Selectați pagina

Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea

Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea

Sf. Gherman din DobrogeaPână în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deşi numele său era menţionat adesea în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitropolitul Antonie al Ardealului l-a scos din uitare şi i-a făcut cunoscut chipul luminos de teolog şi de călugăr înduhovnicit.

Puţine date despre viaţa şi cultura acestui mare stră-român se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinţii. De aici aflăm că ei „se împrieteniseră încă de când erau copii de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească”. Înseamnă că şi Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor – ca şi Ioan Casian, – că învăţaseră într-o şcoală din regiune – probabil mănăstirească – şi că şi-au făcut împreună serviciul militar. Iar în alt loc Ioan Casian scria: „Amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în pustie şi fiecare – pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul şi scopul comun – aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”. Din alte relatări ale lui Casian, se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355.

În jurul anului 380 cei doi prieteni – şi cu sora lui Ioan Casian – au plecat într-o călătorie în Orient, în dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos. S-au aşezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care S-a născut Iisus, iar după cinci ani, cei doi prieteni, s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulţi monahi cu viaţă aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învăţătură şi a le urma nevoinţele duhovniceşti. Au rămas acolo ani îndelungaţi – doar cu o scurtă întoarcere în Betleem -, căutând mereu modele de viaţă şi mari Părinţi ai pustiei.

Sfântul Ioan Casian prezintă cu multă nostalgie viaţa lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinşi de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii. Ceea ce ne aprindea mereu dorul era amintirea credinţei şi a evlaviei lor…” Mai departe scria de „moşia străbună a strămoşilor noştri”, de frumuseţea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie”.

În aceeaşi lucrare a lui Ioan Casian, sunt redate mai multe convorbiri ale lui cu mari Părinţi ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuţiile, ca un adevărat „dascăl”, câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic”. Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează, în mare măsură, tocmai măiestriei cu care Gherman punea întrebările. El apare astfel ca un adevărat co-autor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar şi de filosofie şi psihologie. Amândoi erau interesaţi să cunoască părerile Părinţilor pustiei despre lupta cu păcatul, prin post şi prin alte mijloace, despre desăvârşire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu şi altele.

Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie al Ardealului a ajuns la constatarea că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor.

În jurul anului 400, cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Ioan Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la al doilea exil al său, în 404. În anul următor, au plecat la Roma, pentru ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V) care scria că ei, fiind cei mai devotaţi prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului şi a credincioşilor din Constantinopol către papa Inocentiu I, prin care cereau sprijin în vederea readucerii lui din exil.

De la Roma, ştirile despre Gherman încetează. Probabil a murit acolo, după anul 405. Înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat două mănăstiri – una de călugări şi alta de călugăriţe – cărora le-a dat rânduielile de viaţă ale călugărilor din pustiul Egiptului. Acolo a trăit singur, până în jurul anului 435. Şi tot acolo şi scris lucrările sale teologice, între care şi Convorbiri cu Părinţii pustiei.

În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt”, ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeaşi admiraţie şi preţuire chiar şi după moarte. Fără îndoială că şi alţi contemporani care l-au cunoscut pe Gherman, l-au socotit ca un „sfânt”, atât pentru cultura lui, cât, mai ales, pentru sfinţenia vieţii sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinţilor români, alături de Ioan Casian şi să fie prăznuiţi împreună la 29 februarie. Sunt doi călugări învăţaţi care au făcut cinste neamului nostru şi care au adus o contribuţie de seamă la formarea teologiei patristice şi a spiritualităţii răsăritene.

Făcându-vă călugări v-aţi dăruit lui Dumnezeu, şi luminând cu faptele voastre cele bune credincioşilor, Casian şi Gherman, ca soarele aţi strălucit cu lumina învăţăturilor voastre celor dumnezeieşti, luminând inimile celor care pururea vă cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu pentru cei ce vă laudă cu dragoste fierbinte”. (Condacul glas 4 la Utrenia din 29 februarie).

Sursa: sfintiromani.ro

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке