Selectați pagina

Sfanta si Marea Sambata: Punerea in mormant si coborarea la iad a Mantuitorului nostru, Iisus Hristos. Cum Il putem insoti duhovniceste?

Sfanta si Marea Sambata: Punerea in mormant si coborarea la iad a Mantuitorului nostru, Iisus Hristos. Cum Il putem insoti duhovniceste?

Pentru toti fiii ei credinciosi si pentru toti cei… cu urechi de auzit si dornici de a intra in ascultarea Bisericii, ea, Maica noastra de suflet, ne cheama si astazi, cu deosebire, la cuvenita cinstire acestei zile sfinte de mantuire platita cu pret preascump:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca…”

***

“Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa!”

***

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”. (Sf. Kuksa de la Odessa)

Cum sa ne pogoram la iad impreuna cu Hristos?

(…) Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurta­tura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si im­paratia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El in­susi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.

Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhov­nicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri – simpatizand in acelasi timp cu toti cei care ase­menea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ra­mane o invatatura moarta. (…)

***

Parintele Zaharia de la Essex:

Cum se poate realiza pogorara noastra duovniceasca la iad prin implinirea cuvantului “Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui“?

(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu” (De la Prière I) şi să se îndrepte tot mai în jos, spre baza piramidei răsturnate, Hristos, care susţine povara intregii existente, şi care ridică păcatul lumii. Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: „Nu stiti ce cereti” (Mc 10, 38). Iar Capernaumului, care cu obraznicie „ceruse un semn”(Mt 19, 39), altul decat al lui Iona, Domnul ii raspunde osândindu-l: „Şi tu, Capernaum, n-ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc 10, 15); atunci când l-a înălţat şi îndreptat pe vameşul care „nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer”, dar care, în rugăciunea sa plină de osândire de sine, împlinea legea lui Hristos, potrivit căreia „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc 18, 13-14). Domnul Insuşi, numai pentru zidirea noastră, atunci când oamenii Il slăveau pentru minunile Sale, El le aducea numaidecât aminte profetic de crucea şi moartea care-L aşteptau, dar şi de învierea Sa cea de a treia zi (Lc 13, 32; 18,33).
Astfel, prin moartea pe cruce, calea Domnului se întinde până în adâncurile iadului. Şi aşa cum, atunci când este cufundat în apele botezului, credinciosul întâlneşte pe Hristos, se îmbracă în El şi iese „la o viaţă nouă” (Rm 6, 4) prin faptul că Domul a pogorât cel dintâi şi a sfinţit apele, la fel, când ne porunceşte să pogorâm la iad, El nu o face pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta din urmă să exploreze şi aici taina negrăită a smeritei iubiri dumnezeieşti care ajunge până şi în acest loc înfricoşător. Această cale contribuie la smerirea omului până la capăt în faţa minunii iubirii lui Dumnezeu, pentru ca, răspunzându-i cu recunoştinţă, să se umple la rândul său de o iubire atât de desăvârşită şi de definitivă pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu-l mai poată despărţi de El. Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată desăvârşită dacă experienţa omului nu înglobează şi iadul.

Calea pe care o indică Biserica

Această smerită coborâre e şi calea pe care umblă sfânta Biserică. Dacă examinăm cu atenţie duhul Bisericii exprimat în rugăciunile ei, vom vedea din nou această dublă mişcare: mai intai de pogorâre, iar mai apoi de înălţare. De exemplu, la săvarşirea Tainelor Botezului sau Euharistiei, vedem pe săvârşitor smerindu-se, osândindu-se pe sine însuşi şi pogorându-se cu mintea: „(…) nu te scârbi de mine, nu-ţi întoarce de la mine faţa Ta, ci mai degrabă întoarce-ţi privirea de la păcatele mele (…) ca un nu fiu ruşinat şi umilit, ci trimite peste mine o putere de sus, (…) şi sădeşte (…)” (Molitvelnic, slujba Botezului). Şi deopotrivă: „Nimeni nu este vrednic (…) să se închine Ţie, împărate al slavei, (…) dar în negrăita Ta iubire faţă de noi (…)” (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur). Prin această smerită mişcare, Dumnezeu îl îmbracă cu putere pentru a săvârşi slujirea sfântă şi a-l înălţa astfel nu numai pe el însuşi ci şi pe credincioşii pe care Duhul lui Dumnezeu i-a încredinţat lui. Aproape toate rugăciunile importante ale Bisericii se împart în două părţi. In prima parte se realizează pogorârea minţii, iar în cea de-a doua, prin credinţă înălţarea ei, în timpul căreia credincioşii se încredinţează milostivirii nesfârşite a Făcătorului de bine, Dumnezeu. Pentru a ne asigura de acest lucru, e de ajuns să citim rugaciunile dinainte de Sfânta Impărtăşanie.

E însăşi mişcarea căinţei

Intreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinţă. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: „Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie” (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.
Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic„mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44). Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă „e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”. Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]). Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită: „Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”
In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu.„Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.
Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi: „Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.
Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.
In zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”. (…)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *