Selectați pagina

Sfântul Ioan Botezătorul – Icoană luminoasă, închinată Soarelui Dreptăţii

Sfântul Ioan Botezătorul – Icoană luminoasă, închinată Soarelui Dreptăţii

sf_ioan_botezatorul1Am încheiat ciclul sărbătorilor de iarnă, prilejuite de Naşterea Domnului Hristos şi de Botezul Domnului.

Am trăit împreună un şir întreg de bucurii duhovniceşti, izvorâte din taina şi frumuseţea acestor sărbători creştine. Ne-am bucurat de Naşterea minunată din ieslea Betleemului şi ne-am luminat sufletele când Iisus a primit în apele Iordanului botezul, ascultând mărturisirea lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit” (Matei III, 17).

Astăzi am sărbătorit, cu deplină cucernicie şi evlavie, pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul, acela care, prin predica şi exemplul vieţii lui a pregătit calea venirii Domnului Hristos, mergînd înainte ca un luceafăr plin de lumină, pentru a vesti pe Soarele Dreptăţii.

După datele cunoscute şi stabilite de tradiţia creştină, era ziua de 24 iunie, în anul de la zidirea Romei 747, când în casa bătrânului preot Zaharia, din Hebronul Iudeii, a fost o zi de bucurie mare, prin naşterea înaintemergătorului Domnului Hristos. O dată cu Zaharia şi cu dreapta Elisabeta s-au bucurat vecinii şi rudeniile, trăind cu duhul că sfintele făgăduinţe, date de Dumnezeu strămoşilor, prin glasul proorocilor, încep să se împlinească.

Bătrînul preot Zaharia, tatăl celui născut, plin de Duh Sfânt, va vesti lumii de mai înainte despre împărăţia ai cărei zori se vor arăta în curând şi despre misiunea ce va îndeplini cel născut din el.

„Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Prea înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, întru iertarea păcatelor, din îndurările şi din milostivirea Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat Răsăritul cel de Sus, ca să luminezi pre cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepteze picioarele noastre în calea păcii” (Luca I, 76-79). Şi Sfântul Evanghelist Luca încheie capitolul: „Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul” (Luca I, 80). Sfântul Ioan a crescut sub îngrijirea şi educaţia părinţilor săi, până ce Dumnezeu l-a chemat la slujirea sa profetică. El s-a ridicat în aspră ucenicie şi totală izolare de valurile şi plăcerile uşoare ale lumii, trăind ca un pustnic, în sărăcie deplină şi abstinenţă totală, înfrăţindu-se cu cărţile sfinte moştenire de la tatăl său, sorbind literă cu literă şi înţelegând printr-o iluminare lăuntrică mai mult decât scrisul putea să-i arate. Îşi făcuse din abnegaţie şi pocăinţă un crez de viaţă, înfrânându-şi trupul până la mortificare. Hrana lui erau lăcustele(aşa se numeau fructele sălbatice pe care le consuma) şi mierea sălbatică, iar îmbrăcămintea aspră, din păr de cămilă. Avea carnea de pe trup străvezie şi uscată de post şi nevoinţă; avea însă spiritul din el viu şi neobosit. Avea faţa şi chipul aspru, însă plin de seninătate; ochii adânciţi în orbite, însă arzători de patimă sfântă; vocea aspră şi gravă, însă duioasă; mersul sigur şi plin de măreţie, ca un trimis al cerului. Era lipsit de falsele maniere ale lumii mari; însă cunoştea masca plină de ipocrizie, mocirla decadenţei morale şi putregaiul spiritual în care zăcea această lume copleşită de propria ei agonie. Era aspru cu păcatul şi neîngăduitor faţă de fărădelegile veacului său. El nu învăţase la şcolile rabinice, cu marii dascăli a legii, care de multe ori răstălmăceau vechea învăţătură a lui Moise şi a vechilor profeţi după placul şi interesele lor – cunoştea însă legea şi profeţii mai bine ca toţi doctorii legii; îi întrecea în logica argumentelor şi-i lăsa mult în urmă în expunerea cu care îşi exprima convingerile. El a trăit în pustiu cu îngerii şi cu Dumnezeu, se înfrăţise cu lipsurile şi cu asprimea vieţii, îi crescuseră însă puterile spirituale ca unui adevărat trimis al lui Dumnezeu. Privea în extaz lumina zorilor şi urmărea ca pe o taină mersul stelelor, aşteptând ziua cea mare a mântuirii lui Israel.

Acolo, pe malurile Iordanului, Sfântul loan pregătea lumea pentru împărăţia cea nouă a lui Dumnezeu şi nu avea prieteni decât pe aceia care se pregăteau pentru această împărăţie.

Cuvântul lui era puternic şi răscolitor de suflet, iar icoana vieţii lui avea strălucirea de sfinţenie. Ioan pregătea poporul pentru ziua cea mare, când oamenii vor fi chemaţi să intre în împărăţia lui Dumnezeu, El era acela despre care proorocul Isaia vestise cu veacuri mai dinainte: „ Glasul celui ce strigă în pustie; pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi căile Lui” (Isaia XL, 3; Matei III, 3); iar un alt prooroc spunând: „Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta” (Maleahi III, 1; Marcu I, 2).

Împărăţia pe care o pregătea Înaintemergătorul era o împărăţie spirituală, cu o lume nouă şi un conducător nou. Pentru primirea acestui nou conducător, trebuiau pregătite căile spirituale ale poporului şi credinţele lui. El a propovăduit botezul pocăinţei, adică lepădarea de tot ceea ce este vechi şi putregăit în fiinţa omenească. Pocăinţa Sfântului Ioan cerea o schimbare structurală a fiinţei umane, o transfigurare a sufletului, scuturând de pe dânsul orice umbră de păcate şi spălând prin pocăinţă mocirla oricărei fărădelegi morale şi sociale.

La întrebările ce i se puneau de cei ce veneau să-1 asculte la amvonul lui de predicare de pe malurile Iordanului, el le răspundea la toţi cu o limpezime ce numai trimişii lui Dumnezeu pot să aibă. Aşa spunea poporului: „Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are nici una, şi cel ce are ce mânca asemenea să facă “ (Luca III, 11).

Când vameşii îl întrebau: „Invăţătorule, noi ce trebuie să facem?” Profetul le răspundea: „Nimic mai mult decât vă este rânduit să faceţi”; iar când veneau şi ostaşii şi-l întrebau ei ce să facă, Înaintemergătorul îi învăţa şi pe aceştia: „Nu asupriţi pe nimeni, nu năpăstuiţi pe nimeni şi fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (Luca III, 12-14).

Cuvintele sale erau ca nişte axiome morale, învăţătura sa era scurtă şi lapidară ca o poruncă, puternică şi răscolitoare de suflete ca o trâmbiţă ce vesteşte răsăritul unei lumi noi, deschizând inimile oamenilor dornici de alte orizonturi.

Profet şi învăţător neînfricat pentru adevăr, el se ridică cu putere de tunet contra claselor stăpânitoare din Israel. Condamnă fără de cruţare nedreptăţile sociale şi cruda ticăloşie ce se cuibărise chiar în casa regelui Irod, care, cu sfidarea totală a celor mai elementare reguli de morală, luase de soţie pe femeia fratelui său, Irodiada. Sfântul Ioan demască falsa religiozitate de la templu, unde adevărata învăţătură a Vechiului Testament era de multe ori răstălmăcită după interesele personale ale unor farisei şi cărturari. Din cauza îndărătniciei acestor farisei, care nu voiau să vadă în persoana Mântuitorului Hristos pe adevăratul Mesia, cel vestit de profeţi, Sfântul Ioan le adresează cea mai aspră şi crudă mustrare:

Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă, şi să nu vi se pară că puteţi zice în sine: Părinte avem pe Avraam. Căci iată şi securea la rădăcina pomilor zace; deci, tot pomul care nu face roadă bună se taie şi-n foc se aruncă” (Matei III, 7-10). Cu alte cuvinte, nu este de ajuns ca cineva să se creadă că, dacă este fiul lui Avraam – părintele poporului iudeu, dacă cunoaşte toată legea şi proorocii, poate să se mântuiască. Puterea lui Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam şi din pietrele pustiului.

Pentru primirea lui Mesia trebuie să se facă adevărate fapte de pocăinţă, căci tot pomul care nu face roade bune se taie şi în foc se aruncă.

Eu vă botez pe voi cu apă, spre pocăinţă, iar cel ce vine după mine mai tare decât mine este, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. A cărui lopată este în mâna Lui şi va curaţi aria Sa şi va aduna grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde în foc nestins “ (Matei III, 11-12).

Botezătorul Domnului Hristos, prin predica sa, a pregătit astfel căile morale ale mulţimilor pentru primirea adevăratului învăţător, care vine după el şi căruia – din smerenie – el a spus că nu este vrednic să-I dezlege nici cureaua de la încălţăminte.

El a strălucit ca o făclie luminoasă, la sfârşitul Vechiului Testament şi la începutul Noului Testament, fiind numit chiar de Domnul Hristos ca cel mai mare născut din femeie. Viaţa, învăţătura, faptele şi sfârşitul său pentru triumful adevărului, pentru condamnarea ticăloşiei şi a nedreptăţii îl face pe bună dreptate ca să fie una dintre cele mai luminoase figuri din catapeteasma sfinţilor Bisericii creştine.

Astăzi, cînd ne-am învrednicit să-i facem din nou pomenire, am ţinut ca să reamintim câteva fapte din viaţa sa plină de har. Icoană luminoasă, închinată Soarelui dreptăţii Hristos, să fie pentru noi toţi pildă vrednică de urmat; făclie de lumină duhovnicească, să ne călăuzească paşii pe drumurile întortocheate ale acestei vieţi. Smerenia, curăţenia vieţii, lupta sa plină de bărbăţie contra nedreptăţilor sociale şi a tot ce este rău în sufletul omenesc să ne facă mai buni, mai apropiaţi faţă de nevoile şi necazurile aproapelui nostru, cu stăruinţe sporite de a avea mai multe roduri duhovniceşti în viaţa noastră de mărturisitori ai lui Dumnezeu şi de fii credincioşi ai Bisericii Lui.

În această zi de cucernică pomenire pentru Biserică, este bine să ne gândim şi la toţi aceia care poartă cu cinste numele Sfântului Ioan Botezătorul. Rog pe Dumnezeu ca să dea tuturor acelora care poartă numele Sfântului Ioan multe bucurii duhovniceşti, sănătate deplină, împlinirea idealurilor scumpe, linişte, pace şi bună înţelegere în casele lor.

Cu toţi să ne rugăm împreună Sfântului: „De sus privind acuma, fericite, păzeşte-ne cu rugăciunile tale pre noi, cei ce urmăm Dumnezeieştile tale propovăduiri, Prea Fericite, şi umblam Înaintemergătorule, întru dumnezeieştile tale învăţături” (Peasna 8). Amin!

De Arhim. Justinian Florea, „Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1969

1 Comentariu

  1. Maria

    Frumoasă şi bună predică, merge direct la inimă.

    Răspuns

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *