Selectați pagina

Sfânta Tradiție, înainte de scrierea Sfintelor Evanghelii, a fost vreme de mulți ani singura învățătură apostolică specifică Bisericii creștine

Sfânta Tradiție, înainte de scrierea Sfintelor Evanghelii, a fost vreme de mulți ani singura învățătură apostolică specifică Bisericii creștine

În acord cu Părintii Bisericii, Sfânta Tradiție este și ea, asemenea cuvântului dumnezeiesc consemnat în scris, izvorul adevărurilor și religiei creștine, fiindcă, prin însăși însemnătatea ei, tradiția se bucură de aceeași cinste precum cuvântul dumnezeiesc scris.

Despre Sfânta Tradiție Apostolul Pavel poruncește, zicând: „Fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15); „Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile cum vi le-am dat” (I Cor. 11, 2); „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am [pre]dat și vouă” (I Cor. 11, 23); „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit” (I Cor. 15, 3); „O, Timotei, păzește comoara [tradiției] ce ți s-a încredințat” (I Tim. 6, 20)1; „În sfârșit, fraților, vă rugăm și vă îndemnăm în Domnul Iisus, ca așa cum ați primit de la noi dreptar cum se cuvine să umblați și să plăceți lui Dumnezeu — în care chip și umblați —, așa să sporiți tot mai mult. Fiindcă știți ce porunci v-am dat, prin Domnul Iisus” (I Tes. 4, 1-2). Cuvintele Apostolului arată că Sfânta Tradiție are aceeași valoare precum cuvântul scris.

Sfânta Tradiție, înainte de scrierea Sfintelor Evanghelii, a Epistolelor și a Faptelor Apostolilor, a fost vreme de mulți ani singura învățătură apostolică specifică Bisericii creștine, singura și autentica sursă a adevărului mântuitor, fiind păstrată ca lumina ochilor de Biserică. Apostolii, trimiși la propovăduire de dumnezeiescul lor Învățător, propovăduiau și înființau biserici, și prin viu grai predau cele poruncite lor de Mântuitorul și învățate de Sfântul Duh. Izvoadele care conțineau cuvântul dumnezeiesc au fost încredințate Bisericii abia la sfârșitul epocii apostolice. Vrednicul de pomenire N. Damalas spunea foarte frumos că Scriptura în relație cu tradiția este asemenea unui pahar de apă luat din râul Tradiției Apostolice orale. Sufletul Bisericii Apostolice a fost Sfânta Tradiție, singura pe care se întemeia instituția Bisericii, care, ca un depozitar fidel, a conservat neîmpuținat și nealterat sfântul tezaur, predându-l intact oamenilor credincioși și în stare a-i învăța și pe alții. Cei dintâi primitori pe cale orală ai cuvântului dumnezeiesc au păstrat neșters în memoria și inima lor cele ascultate și învățate de Sfinții Apostoli, repetându-le și săvârșindu-le cu dor și iubire în fiecare zi în cadrul sfintelor lor adunări. Biserica perioadei apostolice își însușise partea dogmatică și morală, precum și partea de ceremonial ale adevărului evanghelic — încă de dinainte de scrierea Sfintei Scripturi —, din Tradiția Apostolică, în urma propovăduirii cuvântului dumnezeiesc. Sfânta Tradiție este Biserica și în afara Sfintei Tradiții Biserica nu există. Cei care disprețuiesc Sfânta Tradiție disprețuiesc și tăgăduiesc predica apostolică.

Iată ce spun Sfinții Bisericii despre necesitatea Sfintei Tradiții:

Sfântul Vasile în Epistola către Diodor afirmă: „Legea nescrisă are valoare de lege în virtutea faptului că aceste uzanțe ne-au fost predate de bărbați sfinți.” Iar în cap. 27 al scrierii Despre Sfântul Duh, adresată fericitului Amfilohie, [afirmă]: „Dintre dogmele și adevărurile propovăduite pe care le păzim, zice, pe unele le avem din învățătura ce n-a fost consemnată în scris, pe altele le-am primit din predaniile Apostolilor ajunse până la noi în chip tainic. Amândouă [și tradiția scrisă și cea nescrisă] au aceeași valoare cât privește credința în Dumnezeu: și nimeni dintre cei ce cunosc oricât de puțin așezămintele bisericești nu s-ar putea ridica împotriva lor. Căci dacă am încerca să renunțăm la acele obiceiuri care nu au un temei scris, din motivul că n-ar avea o valoare deosebită, am face o greșeală fatală, păgubind Evanghelia și socotind propovăduirea nimic altceva decât vorbărie goală; de pildă (ca să pomenesc mai întâi de cel mai obișnuit și elementar lucru), cine ne-a învățat în scris despre faptul de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci sau de a ne întoarce cu fața spre Răsărit la vremea rugăciunii?” „Cine ne-a învățat acestea, folosindu-se de cuvântul scris? Căci puțini știm că suntem în căutarea străvechii patrii — Raiul, pe care Dumnezeu l-a sădit la răsărit; și cu toții știm să ne facem rugăciunile duminica în picioare, dar motivul nu-l cunoaștem cu toții; că nu doar înviați împreună cu Hristos (…) suntem datori să căutăm cele de sus, ci totodată și pentru că această zi este icoana veacului pe care-l așteptăm (…), fiind și prima, dar și a opta, în urma repetării sale în mod ciclic.” Și „mai am de spus că obiceiurile, astăzi păzite în toate bisericile lui Dumnezeu, sunt în acord si consonanță.

„Oare cine ne-a lăsat în scris cuvintele Epiclezei la prefacerea artosului Euharistiei și a paharului binecuvântării? Și nu ne vom referi numai la cele amintite în Evanghelie și de către Apostoli, ci și la cuvintele care premerg și urmează [în cadrul dumnezeieștii Liturghii] instituirea dumnezeieștii Euharistii, fiindcă am cunoscut din învățătura neconsemnată în scris că au o însemnătate deosebită cât privește Taina însăși. Din ce izvoade am preluat faptul de a binecuvânta apa Botezului și untdelemnul Mirungerii și, totodată, chiar și pe cel ce se botează? Oare nu din tradiția trecută sub tăcere [scil. nescrisă] și tainică? Și însăși ungerea cu untdelemn și cele ce se petrec la Botez, precum lepădarea de Satana și de îngerii săi, din ce scriere sunt luate? Oare nu din această tainică învățătură neconsemnată în vreo carte, pe care Părinții noștri au păstrat-o într-o tăcere ferită de curiozitatea nefirească și necuvenită, întrucât au fost bine-învățați că sfințenia tainelor trebuie ocrotită sub vălul tăcerii? Căci cele care nu se cuvin a fi privite de cei neinițiați, cum s-ar fi cuvenit să fie propovăduite în scris? (…) Rațiunea de a fi a tradiției nescrise este aceea de a nu fi trecută cu vederea și nesocotită de către mulțime cunoștința dogmelor din cauza obișnuinței. Căci altceva e dogma, și altceva propovăduirea; iar dacă dogmele sunt trecute sub tăcere, propovăduirea este făcută cunoscută.

Apostolii și Părinții care au întemeiat dintru început rânduielile referitoare la Biserică au încercat să ocrotească sfințenia tainelor cu ajutorul discreției și al tăcerii. De altfel ceea ce este spus fără discernământ în auzul tuturor încetează să mai fie o taină. Rațiunea de a fi a tradiției nescrise este aceea de a nu fi trecută cu vederea și nesocotită de către mulțime cunoștința dogmelor din cauza obișnuinței; cea dintâi e păzită în tăcere, cea de-a doua este făcută cunoscută public; un anume fel de tăcere este și lipsa de claritate folosită în Scripturi pentru a face ca sensul dogmelor să nu fie la îndemâna tuturor — lucru ce se întâmplă spre folosul celor ce citesc (…). Rânduielile bisericești ne-au învățat să preferăm poziția verticală [a corpului] la rugăciune (duminica și în ziua Cincizecimii), cu scopul de a ne muta mintea de la cele prezente la cele viitoare printr-o stare de continuă aducere-aminte. Și prin fiecare îngenunchere arătăm în fapt că prin păcat ne-am prăbușit la pământ, iar prin iubirea de oameni a Ziditorului nostru am fost chemați înapoi la ceruri.

Pentru că nu-mi va ajunge o zi întreagă spre a aminti toate tainele nescrise ale Bisericii, lăsându-le la o parte pe celelalte, întreb: din ce scriere avem această mărturisire a credinței: «Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul

Iar în altă parte același spune: „În primul rând — și acesta este, privitor la tema noastră, cel mai important lucru dintre toate — la noi există obiceiul de a prezenta cele instituite și predate nouă de bărbați sfinți ca având valoare de lege.” Și „Acceptăm o formulare care, pe de o parte, e atât de dragă și de apropiată Sfinților, iar pe de alta, a fost adeverită prin îndelungata ei întrebuințare.” Și „După părerea noastră, dacă nu există nimic din tradiția [orală] nescrisă care poate fi acceptat, nici formula doxologică «dimpreună cu Sfântul Duh», care nu este susținută de nici o mărturie și nu se află atestată în nici un izvod, nu poate fi acceptată; iar dacă cea mai mare parte dintre cele privitoare la Sfintele Taine nu se află atestată de nici o mărturie scrisă, alături de toate celelalte, multe la număr, să fie acceptată și [doxologia] aceasta.” De asemenea, și Ioan Gură de Aur susține: „Pentru că (Apostolii) nu ni le-au încredințat pe toate în Epistolele lor (…), vom socoti și Tradiția Bisericii vrednică de crezare. [Dacă ceva] face parte din Tradiție, așadar, nu mai e nevoie de nimic altceva [spre adeverire].” La fel și Iustin arată faptul că tradiția orală a Bisericii avea valoare de cuvânt al lui Dumnezeu. Autorul Epistolei către Diognet declară: „Nu vorbesc într-o limbă străină, nici nu pretind lucruri absurde, dar odată ajuns ucenic al Apostolilor, am ajuns și Apostol al neamurilor, slujind cu vrednicie cele predate [și încredințate] celor ce au ajuns ucenici ai Adevărului.Sfântul Ciprian spune de asemenea despre Sfânta Tradiție: „Mai degrabă în sufletele evlavioase și simple rătăcirea se poate ocoli, iar adevărul se poate afla; odată ce te vei îndrepta spre izvorul dumnezeieștii tradiții, rătăcirea va fi nimicită.

Părinții Bisericii socotesc Sfânta Tradiție drept îndrumătorul sigur și necesar pentru tâlcuirea și înțelegerea adevărurilor aflate în Sfânta Scriptură.

Însăși Sfânta Tradiție asigură autoritatea Sfintelor Scripturi. Origen, vorbind despre cărțile Noului Testament, afirmă: „Despre cele patru Evanghelii care sunt acceptate în toată Biserica am aflat din Sfânta Tradiție.

Rufin spune: „Am socotit că acesta e numărul [scil. cărților sfinte], după cum aceasta ne-a fost încredințat prin predanie de către Părinți și le-am primit din scrierile lor.” Și Papa Inocențiu I (402-417) afirmă: „În acord cu Tradiția păstrată în Biserica Romană din vremea Apostolilor avem canonul Sfintelor Scripturi de Dumnezeu inspirate.

La fel susține și Chiril al Ierusalimului: „Apostolii și Episcopii din vechime, ocrotitorii Bisericii, care ne-au predat nouă acestea, au fost mult mai înțelepți decât tine; tu, așadar, fiu al Bisericii fiind, nu încălca aceste predanii” (Cateheza a IV-a). „Aveți grijă, fraților, să țineți predaniile pe care acum le primiți și însemnați-le pe pereții inimii voastre; țineți-le cu evlavie ca să nu răpească vrăjmașul pe cineva cuprins de mândrie, ca nu cumva să schimbe ceva din cele ce vi s-au predat” (Cateheza a V-a). Eusebiu nu s-a sprijinit decât pe Tradiție. Iar Origen sfătuia: „Tradiția Apostolică încredințată de către Apostoli prin rânduiala succesiunii [apostolice] și prezentă în biserici până în zilele noastre trebuie păstrată; numai cu acest adevăr, care nu diferă nicidecum de Tradiția Apostolică și bisericească, trebuie să fim de acord.”

De asemenea, mulți dintre Părinții secolelor III-IV socotesc Sfânta Tradiție singura călăuză necesară spre credința adevărată și pentru înțelegerea Scripturii, fiindcă Biserica a primit în sine prin lucrarea sa multe tradiții de la Apostoli: Tradiția este la fel de sigură ca și cele consemnate în scris. Alcătuirea ierurgiilor, cu precădere a dumnezeieștii Liturghii, modul săvârșirii Sfintelor Taine, rugăciunile și alte rânduieli ale Bisericii sunt menționate în această Tradiție a Apostolilor.

Hotărârile Sfintelor Sinoade își iau temeiurile nu doar din Sfintele Scripturi, ci și din Sfânta Tradiție ca dintr-un izvor curat.

Sinodul VII Ecumenic în actul VIII afirmă:  ,Dacă cineva va încălca oricare dintre predaniile bisericești scrise sau nescrise, anatema” (cf. Gal. 1, 18-19 și canoanele I și II ale Sinodului VI Ecumenic), iar în canonul I al Sinodului VII Ecumenic se precizează:
Cu bucurie primim dumnezeieștile canoane și întărim toată orânduirea nestrămutată a celor așezate de prealăudații Apostoli, trâmbițele Duhului, a celor șase Sfinte Sinoade Ecumenice și locale, întrunite pentru statornicirea unor asemenea rânduieli, și a Sfinților noștri Părinți; căci cu toții au rânduit cele de trebuință luminați de Unul si Același Duh.

Epifanie, unul dintre Sfinții noștri Părinți, afirmă: „La început cei de pe vremea lui Abel și Enoh, cel mutat [la cer] fără să vadă moartea, erau drepți și nu exista [nici o lege scrisă]; nu exista legea scrisă, dar dăinuiau legea firească ce se află în cugete și, de asemenea, tradiții, predate din tată în fiu.

Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Dumnezeu nu vorbea cu cei de demult prin scrieri, ci direct, întrucât le găsea cugetul curat și fără trebuință de mijlocirea vreunei învățături; iar aceasta e limpede din faptul că a vorbit fără a fi nevoie de mijlocirea vreunei scrieri și cu Noe, și cu Avraam și cu urmașii săi cinstiți.

Eusebiu al Pamfiliei zice: „Într-atât a luminat în cugetele celor ce l-au auzit pe Petru lumina dreptei-credințe, încât [alexandrinilor] nu le-au mai fost îndeajuns doar simpla auzire a dumnezeieștii propovăduiri și învățătura neconsemnată a acesteia [scil. prin viu grai], ci au stăruit cu tot felul de rugăminți pe lângă Marcu, autorul Evangheliei care-i poartă numele și însoțitorul lui Petru, ca să le lase în scris o consemnare a celor predate de Petru prin viu grai, și nu au renunțat până ce bărbatul nu le-a împlinit dorința.” Iar: „Ioan, zice, deși nu s-a folosit în toată vremea decât de propovăduirea prin viu grai, spre sfârșitul vieții a ajuns să și scrie din următorul motiv: fiind scrise deja celelalte trei [Evanghelii] și ajungând să fie cunoscute tuturor și lui deopotrivă, a voit să dovedească, zic ei, că și el e de acord cu adevărul exprimat de acelea; însă nu a lăsat în scris nimic altceva decât o relatare despre cele petrecute la începutul predicii lui Hristos.

După Ioan Evanghelistul: „Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (In. 20, 30) și „Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (In. 21, 25).
Ioan cel cu limba de aur spune: „Prin urmare, multe din cele lăsate prin predanie nu s-au consemnat în scris” — ceea ce susține și în alte părți (cf. Comentariul la întâia Epistolă către Corinteni, cuvântul XXVI).

Eusebiu afirmă despre Hegesip, creștin dintre iudeii din vremea lui Adrian: „Prin alcătuirea într-o formă foarte simplă a cinci scrieri, a înfățișat tradiția mai presus de rătăcire a predicii Apostolice.
De la aceștia (adică de la Părinții de demult ai Bisericii) a ajuns până la noi într-o formă scrisă Ortodoxia credinței nealterate a Tradiției Apostolice”, după cum declară Eusebiu.

Istoricul Socrate afirmă în cartea a III-a, cap. 7: „Căci nu au introdus în Biserică o nouă religie inventată de ei, ci ceea ce susținea Tradiția bisericească de la început, era cunoscut de creștini în profunzime și întemeiat pe lucruri certe; astfel toți cei de demult, care au alcătuit scrieri despre acestea, au consemnat tradiția.”

Sfântul Ioan Damaschin scriind despre faptul că ne rugăm cu fața spre Răsărit spune: „Această Tradiție a Apostolilor este nescrisă; căci ne-au lăsat multe fără a se consemna undeva.

La ce se referă porunca Apostolului Pavel, adresată lui Timotei, dacă nu la Sfânta Tradiție: „Și cele ce ai auzit de Ia mine, cu mulți martori de față, acestea le încredințează la oameni credincioși, care vor fi destoinici să învețe și pe alții” (II Tim. 2, 2)? Evanghelia era propovăduită la cei necredincioși, iar predaniile erau încredințate celor credincioși și vrednici, nu oricui, ci celor „destoinici să învețe și pe alții„; „O, Timotei, păzește comoara [scil. tezaurul predaniilor] ce ți s-a încredințat” (I Tim. 6, 28). De ce spune „comoara„, și nu credința? Pentru că această comoară cuprinde și credința și întreaga învățătură scrisă și nescrisă, pe când termenul „credință” nu are în vedere întregul înțeles al îndemnului Apostolului.

Dionisie Areopagitul afirmă în cap. XXI : „În toate aceste lumini dumnezeiesc-lucrătoare date nouă pe temeiul cărților Scripturii de către tradiția mistică a călăuzelor noastre îndumnezeite, am fost și noi inițiați ulterior.” „Legiuitorii sfintelor predanii dumnezeiești au organizat ierarhia [bisericească] în trepte bine-statornicite și neamestecate, prin atribuirea de îndatoriri sacre pe măsura vredniciei fiecăruia.” Iar în cap. 7: „Numai că în legătură cu aceasta nu le vom mărturisi decât pe cele transmise nouă de săvârșitorii, după chipul lui Dumnezeu, ale celor sfinte, care au fost inițiați în străvechea tradiție [bisericească].”

Sfântul Ignatie în Epistola către Heron zice: „Tot cel ce susține altceva decât cele rânduite, care au fost predate prin viu grai în biserici și trăite în viața de zi cu zi, chiar de ar fi vrednic, chiar de ar fi credincios, chiar de ar face minuni și ar proroci, să fie privit ca un lup în piele de oaie, care își vânează prada.”

Iustin în Epistola către Diognet spune: „Nu vorbesc într-o limbă străină, nici nu pretind lucruri necugetate, dar odată devenit ucenic al ApostoIilor, am devenit Apostol al neamurilor, slujind cu vrednicie cele predate [și încredințate] celor care au ajuns ucenici ai Adevărului.”

Eusebiu spune despre Sfântul Policarp: „A plecat din viața aceasta învățând cele pe care le-a primit de la Apostoli, pe care Biserica le dă mai departe și care sunt singurele [predanii] adevărate” (cartea a II-a, cap. XIV).

Clement Alexandrinul, „unul dintre cei care i-a cunoscut de aproape pe fericiții Apostoli, în slujba cărora a fost și împreună cu care a locuit, și care a avut înaintea ochilor predania lor„, zice: „[Asta s-a întâmplat] deoarece la început [Mântuitorul] Se adresase doar celor ce puteau pricepe; de îndată ce Mântuitorul i-a învățat pe Apostoli, s-a răspândit, ajungând până la noi, și tradiția nescrisă, din care provine și cea scrisă, însemnându-se în inimi noi prin puterea lui Dumnezeu odată cu răspândirea Scripturii” (Stromata VI); și iarăși: „Iar cei ce au păstrat neatinsă adevărata tradiție a fericitei învățături în mod nemijlocit de la Sfinții Apostoli Petru și Iacov, Ioan și Pavel au primit-o din tată-n fiu” (Stromata I, 1, 11); din nou: „Socotesc că acesta este portretul sufletului dornic să respecte fericita tradiție” (Stromata I, 1, 12).

Iar Sfântul Atanasie îi scrie lui Serapion (în lucrarea Despre Sfântul Duh): „Dimpreună cu aceștia am cunoscut și noi aceeași predanie, învățătură și credință dintru început a Bisericii Sobornicești, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții au păstrat-o„; iarăși: „Am transmis mai departe [cele primite], potrivit credinței apostolice predate de Părinți, fără a adăuga nimic dinafară.

Sfântul Grigorie Teologul declară: „[Tradiția] are o mai mare și mai învederată însemnătate prin tipurile și formele [liturgice] ale Bisericii predate și urmate de atunci.
Ioan Gură de Aur afirmă: „Apostolii nu ni le-au încredințat pe toate în Epistolele lor, ci multe ni le-au transmis prin viu grai, dar atât unele, cât și altele sunt în aceeași măsură vrednice de crezare; prin urmare, noi vom socoti și predania Bisericii ca vrednică de crezare; face parte din Tradiție: nu mai căuta altă [întemeiere].”

Sfântul Epifanie spune: „Negreșit, Biserica face pomenirea celor adormiți ca una ce a primit tradiția aceasta de la Părinți” (Despre erezii, erezia 72). Iar în erezia LV zice: „Și hotare vi s-au dat, și temelii ale zidirii credinței, și predanii apostolice și Scripturi Sfinte, și urmași într-ai învățăturii [apostolice], astfel încât adevărul lui Dumnezeu este apărat din toate părțile.” În erezia LXXV: „Cine veghează oare mai mult asupra acestora? Omul amăgit, care acum trăiește pe pământ și e încă în viață, sau cei dinaintea noastră, care s-au făcut martori ai acestor [rânduieli] și care țin de dinainte de noi predania Bisericii, primită de la părinții lor, părinți care au învățat-o și ei de la părinții lor ce au trăit înaintea lor? Prin urmare, Biserica, primind credința adevărată și predaniile de la Părinții ei, le păstrează de atunci și până în ceasul de-acum.” Același autor, în erezia LXI, susține: „Trebuie să ne folosim și de Tradiție; căci nu se poate să ne întemeiem întotdeauna doar pe dumnezeiasca Scriptură; că Sfinții Apostoli pe unele le-au încredințat prin mijlocirea Scripturilor, iar pe altele prin Tradiție.

Sfântul Chiril al Alexandriei mărturisește în Comentariul la Evanghelia după Ioan: „Cei ce L-au văzut pe El «de la început și au fost slujitori ai Cuvântului» (Lc. 1, 2) ne-au predat nouă cele [primite] prin Duhul Sfânt, și pe urmele acestora s-au străduit să meargă prealăudații noștri Părinți, care au întocmit preacinstitul și sobornicescul Simbol de credintă.

Vasile cel Mare: „Nu ne e îndeajuns că predania este a Părinților; căci și ei au urmat Scripturii” (Despre Sfântul Duh, 7).

Referitor la canonul 6 al Sinodului I de la Niceea, Balsamon afirmă: „A boteza în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ca si altele asemenea, sunt predanii evanghelice și porunci ale lui Dumnezeu.

Pentru că e nevoie să ținem toate predaniile bisericești nescrise, obiceiurile acceptate în Biserică, care nu se împotrivesc celor consemnate în izvoade.

Grigorie de Nyssa scrie despre Sfânta Tradiție: „Scripturile dumnezeiești sunt pline de învățătura aceasta și mulți Sfinți luminează cu candela vieții lor calea celor ce se îndreaptă spre Dumnezeu; însă multe altele se pot aduna din Scriptura de Dumnezeu insuflată a Vechiului și a Noului Testament, altele multe se pot aduna din belșug din Profeți și Legea Veche, iar altele din predaniile evanghelice și apostolice.”

În Despre suflet și înviere susține: „Credința [noastră] se întemeiază pe părerea obștească și pe Tradiția scripturistică.

Citim în Comentariul la Isaia al Sfântului Chiril al Alexandriei: „Vrerea [dumnezeiască] este ca aceștia să fie blânzi și lipsiți de răutate, potrivit predaniilor evanghelice.

Dionisie Areopagitul în scrierea Despre Ierarhia Cerească (cap. IV) afirmă: „Las la o parte fără a mai pomeni, de vreme ce le cunoști, cele descoperite prin predaniile noastre preoțești, precum și cele despre îngerul care L-a întărit pe Iisus (Lc. 22, 43)…”

Iar în cap. I al Ierarhiei bisericești (I, 4) declară: „Ființa Ierarhiei [bisericești] stă în cuvintele primite de la Dumnezeu. Și pe aceste cuvinte, câte au fost consemnate în cărțile Sfintei Scripturi și în cele teologice ale îndumnezeiților noștri dascăli și mistagogi, le numim preacurate; totodată numim așa și toate acele cuvinte în care înainte-povățuitorii noștri au fost inițiați de către aceiași sfinți bărbați printr-o inițiere mai presus de materie și oarecum înrudită cu cea a ierarhiei cerești, de la minte la minte, prin mijlocirea atât a cuvântului trupesc, cât și a celui aproape cu totul imaterial și, în același timp, dincolo de orice mărturie scrisă.

În Epistola către monahul Adelfie Atanasie cel Mare zice: „Credința noastră este dreaptă, avându-și obârșia în învățătura Apostolilor și în Tradiția Părinților, adeverită pe temeiul Vechiului și Noului Testament… Iar Tradiția Apostolilor învață, precum afirmă Petru, că «Hristos a pătimit cu trupul» (I Pt. 4, 1), și, după Pavel, că «așteptăm fericita nădejde» (Tit 2, 13).”

Istoricul Eusebiu afirmă despre Montanus că învăța încălcând hotarele Tradiției: „Se spune că în satul Mysia din Frigia, pe vremea când proconsul al Asiei era Gratus, cineva pe nume Montanus, din dorința zdruncinată a sufletului de a fi întâistătător, i-a dat vrăjmașului dreptul de a-l stăpâni; se umplea de un duh anume, intra subit într-o stare de nebunie, și, cuprins de extaz, începea să vorbească, să susțină și să profețească lucruri ciudate, străine de Tradiție și de [învățătura] dată de sus Bisericii prin succesiunea [apostolică].

Cei care se ridică împotriva Tradiției, asemenea celor ce-și pierd mințile, invocă versetele «Să nu adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu» (Deut. 4, 2) și «De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta» (Apoc. 22, 18). În virtutea acestora, susțin că predaniile trebuie lepădate ca unele ce nu sunt decât niște adaosuri la cele aflate în Scripturi.

Argumentul lor însă este neîntemeiat și slab, pentru că, precum spune Augustin (Comentariul la Evanghelia după Ioan, 79), nu este interzisă adăugarea la cele scrise a celor de folos și cuvenite, ci doar a celor păgubitoare și în discordanță; altfel n-ar fi cu putință să se adauge canonului Scripturii după Deuteronom cărțile profetice, nici Apocalipsa după Evanghelia după Ioan.

De asemenea, pentru a-și argumenta opoziția, aceia susțin că s-a interzis adăugarea nu doar a celor aflate în discordanță, ci până și a celor folositoare și în acord cu cele [consemnate în Scripturi]; și în chip neîntemeiat aduc în favoarea lor ca dovadă cuvântul Apostolului Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o să fie anatema!” (Gal. 1, 8). Numai că aici, cum arată și Sfântul Teofilact, este vorba de adaosuri care se împotrivesc celor propovăduite, și nu de cele în acord [cu Evanghelia]. În afară de aceasta, aici este vorba despre cele propovăduite, nu despre cele consemnate în izvoade.

Dionisie Areopagitul ne spune în cap. 7 al Ierarhiei bisericești că rugăciunile tainice și binecuvântările, invocările (epiclezele) sfințitoare și desăvârșitoare ale Tainelor aparțin Tradiției nescrise.

Chemarea [pogorârii Duhului Sfânt] la diferite Taine nu se cuvine să fie explicată în scris pentru a face cunoscută mulțimii semnificația ei — ceea ce este valabil și în privința minunilor tainice săvârșite în aceste Taine de Dumnezeu —, ci, potrivit învățăturii Sfintei noastre Tradiții, [o vei înțelege] în urma inițierilor care nu sunt făcute cunoscute în afară.

Irineu de Lyon afirmă: „De vreme ce există atâtea dovezi, nu e nevoie să căutăm la alții adevărul, pe care cel mai bine este să-l primești din partea Bisericii, întrucât Apostolii au depozitat ca într-o cămară bogată toate cele ale adevărului, astfel încât tot cel ce voiește poate să ia de aici apa vieții; căci aceasta e ușa vieții, iar toți ceilalți sunt hoți și furi. Drept aceea, trebuie să te lepezi de ei, să îmbrățișezi în mare grabă cele ale Bisericii și să înțelegi Tradiția adevărului. Chiar dacă ne-ar încerca o cât de mică îndoială asupra vreunui lucru, oare nu trebuie să ne îndreptăm spre [predaniile] cele străvechi ale Bisericii, în care Apostolii au trăit, de unde luăm răspunsul sigur și lămurit privitor la lucrul cu pricina? Cum vi se pare? Dacă Apostolii nu ne-ar fi lăsat nici o scriere, nu ar fi trebuit să recurgem la rânduiala Tradiției, pe care au lăsat-o celor cărora le-au dat dreptul să se organizeze în comunități bisericești?

Prin mijlocirea acestei rânduieli neamurile barbare au crezut în Hristos, având în inimă mântuirea scrisă prin Duhul Sfânt, fără hârtie și cerneală, respectând Tradiția străveche cu râvnă, crezând într-un Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului și a toate celor care se află în acestea, întru Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care pentru iubirea fără margini față de a Sa zidire, a primit să Se nască din Fecioară, unind prin Sine pe om cu Dumnezeu și pătimind în vremea lui Pilat din Pont, înviind și înălțându-Se în slavă, Care va să vină întru slavă, Mântuitorul celor ce se mântuiesc și Judecătorul celor ce vor fi judecați, Care va trimite în focul cel veșnic pe cei ce vor denatura adevărul și pe cei ce vor disprețui pe Tatăl și Venirea [cea de-a Doua a Fiului]. Cei ce au ajuns Ia credința aceasta, fără să cunoască scrierea și alfabetul, sunt barbari cât privește limba [și cultura noastră] elină, dar prin cuget, obiceiuri și venirea la credință sunt preaînțelepți și, bineplăcând lui Dumnezeu, viețuiesc întru toată dreptatea, curăția și înțelepciunea. Dacă cineva le va propovădui pe limba lor cele născocite de eretici, de îndată, astupându-și urechile, vor fugi departe de el, neîngăduindu-și să asculte hulitoarea grăire. Astfel, mulțumită acestei Tradiții străvechi a Apostolilor, nu se vor apropia nici măcar cu gândul de plăsmuirile lor absurde — oricare ar fi ele —, chiar dacă nu s-au întrunit vreodată [pentru a dezbate anumite subiecte], nici nu au înființat vreo școală (Contra ereziilor III, 4, 1, 2).

După Eusebiu (Istoria bisericească III, 36, 4), Ignatie Teoforul „a făcut această călătorie de-a lungul Asiei sub cea mai atentă supraveghere a gărzilor [ce-l însoțeau], întărind comunitățile orașelor pe unde trecea prin cuvinte și povețe, sfătuind să se păzească în primul rând de ereziile multe la număr care tocmai atunci apăruseră; îi îndruma să păstreze cu strășnicie Tradiția Apostolilor, pe care socotea, ca un Martir ce era, că e nevoie, din motive de siguranță, să fie consemnată și în izvoade.

În Istoria bisericească (V, 6, 3) Eusebiu afirmă: „Pe timpul lui Clement a avut loc o controversă deloc neînsemnată printre frații din Corint; Biserica din Roma a trimis o scrisoare corintenilor pentru a restabili pacea între ei și a le reînnoi credința primită prin predanie de la Apostoli nu cu multă vreme în urmă.
Irineu ne relatează despre Policarp următoarele: „Iar Policarp, nefiind doar ucenic al ApostoIilor și în cercul intim al celor care L-au văzut cu proprii ochi pe Hristos, ci fiind făcut de Apostoli episcop în Asia, în Biserica din Smirna, pe care și noi l-am văzut pe când ne aflam la prima noastră tinerețe (a trăit foarte mult și a plecat din viața aceasta martirizat, la bătrâneți înaintate, în chip slăvit și sub ochii tuturor), întotdeauna a învățat numai cele primite de la Apostoli, pe care și Biserica le transmite mai departe și care sunt singurele lucruri adevărate. Alături de acestea își aduc mărturia și toate bisericile de pe cuprinsul Asiei și cei care până în clipa de față îi succed lui Policarp, care a fost un martor mult mai de încredere și mai sigur decât Valentin și Marcion și toți ceilalți adepți ai opiniilor lor necugetate. Acesta, ducându-se la Roma pe vremea lui Anicet, i-a întors pe mulți eretici, de care am pomenit, la Biserica lui Dumnezeu, propovăduind că el a primit acest singur adevăr, care este predat de Biserică, de la Sfinții Apostoli.

De la Irineu aflăm despre Părintele apostolic Papias: „Papias, unul dintre cei ce l-au auzit pe [Apostolul] Ioan cu propriile urechi, care s-a aflat în preajma lui Policarp, bărbat din vechime, adeverește și el [cele de mai sus] în cea de-a patra carte a sa (căci el este autorul a cinci cărți).” Însă Papias (adaugă Eusebiu în prefața scrierii sale) ne mărturisește că nu a fost ucenic al Sfinților Apostoli, ci că a învățat cele ale credinței de la cei ce cunoșteau pe Apostoli prin următoarele cuvinte: „Nu voi pregeta să adaug la cele spuse deja și ceea ce am învățat foarte bine de la presbiteri și am păstrat în memorie, convins fiind de adevărul lor.

Iar Clement Alexandrinul afirmă în Stromata XVII, 17: „Căci una a fost învățătura tuturor Apostolilor, precum una este și Tradiția.”

Iar în Stromata VII, 17 spune: ,După ce am trecut prin toate acestea și am înfățișat pe scurt și în treacăt partea morală — cum am promis —, am prezentat mai puțin sistematic dogmele de viață aducătoare ale cunoștinței adevărate, astfel încât pentru nimeni dintre cei neinițiați și la întâmplare să nu fie prea ușor de aflat predaniile Sfinților.

Și Sinodul VII Ecumenic în cel de-al VIII-Iea act al său îi anatematizează pe cei ce nu respectă sfintele predanii:

Dacă cineva nu respectă întreaga Tradiție bisericească, scrisă sau nescrisă, să fie anatema.”

În Mărturisirea lui Mitrofan Critopoulos se arată următoarele: „Sfânta Scriptură a fost încredințată Bisericii lui Dumnezeu asemenea unui zălog al unei comori de mult preț, fiindcă Biserica este păzitoarea și călăuza Scripturii celei de Dumnezeu insuflate. Păzitoare pentru că o ocrotește fidel și fără viclenie, încât să nu se adauge sau să se îndepărteze ceva din ea — si aceasta ar fi neîndoielnic o profanare —, și ținându-i în frâu și vădindu-i pe cei care ar încerca să facă așa ceva. Călăuză — fiindcă ne îndreaptă spre ea, lămurind cele ce par nelămurite, și descoperă în chip foarte ortodox și plăcut lui Dumnezeu cele ascunse.”

,Aceasta înseamnă, după părerea mea, să fie numită Biserica «stâlp și temelie a Adevărului» (I Tim. 3, 15). Adevărul este Sfânta Scriptură ca una ce a fost adusă la lumină de Dumnezeu, Însuși Adevărul. Stâlpul și temelia ei este Biserica Apostolică și Sobornicească, ca ceea ce sprijină, păstrează și o tâlcuiește pe aceasta în chip ortodox, apărând-o cu prețul vieții.”

Cuvânt nescris al lui Dumnezeu sunt numite și predaniile Bisericii pe care Duhul Sfânt le-a dat acesteia în chip nescris [scil. prin viu grai] și tainic; între predanii sunt socotite și cele cu privire la săvârșirea Sfintelor Taine și cele cu privire la alte lucruri de trebuință, care împodobesc Biserica.

Sfânta Scriptură ne-a rânduit Tainele ca fiind obligatorii; nu ne spune însă cum și în ce chip trebuie săvârșite liturgic. Biserica, mișcată de Duhul Sfânt, orânduiește felul săvârșirii lor, preluând multe lucruri din Sfânta Scriptură” (Mărturisirea lui Mitrofan Critopoulos, cap. VII).

Biserica este datoare să rămână statornică în principiile sale; Biserica Răsăriteană a rămas neclintită nu doar în principiile sale, ci și în fiecare dintre tipurile liturgice moștenite din vechime, iar pentru statornicia sa în mărturisirea credinței și-a dobândit numele slăvit de Ortodoxă.

Biserica Greacă este Biserica primelor opt secole ale Creștinismului; până în clipa de față ea este Biserica celor Șapte Sinoade Ecumenice. Extinderea ei începe odată cu Sinodul VII Ecumenic. Prin urmare, aceasta reprezintă singurul model al învățăturii și al rânduielilor [bisericești] primare. Toate elementele divine ale Creștinismului s-au dezvoltat în Biserica Greacă, care este Biserica primelor opt secole ale Creștinismului. Biserica Romană a intrat în scenă și a avansat după această epocă, când Biserica Greacă se afla [deja] pe calea ei înaintea oricărei alte Biserici, în acord cu cauzele expuse de domnul Lykourgos. Însă Biserica Romano[-Catolicăl în evoluția ei nu a făcut nimic cât privește elementele divine ale Creștinismului, dar nici n-ar fi fost cu putință să facă ceva, pentru că Biserica Greacă a făcut totul. Ea a formulat temeiurile cunoașterii creștine, iar Bisericii Romane nu i-a rămas decât să clădească pe acestea. Biserica Romană însă nu le-a rămas fidelă, ci le-a abandonat și a urmat o altă cale, aceea a dezvoltării elementului uman al Creștinismului, astfel încât tot ce e divin în Creștinism se datorează aportului Bisericii Grecești, iar tot ce e uman, celei Romano-Catolice. Observați, vă rog, cu câtă râvnă păstrează Biserica Greacă vechea moștenire a Bisericii creștine! În Duminica Ortodoxiei dă glas dogmelor creștine pe care le păstrează de o mie de ani în timp ce Biserica Greacă, păzind Creștinismul primelor opt secole, a vărsat râuri de sânge pentru credința ei, Biserica Romană s-a îndepărtat atât de mult, pășind pe calea omenească, încât abuzurile ei au provocat în cele din urmă ruptura din partea reformaților noștri, care i-au răpit acesteia 40 de milioane de creștini; dar nici reforma nu a făcut nimic deosebit cât privește Crestinismul, care să nu fi existat în Biserica Greacă. Reformații s-au revoltat doar împotriva elementelor omenești, pe care Roma a ajuns să le exploateze la maximum. Aceștia au revenit Ia dezvoltarea învățăturii creștine din vechime, prin urmare la Creștinismul primelor opt secole, și orice am încerca să facem pentru a ne întoarce la starea primară a Creștinismului, alterată de Roma, nu putem ieși din hotarele trasate de Biserica Greacă. Ceea ce neîndoielnic ne lipsește este să urmăm acest traseu și să ne apropiem de Biserica Greacă.” Înțeleptul Delinger în scrierea llîber die Vereinigung der Kirchen afirmă: „Biserica Răsăriteană, sub oblăduirea Tradiției și a bogatei literaturi străvechi, prin respectarea a tot ceea ce, în decursul epocii marilor mișcări și al dezvoltării teologice a secolelor IV-V, a elaborat, a fost constrânsă de Roma să o recunoască și să se supună tipului ei de administrație monarhică.

Biserica Răsăriteană își merită prestigiul în virtutea vechimii, a succesiunii apostolice neîntrerupte și a statorniciei ei.

Biserica Răsăriteană este aceeași de dinainte de Schismă, învățătura ei, care se sprijină pe scrierile teologilor Bisericii din primele șapte secole, aparține Părinților și Tradiției străvechi. Dacă, firește, ar cunoaște părerile acestor profesori înțelepți — și aceștia nu sunt singurii și nici puțini la număr —, atotpricepuții „evanghelizatori” care își fac apariția de fiecare dată n-ar îndrăzni să „propovăduiască” grecilor religia creștină!

Sfântul Nectarie de Eghina

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *