Selectați pagina

Despre lumina care se pogoară din cer la Ierusalim de Paşti numai la ortodocşi. Video

Despre lumina care se pogoară din cer la Ierusalim de Paşti numai la ortodocşi. Video

I – Harul ceresc dăruit doar Ortodoxiei la Înviere. Mărturie despre Sfânta Lumină de la Ierusalim

 Varvara Briun Sent-Ipolit, o pelerină din Rusia, a fost martoră venirii Sfintei Lumini în anul 1859

Despre acest eveniment ea îi scrie o scrisoare duhovnicului ei, egumenul Antonie, astfel: În Sâmbăta Mare, în Mănăstirea feodorovsk, dis-de dimineaţă toate pelerinele legau în mănunchiuri lumânări pestriţe mici astfel încât fiecare mănunchi să fie alcătuit din 33 de lumânări – în amintirea anilor Mântuitorului Hristos. La ora zece după Sfânta Liturghie ortodocşii noştri au stins toate candelele de la Mormântul Mântuitorului, iar în biserică au stins toate lumânările. În tot oraşul şi chiar în împrejurimi nu a rămas nici o scânteie de foc. Doar în casele catolicilor, evreilor şi protestanţilor ardea focul. Chiar şi turcii urmează obiceiul ortodocşilor şi în aceast zi vin în Biserica Mormântului Domnului. Eu am văzut cum copiii lor ţineau în mâini mănunchiuri de lumânări şi am vorbit cu ei prin traducător. Copiii erau însoţiţi de maturi. La ora 12 de zi uşile bisericii erau deschise şi catedrala era plină de lume. Toţi, fără excepţie, mic şi mare, se duc la biserică. Nu numai toate cele cinci etaje ale cafastrelor erau pline de mulţimea pelerinilor, ci şi pereţii, unde era posibil să te ţii cât de cât; peste tot şedeau arabi. Unul dintre ei m-a impresionat mult: s-a aşezat pe mânerul candelabrului din faţa icoanei, ţinând-o pe genunchi pe fiică-sa, o fetiţă de vreo şapte ani, şi tot timpul a stat acolo. În biserică au dat buzna din munţi beduini cu capetele rase, femei cu bani înşiruiţi pe cap şi pe nas şi acoperite cu văl. Cu dânşii erau şi copii de toate vârstele.

https://www.youtube.com/watch?v=myEzorrBgAQ

În aşteptarea Focului Sfânt

Toată lumea aceasta se îmbulzea şi se agita şi aştepta cu nerăbdare Focul Sfânt. Oamenii erau supravegeaţi de ostaşii turci, care cu armele îi potoleau pe arabii agitaţi. Acest tablou pestriţ era privit cu curiozitate de călugării catolici iezuiţi.

Uşile împărăteşti ale Catedralei Învierii erau deschise şi se vedea clerul de frunte al tuturor confesiunilor creştine… Fiecare din cei prezenţi ţinea în mâini câte un mănunchi mare de lumânări, iar alţii, care erau în cafastre, au coborât frânghii cu câteva mănunchiuri şi ele atârnau pe pereţi în aşteptarea Focului Ceresc. Toate candelele au fost umplute cu ulei proaspăt, iar în candelabre s-au înfipt lumânări noi, cu fitilurile neatinse de foc.

Eterodocşii neîncrezători şterg minuţios toate colţurile Cuvucliei (Baldachinul sub care se află Sfântul Mormânt al Mântuitorului) şi personal pun vată pe lespedea de marmură a Mormântului Domnului… Se apropie clipa solemnă; nevrând, fiecăruia îi tresaltă inima… Aşa cum toate gândurile sunt concentrate asupra fenomenului supranatural, unii în aceste momente sunt încolţiţi de o îndoială puternică, alţii, care sunt mai evlavioşi, se roagă din tot sufletul cu o convingere fierbinte şi speranţă în mila lui Dumnezeu, iar ceilalţi, indiferenţi, aşteaptă doar din curiozitate să vadă ce se va întâmpla… Iată în sfârşit o rază de soarea strălucit în deschizătura de deasupra Cuvucliei şi a luminat acest tablou… Ziua e clară, în aer e fierbinţeala zilei de primăvară orientală! Deodată, a apărut un nor care a acoperit acea deschizătură în care cădea raza soarelui. Eu m-am speriat că nu va mai fi Focul Sfânt şi îndată lumea indignată îl va suruma pe preasfinţitul mitropolit (Petru Meletie care, în Săptămâna Patimilor n-a mâncat decât o prescură, nici măcar apă nu a băut)… Deodată biserica s-a întunecat. M-am întristat până la lacrimi… mă rugam cu sârguinţă… Arabii au început să strige, să cânte, să se bată în piept, se rugau în glas, ridicau mâinile spre cer; soldaţii turci începură să-i liniştească. Tabloul era îngrozitor, larma – generală!… Între timp în altar încep să-l îmbrace pe locţiitorul mitropolitului – nu fără de participarea la aceasta a eterodocşilor. Clerul îl ajută să îmbrace stuharul de argint, îl încinge cu un cordon de argint, îl încalţă; toate acestea se săvârşesc în prezenţa clerului armean, romano-catolic şi protestant. Îmbrăcându-l astfel, îl duc de subsuori cu capul descoperit printre două rânduri de soldaţi împodobiţi, până la uşa Cuvucliei, şi închid uşa după el.

Minunea se săvârşeşte

Şi iată-l singur la Mormântul Domnului. Iarăşi linişte. Asupra poporului coboară un nor de rouă. Mi-a revenit şi mie pe rochia mea albă de batist. În aşteptarea minunii din cer totul înmărmureşte, însă nu pentru mult timp… Din nou agitaţie: strigă, framătă, se roagă; pe cei agitaţi iarăşi îi calmează. În prima cameră din ambele părţi ale Cuvuclieisunt în pereţi două deschizături rotunde prin care egumenii şi stareţii mănăstirilor din preajmă îi dau preasfinţitului mitropolit lumânările. Deodată, din deschizătura laterală apare un mănunchi de lumânări aprinse… Într-o clipită arhimandritul Serafim transmite lumânările poporului… Deasupra Cuvucliei totul se aprinde: candelele, candelabrele… Toţi strigă, se bucură, îşi fac cruce, plâng de bucurie; sute, mii de lumânări transmit Lumina una alteia. Forfotă… Arabii îşi dau cu Focul Sfânt pe bărbi, femeile apropie focul de gâtul dezgolit. În această strâmtorare Focul pătrunde înăuntrul mulţimii, însă niciodată nu s-a înregistrat vreun caz de incendiu. Entuziasmul general e de nedescris, să redai acest tablou este imposibil: aceasta e o minune nespusă. După soare a urmat norul, aoi roua şi după rouă – Focul. Roua cade pe vata de pe Mormântul Domnului şi, deodată, vata udă se aprinde cu o flacără albastră. Mitropolitul aprinde lumânările de vată şi ele se aprind cu o flacără slabă albăstruie. E remarcabil că la început în biserică de la atâta mulţime de lumânări domneşte semiobscurul; nu se văd feţele; tot poporul se află parcă într-o ceaţă albăstruie; iar apoi totul se luminează şi Focul arde foarte viu.

Transmiţând tuturor Focul, mitropolitul iese din Cuvuclie cu două mănunchiuri mari de lumânări aprinse ca nişte torţe. Arabii au vrut, ca de obicei, să-l ducă pe mâini, însă vlădica s-a eschivat şi a mers singur ca prin ceaţă, cu paşi rapizi din Cuvuclie spre altarul Învierii Domnului. Fiecare se străduia să-şi aprindă lumânarea de la lumânările lui. Eu eram în calea lui şi mi-am aprins lumânarea. El părea străveziu; părul alb îi flutura pe umeri; fruntea-i lată era netedă, fără riduri, faţa-i avea o paloare neobişnuită; era îmbrăcat în alb; în mâini avea două torţe; ochii îi erau îndreptaţi spre cer; privirea – plină de inspiraţie; poporul vedea în el un mesager ceresc. Toţi plângeau de bucurie…

Harul ceresc dăruit doar Ortodoxiei

Trebuia să vezi cu câtă solemnitate Patriarhul l-a primit în braţele sale pe acest vestitor al Harului lui Dumnezeu, dar şi toţi ai noştri îl îmbrăţişau pe mitropolitul – locţiitor şi primeau din mâinile lui sfinte lumânări aprinse. După aceasta a urmat Liturghia pe care a slujit-o însuşi Patriarhul cu tot clerul îmbrăcat cu veşminte strălucitoare ca de aur… După Liturghie toţi aleargă să aprindă candelele, unii acasă, alţii la Ilie proorocul, în Mănăstirea Sfintei Cruci, unii la Betleem, alţii la Ghetsimani. Toată ziua pe străzile oraşului, în lumina soarelui, vezi luminiţe-un tablou uluitor! Această prezenţă palpabilă a lui Dumnezeu Însuţi la Mormântul Fiului Său Unul – Născut trezeşte o dragoste puternică faţă de Biserica Ortodoxă şi rămâne o amintire vie a inimii.

Preasfinţia sa, mitropolitul Petru Meletie spunea că deja pe parcursul a treizeci de ani Dumnezeu îl învrednicise să primească Focul ceresc. Şi, cunoscând absoluta mea convingere în sensul Harului dumnezeiesc, a spus: ’’De data asta cand am intrat în Cuvuclie, harul deja se pogorâse pe mormântul Mântuitorului: după cum se vede, toţi v-aţi rugat cu sârguinţă şi Dumnezeu a auzit rugăciunile voastre. Se întâmpla uneori să mă rog îndelung cu lacrimi şi focul lui Dumnezeu nu venea chiar şi două ore, iar de data aceasta l-am văzut imediat după ce s-a închis uşa după mine! Peste tine a căzut roua harică?’’ Eu am răspuns că şi acum sunt vizibile urmele de pe rochia mea, de parcă ar fi nişte pete de ceară. ’’Vor rămâne pentru totdeauna’’, mi-a spus vlădica. Aşa a şi fost: de 12 ori mi-am dat rochia la spălat, însă petele au rămas. Apoi l-am întrebat pe preasfinţiul ce simţea el în momentul când ieşea din Cuvuclie şi de ce mergea atât de grăbit? ’’Parcă eram orb, nu vedeam nimic, a răspuns el, şi, dacă nu eram susţinut, aş fi căzut!’’ Acest lucru s-a şi observat: ochii lui parcă nu vedeau, cu toate că erau deschişi…

Sursa originală: ’’Pogorârea Focului Haric la Mormântul Domnului’’, editura Lavrei Poceaev

II – Sfanta Lumina de la Ierusalim

In Sambata Mare, la ora 7:00 dimineata, se pecetluieste Sfantul Mormant. Se controleaza sa nu fie inauntru nimic care sa se aprinda, se pregatesc doua panglici mari, se asaza pe usa capelei Sfantului Mormant si se pecetluiesc cu ceara. Dimineata se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine insetata. Ulitele sunt stramte, dar se aduna mii de oameni din toate colturile globului pamantesc – calugari, credinciosi simpli, ambasadori. Cea mai mica portiune e intesata de oameni. Fiecare credincios poarta in mana un manunchi de 33 de lumanari, dupa numarul anilor Mantuitorului, altii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine in procesiune la biserica, unde este imbracat.

Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.

Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: “Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant”. Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: “Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru”. Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.

Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: “Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici”. Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.

Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie ’92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie ’93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: “inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu – Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.

Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi”. Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.

Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea – la armeni, la catolici… Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra – noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har – datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.

Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: “Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea”. Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut martur­isirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina – la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.

Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta martur­isire. Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe pati­mile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit – suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.

Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a cre­dintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii – una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, “de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini”, a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: “O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin.”

De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?

Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot – aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii – dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 – Se roaga pentru rastignitori: “Iarta-i, ca nu stiu ce fac”;

2 – Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: “Femeie, iata fiul tau!” si “Iata mama ta!”;

3 – Fagaduieste talharului pocait: “Astazi vei fi cu mine in rai”;

4 – “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?”

5 – “Mi-e sete”;

6 – “Savarsitu-s-a”, adica a implinit chemarea, misiunea;

7 – “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?” De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu – Dumnezeu e numai “da”, nu e si “nu”, pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?”, asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina “celui strain”, cum ii spune Mantuitorul: “Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg”. Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca morman­tul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.

Parintele Constantin Galeriu

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *