Selectați pagina

Sfânta Împărăteasă Elena, model al dragostei de Dumnezeu şi de oameni

Sfânta Împărăteasă Elena, model al dragostei de Dumnezeu şi de oameni

Informaţiile privind viaţa Sfintei Împărătese Elena sunt puţine, lacunare şi uneori tendenţioase.

Împărăteasa Elena a ieşit din anonimat prin două lucrări principale. În primul rând prin faptul că a fost mama primului împărat creştin, fiind răspunzătoare de atitudinea împăratului Constantin faţă de Biserica creştină, şi în al doilea rând prin descoperirea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.

Pornind de la mărturiile istorice din secolele IV-V (Eusebiu de Cezarea, Casiodor, Teodoret de Cir, Filostorgiu, Sozomen, Socrate, Ambrozie, Orosius, Eutropius) vom încerca să prezentăm câteva crâmpeie din viaţa Sfintei Împărătese Elena.

Locul naşterii

Flavia Iulia Elena s-a născut în jurul anului 248/249 în Drepanum, oraş din Bitinia (astăzi Yalova, în Turcia).

Istoricii din acea perioadă au menţionat acest lucru, dar fiecare într-o manieră personală. Astfel, Procopius de Cezarea menţionează că împăratul Constantin a schimbat denumirea în ,,Helenopolis” a oraşului Drepanum, în cinstea mamei sale.

Istoricul Sozomen indică faptul că un oraş în Bitinia a fost numit de Constantin cel Mare în amintirea veşnică a mamei sale Elena, dar mai menţiona şi un alt oraş, în Palestina, care a primit aceeaşi denumire. Filostorgiu a prezentat acelaşi lucru ca şi Eusebiu de Cezareea, cu precizarea că Drepanum amintea de preotul Lucian. „Constantin şi-a ţinut mama la aşa de mare cinste, încât a întemeiat un oraş pe care l-a numit după ea…. iar Sfânta Elena ţinuse tare la acest loc pentru că îi amintea de Lucian, renumitul mucenic al lui Hristos”.

Lucian a fost profesor al lui Arie şi mucenic al lui Hristos. După alţi istorici, Flavia Elena s-a născut la Naissus, sau undeva în apropiere, astfel se poate justifica ipoteza că Elena era de aceeaşi obârşie etnică, din sudul Dunării, ca şi soţul ei, Constantius Chlorus, precum şi că locul naşterii lui Constantin cel Mare este Naissus.

Putem spune, în cele din urmă, că împăratul Constantin cel Mare a refăcut cetatea Drepanum în onoarea mucenicului Lucian şi i-a dat numele Helenopolis în cinstea mamei lui, posibil pentru faptul că s-a născut aici.

Anii până la urcarea pe tron

Din familie, Elena era o persoană de condiţie modestă (stabularia), fiica unui hangiu din numeroasele taverne (hanuri) care erau presărate de a lungul drumurilor romane din provinciile de est. În Imperiul Roman, în secolul al IV-lea, stabularia era o persoană de condiţie socială foarte umilă. Cu toate că nu i se cunoaşte descendenţa, Elena s-a remarcat printr-un caracter ireproşabil şi nepătat. Sfântul Ambrozie spunea despre Sfânta Elena că „Hristos a ridicat-o din obscuritate la putere”. La începutul secolului al V-lea, în Origo Constantini, Elena era denumită vilissima. Acest cuvânt arăta starea socială umilă a viitoarei împărătese. Doi istorici ostili politicii împăratului Constantin cel Mare, Filostorgiu şi Zosimus au căutat să discrediteze persoana şi viaţa Sfintei Elena, ca de altfel şi pe acelea ale împăratului însuşi.

Date despre anii copilăriei şi ai adolescenţei nu găsim la niciun istoric. Ceea ce este important este faptul că era de o frumuseţe interioară şi exterioară care l-a fermecat pe Constantius Chlorus ,la începutul carierei lui militare (268-272). Ea lucra probabil la un han, în Bitinia, poate chiar lângă Drepanum, când s-a întâlnit cu Constantius Chlorus, în jurul anului 270.

La 27 februarie 272/3, Elena a dat naştere fiului său, Constantin, la Naissus (Niş, Serbia) mai precis la Mediana. Aici şi-a trăit copilăria, în cadrul modest al vieţii de provincie, viitorul împărat Constantin şi aici Elena „l-a hrănit în dreapta credinţă”.

Nu cunoaştem dacă între Elena şi Constantius Chlorus a existat o căsătorie oficială. Izvoarele istorice o numesc pe Elena, vizând relaţia conjugală cu Constantius: coniunx, uxor sau concubina, ceea ce literal ar înseamna o căsătorie legală.

Legitimitatea căsătoriei lor a avut la bază dragostea dintre cei doi. Cercetătorii sunt împărţiţi în această privinţă, dar ceea ce contează este că generalul Constantius Chlorus (guvernator al Dalmaţiei din 284, caesar între 293-305 şi împărat al Imperiului de Apus între 305-306) l-a ales în mod oficial pe Constantin drept succesorul său la conducerea Imperiului Roman de Apus. În intervalul când Constantius Chlorus s-a separat de Elena, în anul 289, şi până la urcarea pe tron a lui Constantin în anul 306, avem un gol de informaţii privind viaţa viitoarei împărătese Elena. În anul 293, Constantius Chlorus a devenit caesar, împărat de rang secund, fiind  nevoit a o părăsi pe Elena (289) şi de a se căsători mai apoi cu Theodora, fiica vitregă a împăratului Maximianus (305-311).

Elena a cunoscut creştinismul încă înainte de naşterea fiului său. În Bitinia era o  mare comunitate de creştini, care L-au mărturisit pe Hristos, unii dintre ei au suferit chiar moarte martirică, ceea ce a influenţat starea duhovnicească a Sfintei Elena. Ea a fost creştină înainte de convertirea fiului ei (contrar afirmaţiilor lui Eusebiu de Cezarea, a cărui sarcină era de a pune meritul exclusiv pe seama lui Constantin, că şi-ar fi convertit mama la credinţa în Hristos). Soţul Elenei, tatăl lui Constantin nu era creştin, dar era tolerant cu privire la creştini, contrar atitudinii celorlalţi conducători romani, ceea ce a influenţat, de asemenea, religiozitatea viitoarei împărătese. Elena a rămas să-l crească mai departe pe Constantin, inspirându-i acestuia generozitatea, bunătatea, respectul şi toleranţa faţă de toţi, mai ales faţă de creştinii persecutaţi pentru credinţa lor. Legătura filială dintre cei doi a fost atât de puternică, încât, la urcarea pe tron a lui Constantin, în anul 306, a adus la curtea imperială de la Trier şi pe mama sa. Deşi Constantius nu va fi împreună cu primul fiu timp de doisprezece ani, s-a preocupat ca acesta să fie educat pentru poziţia imperială, pentru ca apoi să-l aducă aproape de el şi să îl pregătească pentru succesiunea la tron. Apelativul Flavia, adăugat mai târziu împărătesei Elena a avut scopul să acrediteze legitimitatea legăturii dintre părinţii marelui împărat creştin.

Pelerinajul în Ţara Sfântă

Împărăteasa Elena, la o vârstă venerabilă (aproximativ 80 ani) a mers în Ţara Sfântă, pentru a cinsti locurile unde a trăit Mântuitorul Hristos. A venit la Ierusalim în primele luni ale anului 327. Unele lucrări la Biserica Anastasis din Ierusalim, la locul Răstignirii şi al Învierii lui Hristos erau deja realizate din ordinul lui Constantin cel Mare. Se pare că Eusebiu de Cezareea a însoţit-o pe Elena în pelerinajul la locurile sfinte, deoarece mărturiile acestuia par a fi directe de la faţa locului. Dorinţa cea mai mare a Sfintei Elena era să găsească Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, care, după căutări şi săpături minuţioase a fost scoasă la iveală. În Ţara Sfântă, Împărăteasa a mai ridicat două biserici: una la peştera din Betleem, unde S-a născut Mântuitorul Hristos şi cealaltă pe Muntele Înălţării Sale la ceruri.

Pe lângă grija deosebită faţă de locurile sfinte, împărăteasa a avut grijă de toţi cei necăjiţi şi neajutoraţi. „Împărţea în jur daruri din belşug, atât poporului de prin oraşe, cât şi oricărui ins care venea la ea cu darnicu-i ei braţ. Dar cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor goi şi neajutoraţi: faţă de unii, cu daruri în bani, iar faţă de alţii, împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi apere trupul. Pe unii i-a scăpat din închisoare sau de pătimirile lor din mine; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun”. Exista în persoana Sfintei Elena un mare simţ al libertăţii şi mărinimiei. Împărăteasa avea mâinile larg deschise, faţă de toţi. Pe unde trecea făcea mult bine.

Trecerea la cele veşnice

La puţin timp după întoarcerea din călătoria în Ţara Sfântă, augusta Elena a avut parte de la Dumnezeu de un sfârşit după măsura evlaviei sale. A trecut la cele veşnice în prezenţa fiului său, „care o veghea şi-i purta de grijă şi-i ţinea mâinile între ale sale”. S-a mutat din lumea aceasta cu bucurie, încredinţând fiului său multe îndatoriri ale evlaviei, la care a adăugat binecuvântări ale credinţei sale. Elena s-a învrednicit de cinstea ce i se cuvenea şi după moarte, fiindcă a slujit cu sârguinţă şi cu căldură pe Dumnezeul tuturor. Cinstirea acordată Sfintei Elena este menţionată şi de Eusebiu de Cezareea: „…această preafericită femeie… se pregătea să lase în urma ei viaţa pământească, spre a o căpăta pe cea cerească. Fiindcă în timp ce se pregătea să fie primită de Mântuitorul ei, în sufletul său ea ajunsese de pe acum să se împărtăşească din nepieritoarea stare a îngerilor”. La înmormântare a avut parte de alese onoruri: însoţit de o foarte numeroasă escortă armată, trupul împărătesei a fost adus în cetatea împărătească, unde a fost aşezat între mormintele împăraţilor. A fost înmormântată la Roma, în mausoleul de lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru de la Via Labicana. Astăzi sarcofagul Sfintei Elena se află în Muzeul Vaticanului.

Cinstirea Sfintei Împărătese Elena

Sfânta Elena este o importantă personalitate a istoriei şi spiritualităţii creştine. Pentru viaţa şi lucrarea ei, Dumnezeu i-a dăruit măreţie şi slavă. Înălţată pe tronul lumii acesteia, a avut onoarea de a instaura, alături de fiul ei, creştinismul. Sfinţenia vieţii Sfintei Elena nu a fost pusă niciodată la îndoială, în ciuda unor discuţii pe marginea dispariţiei tragice a nepotului Crispus (326) şi a Augustei Fausta (326). Ea a luminat lumea romană de la Locurile Sfinte prin vizita ei şi a comemorat evenimente-cheie din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, prin construcţiile realizate. Creşterea numărului pelerinajelor în Palestina şi slujirea la altarele de acolo, în antichitatea târzie s-au aliniat din exemplul ei.

Pentru noi, românii, cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena are o semnificaţie deosebită. Cei doi împăraţi şi apostoli ai creştinătăţii îşi au originea în pământul sfânt al strămoşilor noştri. Sfânta Elena, cât şi împăratul Constantin sunt din ,,rudenia” noastră creştină, balcanică şi europeană. Politica  de expansiune la nord de Dunăre a lui Constantin a contribuit în cel mai înalt grad la continuarea şi consolidarea procesului de romanizare a populaţiei daco-romane. Concomitent a avut loc, în rândurile aceleiaşi populaţii, răspândirea creştinismului, ei fiind consideraţi pe bună dreptate „cei întocmai cu apostolii”.

Numele Sfintei Elena, care se traduce ca „făclie”, „torţă”, „strălucirea soarelui”, este purtat de nenumărate credincioase. Dintre românce, femeile care îşi sărbătoresc onomastica, 884.229 la număr poartă numele de Elena, 124.773 sunt Ileana, 69.944 se numesc Lenuţa, 4.279 – Leana şi 1.467 – Nuţi. Statistica este  realizată în anul 2012. În cinstea ei şi a fiului său s-au ridicat biserici, mănăstiri, aşezăminte teologice sau sociale. Ea a fost şi rămâne un simbol de puritate, dragoste părintească, nădejde şi credinţă autentică. Pentru grija pe care a arătat-o săracilor şi oamenilor simpli, pentru preocuparea intensă faţă de problemele creştinismului, dar şi pentru evlavia şi credinţa puternică, împărăteasa Elena este cinstită ca sfântă, în întreaga creştinătate.

Pr. dr. Mihai Roşu, Parohia „Sfântul Gheorghe”- Tecuci

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: