Selectați pagina

Sf. Teofan Zăvorâtul: Părinţii trebuie să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat in grijă un copil, le va da şi mijloace indestulătoare pentru păstrarea lui

Sf. Teofan Zăvorâtul: Părinţii trebuie să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat in grijă un copil, le va da şi mijloace indestulătoare pentru păstrarea lui

Educaţia creştină

Rostul ultim al acestei lucrări ar trebui să fie acesta: omul innoit prin Botez, cand va ajunge la inţelegere, să poată să se recunoască nu numai ca persoană liberă şi cugetătoare, dar in acelaşi timp ca persoană care are o datorie faţă de Domnul, de Care soarta sa veşnică este strans legată; şi nu numai ca să se recunoască astfel, ci şi să se descopere in stare a implini această datorie şi să poată inţelege că cea mai de seamă chemare a lui aceasta este. Se pune intrebarea: cum se poate realiza acest lucru? Ce să se facă pentru un copil botezat ca atunci cand va creşte mare să nu dorească nimic altceva decat a fi un adevărat creştin? Cu alte cuvinte, cum să il crească cineva creştineşte? Pentru a răspunde, nu vom proceda la o cercetare foarte amănunţită. Ne vom mărgini la o privire de ansamblu asupra intregii probleme a educaţiei creştine, incercand să arătăm cum putem sprijini şi intări partea cea bună in copii, in orice imprejurare, şi cum putem slăbi şi nimici ceea ce este rău. Mai intai de toate, in această privinţă atenţia noastră ar trebui să se indrepte asupra pruncului aflat in leagăn, inainte ca orice inzestrare a sa să se manifeste. Copilul e viu; prin urmare, cineva poate să ii inraurească viaţa. Aici ar trebui să ne gandim la inraurirea Sfintelor Taine şi, odată cu ele, a intregii vieţi bisericeşti, dar in acelaşi timp a credinţei şi evlaviei părinţilor. Toate acestea laolaltă alcătuiesc un mediu mantuitor pentru prunc. Prin toate acestea, viaţa in har care s-a zămislit in prunc este insuflată in chip tainic.

copil

Deasa impărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos (cineva ar putea adăuga cat mai deasă cu putinţă) leagă noul mădular de Trupul Domnului in modul cel mai viu şi mai folositor prin puterea Preacuratului Său Trup şi Sange, il sfinţeşte, aduce pace in sufletul lui şi il face de neatins pentru puterile intunericului. Cei care implinesc această povaţă văd cum in ziua in care pruncului i se dă impărtăşania, el se cufundă intr-o linişte adancă, toate trebuinţele lui fireşti işi slăbesc in mod vădit mişcările -chiar şi cele mai puternic resimţite in cazul copiilor. Uneori, copilul e plin de o bucurie şi o vioiciune sufletească in care e gata să imbrăţişeze pe oricine. Adesea Sfanta impărtăşanie e insoţită şi de minuni. Sfantul Andrei Criteanul, in copilăria sa, nu a vorbit deloc vreme indelungată, dar atunci cand părinţii săi intristaţi au alergat la rugăciune şi ajutorul harului, in timpul impărtăşirii, Domnul a dezlegat prin harul Său legăturile limbii copilului, care mai apoi a dat Bisericii să bea şuvoaie de bunătate și inţelepciune. Din propriile sale constatări, un medic poate da mărturie că in cele mai multe cazuri de boală la copii aceştia ar trebui duşi la Sfanta Cuminecătură, şi că numai rareori ar mai avea apoi nevoie de vreun ajutor medical. O mare inraurire asupra copilului o are mersul cat mai des la biserică, sărutarea Sfintei Cruci, a Evangheliei, a icoanelor, ori acoperirea lui cu Sfintele Acoperăminte. La fel şi acasă, aşezarea lui inaintea sfintelor icoane, insemnarea cu semnul Sfintei Cruci, stropirea sa cu agheasmă, tămaierea, facerea semnului Crucii deasupra leagănului, a hranei şi a tuturor lucrurilor care il privesc, binecuvantarea lui de către preot, aducerea in paraclisul icoanelor din biserică molitfele – şi in general toate cele ale bisericii in chip minunat incălzesc şi hrănesc viaţa in har din copil, fiind totdeauna cea mai sigură şi de nebiruit ocrotire impotriva năvălirilor puterilor nevăzute ale intunericului, care pretutindeni sunt gata să pătrundă in sufletul care creşte pentru a-l invenina cu lucrarea lor. In spatele acestei ocrotiri văzute stă una nevăzută: ingerul păzitor pus de Domnul să apere pe copil din chiar clipa Botezului său. ii poartă de grijă şi il influenţează in chip nevăzut prin prezenţa sa, iar in caz de nevoie inspiră chiar părinţilor cele ce ar trebui să le ştie pentru pruncul aflat in primejdie. Numai că toate aceste puternice ocrotiri şi insuflări vii şi ajutătoare pot fi risipite şi lăsate fără rod de necredinţa, nepurtarea de grijă, necucernicia şi viaţa decăzută a părinţilor. Aceasta se intamplă fie pentru că toate cele mai sus pomenite nu se folosesc, fie pentru că nu se folosesc cum se cuvine; aici puterea de inraurire lăuntrică a părinţilor asupra copilului este deosebit de insemnată. E adevărat că Domnul e milostiv faţă de cei nevinovaţi; insă există o legătură pe care nu o putem inţelege intre sufletele părinţilor şi sufletul copilului şi nici nu putem hotări măsura in care cei dintai influenţează pe acesta din urmă. in acelaşi timp, atunci cand părinţii au o influenţă nepotrivită asupra copilului, mila şi bunăvoinţa lui Dumnezeu tot nu il părăsesc pe copil. Se intamplă insă ca uneori acest sprijin dumnezeiesc să inceteze, şi atunci pricinile pregătite lui işi aduc roadele lor. Aşadar, duhul credinţei şi al cucerniciei părinţilor trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creştere şi intărire a harului din copil.

Inrâurirea părinţilor asupra copilului

Sufletul pruncului nu cunoaşte, ca să spunem aşa, incă nici o mişcare in primele lui zile, luni şi chiar ani. Este cu neputinţă să i se poată transmite ceva pe care să şi-l insuşească prin mijloacele obişnuite de predare a cunoştinţelor, dar poate fi influenţat in alt fel. Există un anumit fel de convorbire intre suflete care se face prin inimă. Un suflet il mişcă pe celălalt prin simţăminte. Uşurinţa de a lucra o astfel de inraurire asupra sufletului unui prunc atarnă in chip nemijlocit de deplinătatea şi profunzimea simţămintelor părinţilor pentru copil, intr-un fel, tatăl şi mama trec in copil, punandu-şi tot sufletul pentru bunăstarea lui. Iar dacă sufletul le este pătruns de evlavie, nu se poate ca intr-un anume fel aceasta să nu influenţele pe copil. Cel mai bun mijloc pentru a realiza aceasta sunt ochii. Căci in timp ce in celelalte simţuri sufletul rămane tăinuit, ochii işi deschid privirea lor către cei din jur. Ei sunt locul de intalnire a unui suflet, cu celălalt. Fie ca aceste deschideri să folosească trecerii simţirii sfinte din sufletele mamei şi tatălui in sufletul copilului; căci ele nu pot decat să ungă inima pruncului cu acest untdelemn sfant. Trebuie ca in privirea părinţilor să fie nu numai iubire, care e atat de firească, ci şi credinţa că in braţe au ceva mai mult decat un simplu copil. Părinţii trebuie să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat in grijă această comoară ca pe un vas al harului le va da şi mijloace indestulătoare pentru păstrarea lui. Şi, in cele din urmă, este nevoie de neincetata rugăciune a sufletului trezit la nădejde prin credinţă. Cand părinţii ocrotesc in felul acesta leagănul copilului lor cu acest duh de evlavie neprefăcută, şi cand in acelaşi timp, pe de o parte ingerul păzitor, iar pe de alta Sfintele Taine şi toată viaţa Bisericii lucrează asupra lui din afară şi dinlăuntru – prin toate acestea se statorniceşte in jurul vieţii abia incepute un mediu duhovnicesc inrudit ei, care va trece in insăşi felul ei de a fi, aşa cum sangele, temelia vieţii biologice, işi ia numeroase din insuşirile sale din mediul inconjurător. S-a spus odată că vasul nou va păstra vreme indelungată, poate pentru totdeauna, mirosul a ceea ce s-a pus in el cat era incă nou. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mediul inconjurător al copiilor. Acesta pătrunde in mod harismatic şi mantuitor in formele de viaţă care tocmai se incropesc in copil şi-şi lasă pecetea asupra lui. Şi aceasta este o ocrotire care nu poate fi străpunsă de influenţa duhurilor rele. Incepand astfel din leagăn, lucrarea trebuie să stăruie apoi pe tot parcursul creşterii: in copilărie, in adolescenţă şi tinereţe. Biserica cu viaţa ei şi Sfintele Taine sunt ca un cort sfant pentru copii, iar ei ar trebui să rămană in el fără a-l părăsi. Sunt pilde care arată cat de rodnic şi mantuitor este acest lucru (precum viaţa Proorocului Samuel; viaţa Sfantului Teodor Schitiotul – 22 aprilie şi altele). Toate acestea pot inlocui chiar orice alte mijloace de educaţie, aşa cum s-a şi făcut de altfel in nenumărate cazuri, cu deplină reuşită. Temelia vechilor metode de educaţie constă tocmai in aceasta. Cand puterile dintr-un copil incep să se trezească, una după alta, părinţii şi cei ce cresc copii ar trebui să işi sporească incă o dată atenţia. Căci atunci cand, sub inraurirea mijloacelor mai sus arătate, setea după Dumnezeu se va ivi şi va creşte in ei, atrăgand după ea toate puterile copilului, in acelaşi timp nici păcatul ce zace in ei nu va dormi, ci se va strădui să pună el stăpanire pe acele puteri. Urmarea de neocolit a acestui lucru va fi o luptă lăuntrică. Şi, de vreme ce copiii nu pot de a o purta ei inşişi, se inţelege că locul lor il vor lua părinţii. Dar pentru că această luptă trebuie să se dea de către puterile copilului, părinţii sunt datori să vegheze asupra primelor lor dezmorţiri, astfel incat să poată da din prima clipă acestor puteri o indrumare in armonie cu rostul de căpetenie spre care trebuie ele indreptate. Aşa incepe lupta părinţilor cu păcatul care zace in copil. Şi deşi acest păcat este lipsit de puncte de sprijin, totuşi lucrează şi incearcă să ia in stăpanire puterile trupului şi ale sufletului pentru aşi afla sieşi locaş bun de odihnă. Nu trebuie să i se ingăduie aceasta, ci este nevoie, ca să zicem aşa, să smulgem aceste puteri din mana păcatului pentru a le incredinţa lui Dumnezeu. Dar pentru ca aceasta să se facă pe temelie trainică şi cu o cunoaştere amănunţită a temeiniciei mijloacelor alese, trebuie lămurit ce anume vrea păcatul, ce anume il hrăneşte şi cum anume pune el stăpanire asupra noastră. Lucrurile cele dintai care starnesc şi tarăsc pe om la păcat sunt: pentru puterea de a cugeta – bunul plac al minţii (sau iscodirea); pentru puterea de a voi – voia de sine; iar pentru puterea de a simţi plăcerile. Aşadar, puterile in creştere ale sufletului şi trupului trebuie astfel călăuzite şi indrumate incat să nu se predea robiei desfătărilor trupeşti, iscodirii, bunului plac al voii de sine şi plăcerilor egoiste – căci va fi o robie in păcat – ci dimpotrivă, copilul trebuie invăţat cum să se lepede de ele şi să le stăpanească, scăpand astfel de tirania şi de vătămarea lor. Acesta e lucrul de căpetenie pentru inceput. Mai tarziu toată educaţia poate fi făcută in armonie cu acest inceput. Să aruncăm acum incă o privire, pentru a lămuri lucrurile, asupra principalelor lucrări ale trupului, sufletului şi duhului.

Principalele lucrări ale trupului, sufletului şi duhului

1. Indrumarea puterilor în creştere ale sufletului şi trupului

Mai intai se starnesc trebuinţele trupului, rămanand intr-o stare de lucrare neincetată pană la moarte. Este de cea mai mare insemnătate ca ele să fie ţinute in fraul cuvenit şi intărite cu puterea obişnuinţei, pentru ca mai tarziu să avem cat mai puţină tulburare din partea lor.

Cu privire la hrană

Prima trebuinţă a vieţii trupeşti este hrana. Din punct de vedere moral, acesta e locaşul patimii vinovate a desfătării trupeşti, sau mediul ei de răsădire şi maturizare. Aşadar copilul trebuie hrănit astfel incat, ingrijind viaţa trupului, asigurandu-i tăria şi sănătatea, să nu se aprindă insă in suflet plăcerea trupească. Să nu socotească cineva că pruncul e mic (şi deci nu are a-i purta o astfel de grijă). Chiar din primii ani trebuie supus infranării trupul atat de pornit spre cele materiale, iar copilul invăţat să il stăpanească, pentru ca in adolescenţă şi tinereţe şi in anii care vor mai urma să poată nestingherit şi fără de greutate a-şi infrana pornirile. Prima incercare este de cea mai mare insemnătate. Foarte mult din tot ceea ce se intamplă mai tarziu ţine de felul in care este hrănit copilul. Fără ca să bage de seamă cineva, in el se pot starni gustul plăcerii şi necumpătarea la mancare – cele două forme ale păcatului lăcomiei, cele două porniri pătimaşe legate de mancare şi atat de vătămătoare pentru trup şi suflet. De aceea pană şi medicii şi invăţătorii sfătuiesc: 1) a se alege o hrană sănătoasă şi cumpătată, potrivit cu varsta copilului, căci un fel de hrănire se cade pruncului, alt fel copilului, şi un alt fel pentru adolescent şi tanăr; 2) a supune folosirea hranei unor randuieli bine statornicite (iarăşi, potrivit cu varsta), in care să fie hotărate timpul, măsura şi mijloacele de hrănire; şi 3) a nu părăsi fără de nevoie aceste randuieli stabilite nici mai tarziu, in acest fel copilul este invăţat nu să ceară mancare ori de cate ori vrea el să mănance, ci să aştepte pană la vremea cuvenită; aici, de fapt, se fac şi primele incercări in strădania de a tăia poftele firii. Cand un copil este hrănit de cate ori incepe să ţipe, iar apoi de cate ori cere mancare, este atat de şubrezit din această pricină incat mai tarziu numai cu mare chin va mai reuşi el să renunţe la mancare, in acelaşi timp aceasta il obişnuieşte să-şi facă voia, căci reuşeşte să capete orice doreşte sau cere. Şi somnul ar trebui supus unei asemenea măsuri, ca şi frigul şi căldura, şi toate celelalte inlesniri trebuincioase creşterii copiilor, păstrand negreşit grija de a nu starni impătimirea pentru desfătările trupeşti şi de a invăţa pe om să se lepede de sine. Această grijă ar trebui ţinută cu toată fermitatea pe tot răstimpul creşterii unui copil – schimband randuielile, nu e nevoie să o mai spunem, in felul de a le respecta (după imprejurări şi varstă), dar nu in miezul lor, pană cand copilul, bine statornicit in ele, va incepe să-şi poarte singur de grijă. A doua tendinţă a trupului este mişcarea. Instrumentul ei sunt muşchii, in care stau puterea şi tăria trupului, unelte pentru muncă. Din punctul de vedere al sufletului, aici este locaşul voinţei, şi foarte lesne prilejuieşte această trebuinţă voia de sine, inlesnirea cu măsură şi cu chibzuinţă a cerinţei de mişcare, dand trupului vioiciune şi sprinteneală, invaţă omul să se ostenească şi prilejuieşte obişnuinţa cumpănirii tuturor faptelor. Dimpotrivă, o sporire nechibzuită a ei, lăsată la voia copilului, pricinuieşte la unii o prea mare vanzoleală şi neluare aminte, iar la alţii incetineală, delăsare şi lene. in primul caz indărătnicia şi neascultarea devin lege, in legătură cu care vor mai apărea şi brutalitatea, mania şi neinfranarea poftelor, in al doilea caz omul se afundă in carne şi se dedă desfătărilor trupeşti. Aşadar trebuie avut in vedere ca intărirea puterilor trupului să nu ajungă a hrăni indărătnicia şi să ruineze sufletul de dragul trupului. Pentru a ne feri de aceasta, avem la indemană cumpătarea, un program bine intocmit şi riguros respectat şi străjuirea cu luare aminte. Copilul să fie lăsat să se joace, dar in locul şi in felul in care se cade a o face. Voinţa părinţilor ar trebui să se vădească la fiecare pas in linii mari, desigur. Fără ea, purtarea copilului se poate foarte uşor strica. După ce a forfotit incoace şi incolo in voia sa, copilul se va intoarce intotdeauna nedoritor să mai asculte nici in cele mai mărunte lucruri; şi asta se intamplă chiar şi atunci cand copilul a umblat in voia proprie o singură dată ce s-ar intampla oare dacă această parte a lucrării trupeşti ar fi nesocotită cu desăvarşire? Cat de greu va fi mai tarziu să dezrădăcinezi indărătnicia, care se aciuează atat de iute in trup ca intr-o cetate. Grumazul nu se va mai pleca, mainile şi picioarele nu se vor mai mişca, iar ochii nici măcar nu vor mai catadicsi a privi incotro li se spune. Dimpotrivă insă, un copil ajunge să fie gata a se supune oricărei porunci atunci cand de la bun inceput nu i se dă deplină libertate de mişcare. Mai mult, nu există alt obicei mai bun pentru a fi stăpanul propriului tău trup decat a-l sili să se nevoiască după cum i se porunceşte.

Cu privire la nervi şi simţuri

A treia funcţie a trupului sunt nervii. Din nervi se nasc simţurile – mijloace de cunoaştere şi hrană pentru iscodire; insă despre aceasta mai tarziu. Acum vom vorbi despre rostul nervilor ca centru al puterii de simţire a trupului sau despre putinţa de a primi senzaţii neplăcute trupului. In acest sens ar trebui să facem o lege din a invăţa trupul să rabde orice fel de influenţă din afară fără ca să se impotrivească: fie de la aerul rece, apă, schimbările de temperatură, zăpuşeală, frig, durere, răni şi toate celelalte. Oricine a dobandit o astfel de obişnuinţă este cel mai fericit dintre oameni, avand puterea de a face cele mai anevoioase lucruri oricand şi oriunde, intr-un astfel de om, sufletul este stăpan absolut peste trup; el nu mai zăboveşte, nu mai schimbă şi nu mai lasă faptele nefăcute pentru că s-ar teme de vreo neplăcere trupească. Dimpotrivă, se va indrepta cu o anumită hotărare chiar către acele lucruri care ii pot primejdui cumva trupul; e de cea mai mare insemnătate. Răul cel mai mare in ceea ce priveşte trupul este dragostea şi milostivirea faţă de el. Acestea nimicesc oată puterea sufletului asupra trupului şi fac sufletul rob trupului. Şi invers, cel ce nu cruţă trupul nu va fi tulburat in tot ceea ce face de nici o temere născută din dragostea oarbă de viaţă. Fericit este acela care e invăţat aşa incă din copilărie! Tot aici işi are locul şi sfatul medicului cu privire la imbăiere, orele şi locurile de plimbare, imbrăcare; principalul este nu să ţii trupul intr-o stare in care să primească doar senzaţii prielnice, ci dimpotrivă, să il ţii mai mult in acele lucruri care ii pricinuiesc neplăcere. Prin senzaţiile plăcute, trupul se răsfaţă, dar prin cele neplăcute se intăreşte; in primul caz copilul se teme de orice, in al doilea insă e gata la orice şi este in stare să implinească cu răbdare ce a inceput. O astfel de atitudine faţă de trup este recomandată şi de ştiinţa creşterii copiilor. Noi nu vom face decat să arătăm in ce fel aceste sfaturi sunt folositoare şi pentru creşterea vieţii creştine – căci implinirea cu ravnă a lor apără sufletul de pătrunderea veninului amarnic al desfătărilor trupeşti, al indărătniciei, al iubirii pentru trup şi milostivirii de sine; ba mai mult, ea naşte in copil inclinaţiile potrivnice acelora, invăţandu-l in general să fie şi nu robul trupului său. Acest lucru este foarte insemnat pentru viaţa creştină, care prin firea ei se depărtează de orice fel de mulţumire sau plăcere a cărnii. Aşadar nu trebuie să lăsăm la voia intamplării creşterea trupească a copilului, ci să o ţinem in cea mai severă randuială incă de la bun inceput, pană cand mai tarziu va putea fi lăsată in mainile copilului, ca un instrument deja acordat pentru viaţa creştină, iar nu potrivnic acesteia. Acei părinţi creştini care intr-adevăr işi iubesc copiii ar trebui să nu cruţe nimic, nici chiar propria lor inimă de părinţi, pentru a putea inzestra pe copil cu această bunătate. Căci altfel toate faptele lor de dragoste şi purtare de grijă fie vorrodi prea puţin, fie vor rămane cu desăvarşire neroditoare.

Calea mântuirii

Trupul este sălaşul patimilor, mai ales al celor mai cumplite – desfranarea şi mania. Tot el este calea prin care demonii pătrund in suflet sau se aşază in apropierea lui. Se inţelege că in toată această perioadă nu trebuie pierdută din vedere inraurirea pe care viaţa bisericească şi toate ale ei o pot avea asupra trupului, căci prin ea trupul insuşi se va sfinţi iar viaţa biologică nesăţioasă a copilului va fi infranată. Nu le vom infăţişa in amănunt acum pe toate, ci numai vom arăta cum să fie in principal influenţele pe care trebuie să le sufere trupul. Viaţa insăşi ii va lămuri pe cei care au nevoie, in urma a tot ceea ce am spus pană acum, oricine poate inţelege cum să se poarte faţă de trup şi in toate celelalte perioade ale vieţii, căci tuturor ni se pune aceeaşi problemă. Odată cu apariţia trebuinţelor trupeşti, nici puterile mai de jos ale sufletului nu intarzie să se facă simţite după cum le este randuiala. Copilul incepe să privească mai indeaproape un lucru sau altul – la unul mai mult, la altul mai puţin, după cum unul ii place mai mult iar altul mai puţin. Acestea sunt inceputurile lucrării simţurilor, după care urmează neintarziat o trezire a lucrării de imaginaţie şi de memorare. Aceste puteri stau la punctul de trecere dintre lucrarea trupului şi cea a sufletului, şi amandouă lucrează impreună, aşa fel incat ceea ce face una ajunge tot atunci la cealaltă. Judecand prin insemnătatea pe care o au ele in această vreme a vieţii noastre, cat de bun şi potrivit lucru este a sfinţi aceste inceputuri cu lucruri din tăramul credinţei. Primele senzaţii răman adanc intipărite in memorie. Ar trebui să ne amintim că sufletul vine in lume gol; creşte, se imbogăţeşte lăuntric şi intreprinde felurite acţiuni abia mai tarziu. Primele izvoare, cea dintai hrană pentru creşterea sa el le primeşte din afară, din simţuri, prin puterea de imaginaţie. Se inţelege de la sine in ce fel ar trebui să fie primele lucruri ale simţurilor şi inchipuirii nu numai pentru a nu stanjeni, ci a ajuta şi mai mult viaţa creştină care tocmai se naşte. Este bine cunoscut că aşa cum cea dintai hrană are o puternică inraurire asupra alcătuirii trupului, tot aşa primele lucruri pe care le intalneşte sufletul influenţează in mod hotărator felul de a fi al sufletului sau tonul vieţii lui.

2. Înconjurarea copiilor cu obiecte sfinte

Maturizandu-se, simţurile aduc neincetat prilej de lucrare inchipuirii: lucrul inchipuit este păstrat in memorie şi cuprinde, ca să spunem aşa, conţinutul sufletului. Dacă este aşa, atunci simţurile să primească primele lor senzaţii de la lucrurile sfinte: icoana şi lumina candelei pentru văz, cantările sfinte pentru auz şi celelalte. Copilul nu inţelege incă nimic din ceea ce se află inaintea sa, dar ochii şi urechile i se obişnuiesc cu aceste lucruri, iar ele, intrand in inimă mai inainte, prin chiar faptul acesta scot afară celelalte lucruri. Urmand senzaţiilor, şi primele incercări ale inchipuirii vor fi sfinte; ii va fi mult mai uşor să işi inchipuie aceste lucruri decat altele; acestea vor fi cele dintai exerciţii ale sale. Apoi, in viitor, frumosul (care dintr-un anume punct de vedere este in mod nemijlocit legat de formele care cad sub simţuri sau răman şi in imaginaţie) nu il va mai atrage altfel decat in chipul formelor sfinte. Aşa că lăsaţi copiii să fie inconjuraţi de aceste chipuri sfinte, obiecte de orice fel, şi daţi deoparte orice i-ar putea strica, pilde, picturi sau altceva. Mai tarziu şi pentru tot timpul care va urma, trebuie păstrată aceeaşi randuială. Se ştie prea bine cat de puternic lucrează asupra sufletului imaginile păcătoase, sub orice formă ar face-o! Cat de nefericit este copilul care, inchizandu-şi ochii, sau rămanand singur cu sine insuşi, e sufocat de mulţimea imaginilor necuvioase – deşarte, ispititoare, inspiratoare de patimi. Este pentru suflet ceea ce e fumul pentru cap. Nu ar trebui nesocotit nici felul in care lucrează aceste puteri. Ceea ce fac simţurile este să  vadă, să audă, să simtă-in general să cerceteze, să incerce. Tocmai de aceea ele sunt primii aţaţători ai iscodirii, care mai apoi din pricina lor dă năvală asupra inchipuirii şi memoriei şi, făcandu-şi loc in ele, devine tiranul de nebiruit al sufletului. E cu neputinţă să nu foloseşti simţurile, căci numai prin ele poţi cunoaşte lucrurile ce trebuie cunoscute spre slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru. Făcand acestea insă, nu poţi cu nici un chip ocoli iscodirea, care este de fapt o pornire neinfrantă de a vedea şi auzi pur şi simplu – ce se face unde, şi cum stau lucrurile. Cum ar trebui procedat in acest caz? Deja cercetarea inseamnă o iscodire de neinlăturat. Iscodirea stă in incercarea de a şti totul fără de randuială, fără de rost, fără a pricepe dacă această cunoaştere este folositoare sau nu. Nu trebuie decat să se păstreze o măsură şi o randuială in lucrarea simţurilor, şi ele să fie indrumate doar către ceea ce e de folos şi către ceea ce conştiinţa spune că este de folos – şi atunci nu va mai fi hrană pentru iscodire. Altfel spus, copilul trebuie invăţat să cerceteze ceea ce e socotit a fi de mare trebuinţă pentru el, dar să se infraneze şi să se ferească de la orice altceva. Apoi, in cercetarea insăşi, ar trebui păstrată o oranduire treptată – nu sărind de la un subiect la altul, sau de la o insuşire la alta, ci luand fiecare lucru pe rand şi purtand grijă apoi să il infăţişeze minţii in chipul cel mai potrivit. Un astfel de studiu cu randuială va izbăvi copilul de la risipirea sufletului chiar şi in mijlocul celor ingăduite; il va invăţa să stăpanească simţurile, iar prin ele – inchipuirea. Nu va sări de la un lucru la altul fără nevoie; şi, prin urmare, nici nu va visa şi nici nu va fi tulburat de tot felul de inchipuiri care astfel nu-i vor mai da odihnă sufletului, intinandu-l cu fluxul şi refluxul nestăpanit al nălucirilor lui. Cel ce nu e in stare să stăpanească simţurile şi inchipuirea va fi negreşit imprăştiat şi nestatornic, biruit de iscodirea care il va fugări de la un subiect la altul pană ce il va slei cu totul, şi asta fără nici o roadă. Odată cu aceste puteri, intr-un copil se starnesc şi patimile, care incep să il tulbure din fragedă varstă. Copilul incă nu vorbeşte, nu merge, abia a inceput să şadă şi să apuce jucăriile – dar deja se supără, invidiază, trage la sine, e egoist şi in general vădeşte lucrarea patimilor. Acest rău, care se intemeiază pe viaţa părţii necuvantătoare, animalice, a firii, e foarte vătămător; aşadar, trebuie să i ne impotrivim incă de la primele lui semne. Cum să o facem, insă, e mai greu de precizat. Totul atarnă de bunul simţ al părinţilor. S-ar putea aşeza totuşi următoarele prevederi: 1) trebuie prevăzută, pe cat e cu putinţă, apariţia lor; 2) apoi, dacă se iveşte vreo patimă, să fie inăbuşită iute, prin mijloace verificate şi bine chibzuite. Astfel, ele sunt impiedicate să prindă rădăcini şi se ocoleşte formarea unei inclinaţii spre ele. Patima care se face simţită mai des decat altele ar trebui tratată cu o atenţie deosebită, deoarece ea poate deveni stihia devastatoare a vieţii omului. Modul cel mai vrednic de crezare pentru tămăduirea patimilor este chemarea in ajutor a harului. Trebuie să ne intoarcem către acesta cu credinţă. Patima, este o lucrare in suflet, iar la inceput părinţii nu au nici o cale (nemijlocită) de a pătrunde acolo. Aşadar, mai intai de toate trebuie să roage pe Domnul pentru ca El să intervină. Experienţa va fi apoi călăuză in aceasta pentru un părinte, o maică sau o doică ravnitoare. Cand copilul incepe să inţeleagă, se pot folosi mijloacele de-acum binecunoscute de luptă impotriva patimilor. Trebuie să ne inarmăm impotriva patimilor de la bun inceput şi să le vanăm apoi pe tot parcursul creşterii copilului, astfel incat acesta să poată fi in stare şi să se obişnuiască a le stăpani; căci năvălirile lor asupritoare nu vor inceta pană la sfarşitul vieţii.

3. Rânduieli educative

Dacă randuiala aceasta de lucrare asupra trupului şi a puterilor mai de jos ale sufletului este ţinută in chip riguros, atunci şi sufletul va primi din ea o foarte bună pregătire pentru un viitor cu adevărat implinit. Cu toate acestea, nu e decat o pregătire; formarea viitorului trebuie realizată printr-o lucrare hotărată asupra tuturor puterilor sale: minte, voinţă şi inimă.

Mintea

La copii, puterea de cugetare se vădeşte destul de repede. Vine o dată cu vorbirea şi creşte impreună cu ea. Aşadar, formarea gandirii trebuie incepută de la cuvinte. Este extrem de important să se rostească idei şi judecăţi sănătoase, potrivit normelor de viaţă creştine, despre tot ceea ce intalneşte copilul sau vine in atenţia lui: ce e adevărat şi ce e greşit, ce e bine şi ce e rău. E foarte simplu de făcut aceasta prin mijlocirea intrebărilor şi convorbirilor obişnuite. Părinţii vorbesc deseori intre ei; copiii aud ce se vorbeşte şi aproape intotdeauna işi insuşesc nu numai idei, ci chiar şi expresii verbale sau gesturi. Prin urmare, este nevoie ca părinţii, atunci cand stau de vorbă, să spună mereu lucrurilor pe nume. De pildă: care e rostul acestei vieţi şi cum se sfarşeşte ea? De unde vin toate? Ce sunt plăcerile? Ce inţeles au anumite obiceiuri? şi celelalte. Părinţii să le vorbească copiilor şi să ii lămurească fie direct, fie cel mai bine prin istorioare. E bine, să zicem, să te imbraci frumos? Este folositor cand primeşte laude? şi tot aşa. Sau să ii intrebe pe copii ce cred ei despre un lucru sau altul, iar apoi să le indrepte greşelile, in scurtă vreme, in acest mod simplu, se pot transmite criterii sănătoase de judecare a lucrurilor, iar acestea nu se vor mai şterge timp indelungat, putand chiar să rămană pe toată viaţa. In felul acesta gandirea lumească şi iscodirea rea şi nesăţioasă sunt smulse din rădăcină. Adevărul leagă mintea de ceea ce o mulţumeşte, dar felul lumesc de a gandi nu mulţumeşte, şi astfel aprinde iscodirea. Să facem un mare bine copiilor ferindu-i de această cugetare lumească. Iar aceasta incă inainte ca ei să inceapă a citi. Mai departe, nu trebuie cu nici un chip să se dea copiilor cărţi cuprinzand idei şi păreri stricate; astfel, mintea le va rămane intreagă, in starea de sfantă şi dumnezeiască sănătate. Nu are nici un sens să nu incercăm a-i deprinde pe copii in felul acesta, sub cuvantul că ar fi prea mici. Adevărul stă la indemana oricui. Faptul că un copil mic creştin e mai inţelept decat savanţii s-a dovedit in realitate. El se mai petrece uneori şi astăzi, dar altădată era pretutindeni. De pildă, la vreme de mucenicie, copiii mici vorbeau despre Hristos Mantuitorul, despre nebunia inchinării la idoli, despre viaţa viitoare şi despre altele asemenea; şi asta pentru că mama sau tatăl lor le lămuriseră lucrurile acestea in simple convorbiri. Aceste adevăruri s-au apropiat atunci mai mult de inimă, care a inceput să le păstreze cu sfinţenie pană la a fi gata să moară pentru ele.

Voinţa

Un copil are multe dorinţe. Orice lucru ii atrage atenţia, ii place şi dă naştere dorinţelor. Nefiind in stare să deosebească binele de rău, el doreşte totul şi e gata să facă tot ceea ce doreşte. Un copil lăsat in voia lui devine un incăpăţanat cu neputinţă de supus. Prin urmare, părinţii trebuie să vegheze necontenit această mlădiţă a lucrării sufletului. Cel mai simplu mijloc de ingrădire a voinţei in hotarele cuvenite stă in a-i invăţa pe copii să nu facă nimic fără de incuviinţare. Aşa fel incat să se deprindă a alerga la părinţi, intrebandu-i: Pot să fac aceasta sau aceea? Trebuie făcuţi să inţeleagă din propria lor trăire şi din cea a altora că e primejdios a-şi implini dorinţele fără ca să intrebe, trebuie aduşi in acea stare sufletească in care să se teamă de propria lor voie. Va fi un lucru de cel mai bun augur şi totodată cel mai lesne de intipărit. De vreme ce in cea mai mare parte a lor copiii pun intrebări celor maturi, văzandu-şi propria lor neştiinţă şi slăbiciune, această stare de lucruri nu are decat a fi ridicată la rangul de lege absolută pentru ei. Urmarea firească a unei astfel de deprinderi va fi desăvarşita ascultare şi supunere in toate faţă de voinţa părinţilor, chiar impotriva propriei voiri; o obişnuinţă de a se lepăda de sine in multe lucruri, ca şi puterea şi firescul de a o face; dar, mai ales, incredinţarea intemeiată pe tărie că nu trebuie să işi implinească voia in nimic. Acest lucru este in cea mai mare măsură lesne de inţeles de către copii din propriile lor incercări, căci ei doresc multe lucruri, dar adesea ele ii vatăma fie trupeşte, fie sufleteşte. Obişnuindu-l să nu-şi facă voia, copilul trebuie invăţat totodată să facă binele. Pentru aceasta, părinţii inşişi să le fie pildă vie de viaţă imbunătăţită, şi să facă copiilor cunoştinţă cu oameni a căror grijă de căpetenie este nu dobandirea de onoruri şi desfătări, ci mantuirea sufletului. Copiilor le place să imite. Cat de repede invaţă să copie pe mamă sau pe tată! Aici se petrece ceva asemănător celor ce se intamplă cu instrumentele acordate la fel. In acelaşi timp, copiii inşişi trebuie indemnaţi spre fapte bune. La inceput, să li se poruncească a face fapte bune, apoi să fie călăuziţi in a le face ei de la sine. Cele mai obişnuite fapte bune in sensul acesta sunt: milostenia, indurarea, facerea de bine, ascultarea de alţii şi răbdarea. Nu e greu să ii invăţăm a face acestea. Prilejuri pentru ele se găsesc la tot pasul; nu trebuie decat a fi folosite. Din toată această educaţie, voinţa iese dispusă spre fapte bune şi in general cu o inclinaţie spre bine. Aşa cum invaţă orice alt lucru, trebuie deprinşi să lucreze şi binele.

Inima

Dacă mintea, voinţa şi puterile inferioare lucrează astfel, nu e nevoie să mai spunem că şi inima va fi gata să primească simţăminte neprefăcute şi sănătoase şi să dobandească obişnuinţa de a se bucura de ceea ce este spre bucurie şi de a nu avea nici o atracţie spre nimic din ceea ce, sub masca plăcerii, varsă venin in suflet şi in trup. Inima este puterea de a gusta şi simţi mulţumirea. Cand omul era in unire cu Dumnezeu, el afla incantare in lucrurile sfinte şi dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu. După cădere, şi-a pierdut acest gust şi acum insetează după cele trupeşti. Harul de la Botez a indepărtat aceasta, dar aprinderea trupească e iarăşi gata să cuprindă inima. Nu trebuie ingăduit aşa ceva; inima trebuie păzită. Cel mai puternic mijloc pentru educarea gustului celui adevărat in inimă este o viaţă imbisericită, in care toţi copiii aflaţi in creştere să fie ţinuţi negreşit. Atracţia pentru lucrurile sfinte, bucuria de a rămane in mijlocul lor pentru liniştea şi căldura pe care o dau, ferirea de ceea ce străluceşte şi atrage in deşertăciunile lumeşti – toate acestea nu se pot intipări mai bine in inimă (decat printr-o viaţă imbisericită). Biserica insăşi, icoanele ei, cantările – acestea, prin conţinutul şi puterea lor, sunt cele mai insemnate obiecte ale rafinatei arte bisericeşti. Trebuie să ne amintim că fiecare va primi dincolo locaşul său veşnic după gustul inimii lui, şi că gustul inimii va fi chiar cel ce se formează aici. E limpede că teatrele, spectacolele şi cele asemenea lor nu se potrivesc creştinilor. Un suflet care a fost pus in linişte şi bună randuială in felul acesta, nu va mai stanjeni, prin neoranduiala firii lui, creşterea duhovnicească. Duhul creşte mult mai lesne decat sufletul şi işi descoperă puterea şi lucrarea mai iute decat cele ale sufletului. Ale duhului sunt: frica de Dumnezeu (corespunzătoare minţii), conştiinţa (corespunzătoare voinţei) şi rugăciunea (corespunzătoare simţirii). Frica de Dumnezeu naşte rugăciunea şi curăţeşte conştiinţa. Nici nu e nevoie să indrumăm acestea către lumea de dincolo, cea nevăzută. Copiii deja au o inclinaţie către ea şi işi insuşesc aceste simţăminte, indeosebi rugăciunea se altoieşte foarte uşor şi lucrează nu prin limbă, ci prin inima. Tocmai de aceea copiii iau parte de bunăvoie şi fără să obosească la rugăciunile de acasă şi la slujbele din biserică şi sunt fericiţi să facă asta. Prin urmare, nu ar trebui să fie lipsiţi de această parte a formării lor, ci duşi, incetul cu incetul in acest locaş sfant al simţirii. Cu cat mai devreme se va intipări frica de Dumnezeu şi se va trezi rugăciunea, cu atat mai trainică va fi cucernicia pentru tot restul vieţii. La unii copii acest duh s-a vădit de la sine, chiar şi impotriva unor piedici aflate in calea descoperirii lui. E foarte firesc. Duhul harului primit la Botez, dacă nu a fost inăbuşit de o creştere nepotrivită a trupului şi sufletului, nu poate decat să dea viaţă duhului nostru, şi ce il poate impiedica să işi vădească puterea?

Conştiinţa

Cu toate acestea, conştiinţa are nevoie de cea mai stransă călăuzire. Ideile sănătoase şi rugăciunea, impreună cu pilda bună a părinţilor şi cu alte mijloace de a invăţa binele, luminează cugetul şi aşează in el temelie potrivită pentru lucrarea cea bună de mai tarziu. Dar mai ales trebuie formată la copii atat o deprindere spre exigenţă cat şi una spre o conştiinţă vie. Această conştiinţă vie este un lucru de cea mai mare insemnătate in viaţă; dar pe cat de uşor este ea de format, pe atat de uşor poate fi inăbuşită la copii. Pentru copiii mici, voinţa părinţilor este legea conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Părinţii să poruncească, cum se pricep ei mai bine, intr-un asemenea fel incat copiii să nu fie siliţi să calce voinţa părinţilor; iar dacă deja au călcat-o, trebuie indemnaţi pe cat e cu putinţă să se căiască. Ceea ce este frigul pentru flori, tot aceea este şi incălcarea voii părinţilor pentru un copil; el nu te mai poate privi in ochi, nu-ţi mai doreşte afecţiunea, vrea să fugă şi să fie singur; chiar şi sufletul ii devine aspru, iar copilul incepe să se sălbăticească. Bun lucru este a-l obişnui din timp spre pocăinţă, aşa fel incat fără teamă, cu incredere şi cu lacrimi, să poată veni şi spune: „Am făcut cutare greşeală”. Desigur că toate acestea privesc doar lucrurile obişnuite; ceea ce contează insă este că se pune acum temelia caracterului statornic şi cu adevărat religios pe care-l va avea copilul pe viitor de a se ridica neintarziat după cădere – şi că se formează deprinderea unei grabnice pocăinţe şi curăţiri sau reinnoiri prin lacrimi. Am arătat aici randuiala vieţii copilului. De va creşte copilul in ea, duhul evlaviei va creşte mai mult in el. Părinţii ar trebui să urmărească toate mişcările trezirii la viaţă a puterilor copilului şi să le indrume pe toate către un singur scop. Aceasta e legea: incepeţi de la prima suflare a pruncului; incepeţi-le pe toate deodată, nu numai pe una; faceţi-le neincetat, in chip cumpătat, treptat, fără salturi, urmand cu răbdare şi nădejde o sporire treptată, luand seama la mlădiţe şi folosindu-le bine, fără a socoti nimic lipsit de insemnătate intr-o problemă atat de insemnată. Nu vom mai intra in amănunte, pentru că intenţionăm să arătăm doar cea mai importantă orientare pe care trebuie să o urmeze educaţia.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *