcatele, ți-ai dat singur osînda, și Eu am ridicat osînda! Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: „Spune tu păcatele tale întîi, ca să te îndreptezi!“ (Isaia 43:26). Ce oboseală este să-ți spui tu întîi păcatul?

Ai și o altă cale de pocăință! Care-i aceea? Să-ți plîngi păcatul! Ai păcătuit? Plîngi, și ți-ai șters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ți cer mai mult decît să-ți plîngi păcatul! Nu-ți spun să străbați oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătorești, nici să pleci la drum lung, nici să scoți din pungă bani, nici să străbați valuri sălbatice. Dar ce? Plînge-ți păcatul! Dar de unde știu că, dacă-mi plîng păcatul, mi-l și șterg? Ai și pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahav. Om drept și acesta, după cum mărturisește Scriptura. Dar mînat de Izabela, femeia lui, a împărățit rău. Ahav a poftit via unui oarecare Nabot Isreeliteanul și a trimis la el zicînd: Dă-mi via ta, că o poftesc, și-ți dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb! Nabot i-a zis: Să nu mi se întîmple să-ți vînd moștenirea părinților mei! Ahav poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahav în mare tristețe. Izabela, femeie nerușinată, necurată și blestemată, a venit la el și i-a spus: Pentru ce ești trist și nu mănînci? Scoală și mănîncă! Te voi face eu să moștenești via lui Nabot Isreeliteanul!“ Și a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrîni, în care spunea: „Rînduiți post și puneți bărbați mincinoși împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu și pe împărat“ (III Împărați 21:1-10). O post plin de cumplită fărădelege! A rînduit post ca să săvîrșească ucidere! Și ce s-a întîmplat? Nabot a fost lovit cu pietre și a murit. Izabela, cînd a auzit, i-a spus lui Ahav: Scoală-te, să moștenim via, că a murit Nabot! Ahav, la început, s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus și a luat în stăpînire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahav pe Ilie Proorocul. „Du-te – i-a spus Dumnezeu – și spune-i lui Ahav: Pentru că ai ucis și ai moștenit, se va vărsa sîngele tău, și cîinii vor linge sîngele tău și desfrînatele se vor spăla în sîngele tău!“ (III Împărați 21:19). Mînia e dumnezeiască, hotărîrea luată, osînda, ca și împlinită. Și uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot! (III Împărați 21:18). Unde s-a săvîrșit nelegiuirea, acolo și pedeapsa. Și ce a spus Ahav? Cînd Ahav l-a văzut pe Ilie, i-a spus: „M-a găsit dușmanul meu!“ (III Împărați 21:20), în loc de: M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă lovești! „M-a găsit dușmanul meu!“ Mereu îl mustrase Ilie pe Ahav. Acum, știind că a păcătuit, i-a spus: Mereu m-ai mustrat, dar acum pe bună dreptate mă lovești! Știa că păcătuise. Și Ilie îi citește cu voce tare hotărîrea lui Dumnezeu: Acestea zice Domnul – îi spune Ilie – pentru că ai ucis și ai moștenit, și ai vărsat sînge de bărbat drept, tot așa se va vărsa sîngele tău, și cîinii îl vor linge și desfrînatele se vor spăla în sîngele tău. La auzul acestor cuvinte, Ahav s-a întristat și a plîns pentru păcatul lui. Și-a recunoscut păcatul și a șters hotărîrea rostită de Dumnezeu împotriva lui.
Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întîi pe Ilie pentru ce a schimbat hotărîrea, ca să nu pară Proorocul mincinos și să pățească ce-a pățit Iona. Că la fel s-a întîmplat și lui Iona. Dumnezeu i-a spus: „Du-te, predică in cetatea Ninive, în care locuiesc o sută douăzeci de mii de oameni, fără femei și copii, și spune-le: Încă trei zile, și Ninive va fi nimicită“ (Iona 3:4). Dar Iona n-a vrut să plece, că știa iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Și ce-a făcut? A fugit! Căci își spunea: Eu, Doamne, am să mă duc să le predic. Tu însă ai să Te întorci, pentru că ești iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca Prooroc mincinos. Marea l-a primit pe Iona, dar nu l-a ascuns, ci l-a dat înapoi pămîntului și l-a adus iarăși sănătos și teafăr în Ninive. Marea l-a apărat ca un prieten care-și apără prietenul. „S-a coborît Iona să fugă – spune Scriptura – și a găsit o corabie care mergea la Tarsis. A plătit drumul și s-a suit în ea“ (Iona 1:3). Unde fugi, Iona? Te duci în alt pămînt? Dar „al Domnului este pămîntul și plinirea lui“ (Ps. 23:1). Sau în mare? Dar nu știi că „a Lui este marea și că El a făcut-o“? (Ps. 94:5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunînd: „Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale“ (Ps. 8:3)? Totuși, stăpînit de frică, lui Iona i se părea că fuge. Dar nu-i cu putință să fugi de Dumnezeu. Și așa, după ce marea l-a dat înapoi, și a venit în Ninive, a predicat spunînd: „Încă trei zile, și Ninive va fi nimicită! Și – ca să vezi că asta avea Iona în minte cînd a fugit, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, Îi va părea rău de răul ce-l grăise despre Niniviteni și că el are să fie socotit Prooroc mincinos – o arată Iona însuși. După ce a predicat în Ninive, a ieșit din oraș și se uita să vadă ce are să se întîmple. Cînd a văzut că au trecut trei zile și amenințarea lui nu s-a înfăptuit, atunci a gîndit ce gîndise mai înainte și a spus: Oare nu sînt acestea cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv, și îndelung-răbdător și-I pare rău de răutățile oamenilor?

Deci, ca să nu pățească Ilie ce pățise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina pentru care l-a iertat pe Ahav. Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie? „Ai văzut cît a plîns Ahab și cît de trist a plecat din fața Mea? Nu voi face după răutatea lui“ (III Împărați 21:29). Vai, Stăpînul se face avocatul robului! Dumnezeu Își îndreptățește înaintea unui om purtarea Lui față de alt om! Să nu socotești – i-a spus Dumnezeu lui Ilie – că fără temei l-am iertat! Nu! Și-a schimbat purtarea, de aceea Mi-am schimbat și Eu mînia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socotești un Prooroc mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahav nu-și schimba purtarea, avea să sufere osînda. Dar el și-a schimbat purtarea și Mi-am potolit și Eu mînia. Și a zis Dumnezeu către Ilie: Ai văzut cît a plîns Ahab și cît de îndurerat a plecat? Nu voi face după mînia Mea! Ai văzut că plînsul șterge păcatele?
Ai și o a treia cale de pocăință. Ți-am vorbit de multe căi de pocăință, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ți fac ușoară mîntuirea. Care este aceasta, a treia cale de pocăință? Smerenia. Smerește-te, și ți-ai șters șiruri de păcate! Ai și pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameșului și a fariseului (Luca 18:10-14). S-au suit, spune Domnul, fariseul și vameșul la biserică să se roage. Și a început fariseul să-și înșire faptele bune: Eu nu sînt un păcătos ca toată lumea,– spune el – și ca vameșul acesta! Suflete ticălos și nefericit! Ai osîndit toată lumea, pentru ce-l mai îndurerezi pe cel de lîngă tine? Nu te mulțumești cu întreaga lume decît dacă osîndești și pe vameș? Pe toți i-ai hulit, pe nici un om n-ai cruțat! Eu nu-s ca toată lumea – spui tu – nici ca vameșul acesta! Postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din averile mele săracilor! Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai osîndit întreaga lume, pentru ce lovești și în vameșul de lîngă tine? Nu te saturi cu hulirea întregii lumi decît dacă osîndești și pe cel de lîngă tine? Ce-a făcut vameșul? A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: Cine ești tu, de spui unele ca acestea despre mine? De unde-mi știi viața? N-am crescut împreună! N-am trăit la un loc, n-am fost unul lîngă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te lauzi singur? Pentru ce te cinstești singur? Nici un cuvînt din acestea nu a grăit vameșul, ci, plecîndu-și capul la pămînt, s-a închinat și a spus:„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ Vameșul s-a smerit, și a ajuns drept. Fariseul s-a pogorît de la biserică pierzîndu-și dreptatea. Vameșul s-a pogorît dobîndind dreptatea. Și totuși, aceea nu era smerenie. Atunci e smerenie, cînd unul mare se micșorează pe sine. Fapta vameșului nu era smerenie, ci adevăr, adevărate erau cuvintele lui că era păcătos.
[…] Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te la Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel, dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9:15), limanul cel neînviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup care a înconjurat lumea, și a înconjurat-o ca și cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit (II Corinteni 11:6) și filozof, la cel sărac și bogat! Pe Pavel îl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii și mii de osteneli, pe cel care a avut mii și mii de biruințe împotriva diavolului, pe cel care propovăduia și zicea: „Harul Lui în mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai mult decît toți“ (ICorinteni 14:10). Omul care a îndurat închisori, lovituri, bătăi; omul care, cu epistolele sale, a vînat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc; omul acela se smerește, spunînd: „Eu sînt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol“ (I Corinteni 15:9). Ai văzut măreția smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel mai mic? Eu sînt – spune el – cel mai mic dintre Apostoli, care nu sînt vrednic să mă numesc Apostol. Atunci e smerenie cu adevărat, cînd te smerești în toate și te numești cel mai mic. Gîndește-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetățeanul cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stîlpul Bisericii, Îngerul cel pămîntesc, omul cel ceresc.

[…] Haide dar acum să mergem mai departe, și să vă pun în față a patra cale de pocăință. Care-i aceasta? Milostenia, împărăteasa faptelor bune, aceea care duce iute pe oameni în bolțile cerurilor, apărătoarea noastră prea-bună.
Mare lucru este milostenia. De aceea și Solomon striga: „Mare lucru este omul și de preț bărbatul milostiv“ (Pilde 20:6). Mari sînt aripile milosteniei: străbate văzduhul, lasă în urmă luna, întrece razele soarelui, se urcă pînă în bolțile cerurilor. Dar nici acolo nu se oprește, ci lasă în urmă și cerul, și popoarele de Îngeri, și cetele de Arhangheli și toate Puterile cele de sus, și se înfățișează chiar înaintea tronului celui împărătesc. Află asta chiar din Scriptură, care zice: „Cornelie, rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 10:4). Cuvintele „înaintea lui Dumnezeu“ înseamnă: De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare! Nici una dintre Puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. Milostenia își cere datoria, stînd cu polița în mînă. Însuși Stăpînul ne-o spune: „Cel care va face unuia dintre aceștia prea-mici, Mie Mi-a făcut“ (Matei 25:40). Milostenia deci îți ușurează toate păcatele tale, oricîte ai avea.

[…] Ai un bănuț? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpînul e bun! Nu ai un bănuț? Dă un pahar de apă rece. „Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceștia prea-mici, pentru Mine, nu-și va pierde plata lui!“ (Matei 10:42). Cerul e neguțătorie bună, iar noi o uităm. Dă o bucată de pîine, și ia raiul! Dă lucruri mici, și ia lucruri mari! Dă cele pieritoare, și ia pe cele nepieritoare! Dă pe cele stricăcioase, și ia pe cele nestricăcioase! Dacă ar fi iarmaroc, și toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belșug de bucate și toate la preț de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi și nu te-ai duce să faci în iarmaroc bună neguțătorie? Arătați atîta grabă pentru niște lucruri pieritoare, dar vă trîndăviți atîta și vă descurajați cînd e vorba să cumpărați lucruri nemuritoare!? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii și mii de guri, să stea de față milostenia și să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea – după cum înaintea ușilor bisericii sînt vase pline cu apă, ca să vă spălați mîinile – tot așa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălați mîinile sufletului. Ți-ai spălat mîinile trupului cu apă? Spală-ți și mîinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că ești sărac. O văduvă, săracă lipită pămîntului, a găzduit pe Ilie (III Împărați17:9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a și primit în schimb roade frumoase și a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune: Adu-mi și mie în casă pe Ilie! Pentru ce ceri pe Ilie? Îți aduc în casă pe Stăpînul lui Ilie, și totuși nu-I dai de mîncare! Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpînul tuturor, este aceasta: „Cel care va face unuia dintre aceștia prea-mici, Mie Mi-a făcut“ (Matei 25:40). Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă și ar spune slugilor din jurul lui: Mulțumiți-l pe omul acesta cu de toate, ca pe mine, că omul acesta mi-a dat de mîncare și m-a găzduit pe cînd eram în sărăcie, mi-a făcut mult bine în vremea strîmtorării mele! – care din cei din jurul împăratului nu și-ar cheltui toți banii cu omul acela căruia împăratul îi era dator să-i mulțumească? Oare n-ar căuta fiecare să-i pună totul înaintea lui și să se împrietenească cu el? Ați văzut puterea cuvîntului împărătesc? Dacă are atîta preț cuvîntul unui împărat muritor, gîndește-te ce preț va avea în ziua aceea cuvîntul lui Hristos! În fața Îngerilor și a tuturor Puterilor cerești, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit‚ pe pămînt, omul acesta Mi-a făcut de mii și mii de ori bine, omul acesta m-a adunat de pe drumuri, pe cînd eram străin! Gîndește-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea Îngerilor, la lauda lui înaintea Puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decît Îngerii acela despre care Hristos dă mărturie?

Mare lucru este dar milostenia, fraților! Să o îmbrățișăm, căci n-are seamăn pe lume. E în stare să șteargă păcatele și să alunge de la noi osînda! Pe cînd tu taci, ea e de față și te apără! Dar – mai bine spus –pe cînd tu taci, mii și mii de glasuri mulțumesc pentru tine. Atîtea bunătăți avem de pe urma milosteniei, și noi o uităm și ne trîndăvim! Dă pîine după puterea ta! N-ai pîine? Dă un bănuț! N-ai nici un bănuț? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atît? Plîngi împreună cu cel îndurerat, și ți-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.

[…] Mare lucru este fecioria! Cînd are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut și milostenia pe lîngă feciorie [vezi Matei 25:1-12, n. n.]. Vrednice de multă rușine sînt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Ați biruit plăcerea, dar n-ați disprețuit banii! V-ați lepădat de lume, dar vi-s dragi banii, chiar cînd sînteți răstignite pentru lume! De-ați fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atît de mare! Pofteați ceva ce era de aceeași ființă cu voi. Dar așa, vina vă e mai mare, că ați poftit ceva străin de voi. Fie, femeile măritate își mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Cînd le spui: Dă-mi milostenie!, pot să-ți răspundă: Am copii și nu pot! Totuși, gîndește-te, femeie, Dumnezeu ți-a dat copii și ai primit rod al pîntecelui tău ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să lași frumoasă moștenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toți să te laude și să lași pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strîngi bani? Mi-e însuflețit cuvîntul cînd vorbesc de calea pocăinței și de milostenie. Vă spuneam că mare avuție este milostenia; și, de la milostenie, cuvîntul m-a dus pe oceanul fecioriei.

Ai dar, iubite, milostenia primită și mare cale de pocăință, în stare să te izbăvească de șiruri de păcate. Dar mai ai și o altă cale de pocăință, tot atît de lesnicioasă, prin care poți scăpa de păcate: rugăciunea. Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trîndăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ți întoarce spatele, de-L rogi cu stăruință, ci-ți iartă păcatele și-ți împlinește cererea. De-ți împlinește cererea, cînd Îl rogi, continuă să-I mulțumești rugîndu-te! De nu ți-o împlinește, stăruie, rugîndu-te, ca să ți se împlinească. Să nu spui: M-am rugat mult, și nu mi-a dat ce i-am cerut! Asta, de multe ori, se întîmplă în folosul tău. Dumnezeu știe că ești trîndav și nepăsător; știe că, dacă ți se împlinește cererea, pleci și nu I te mai rogi; te amînă tocmai pentru că știe că ai nevoie să vorbești mai des cu El și să zăbovești la rugăciune. Dacă, atunci cînd ești în atîta nevoie și ai atîta trebuință, te trîndăvești și nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci și Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi și nu te trîndăvi. Multe poate săvîrși, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preț! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieștile Evanghelii ne dau învățătura asta.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *