Selectați pagina

Sf. Teofan Zăvorâtul explică ce este, de fapt, păcatul

Sf. Teofan Zăvorâtul explică ce este, de fapt, păcatul

Ți-e rușine să te spovedești? După ce vei citi asta vei scăpa de rușine! Vezi ce VICLENIE are DRACUL!

În lucrarea pregătirii pentru spovedanie și împărtășire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă și să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc; de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toată necurăția să fie spălat, pentru cel legat în lanțuri să fie slobozit ? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoțești de la spovedanie: venim acoperiți de răni și plecăm vindecați, venim necurați și plecăm albiți, venim în lanțuri și plecăm liberi. Aceasta e făgăduința lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptățit!” Vei fi îndreptățit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuiești nimic. Să știi că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăția dată în vileag se spală, numai lanțurile arătate se desfac. Ia seama, dar, să nu pleci netămăduit, nealbit și neslobozit!

Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc îl reprezintă și spune cuvântul Lui. Domnul știe păcatul tău, și tu nu poți să nu ți-l recunoști în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea să știe dacă tu ți-ai da păcatul în vileag înaintea feței Lui atunci când ți S-ar înfățișa El însuși, ori te-ai ascunde așa cum au făcut protopărinții. De aceea a și rânduit să îți arate fața Sa în părintele duhovnic care te spovedește, poruncindu-i să spună în numele Său și cuvânt dezlegător care, rostit fiind pe pământ de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.

Și încă o față mai închipuie părintele duhovnicesc: fața întregii omeniri. Cel ce se rușinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această rușine prin gândul că schimbă rușine cu rușine: o rușine mare cu o rușine mică, o rușine fără bucurie și fără folos cu o rușine mântuitoare! Înaintea feței întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, și ne vor acoperi cu o asemenea rușine că mai bucuroși ne-am învoi să cadă munții peste noi decât să fim supuși unei asemenea rușini. Iată, de aceea a și rânduit Domnul să ne rușinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de rușinarea înaintea întregii omeniri.

Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii își arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care rușinează mai mult decât toate fața noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poate fi și oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputință e gata a purta orișice nevoințe și a săvârși orișice virtuți, numai să rămână neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul, însă, legea e așa: „Nu îmi da milostenie dacă pătimești de lipsa întregii înțelepciuni; nu îmi da post, dacă ești împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii dacă ești bolnav de slavă deșartă. Descoperă-ți rana, ca să se vindece și să se preschimbe în frumusețe prin virtutea potrivnică ei”. Să se însuflețească, așadar, tot sufletul, să se înfrângă pe sine mai ales înprivința a ceea ce se împotrivește înfrângerii.

Acest rod nevrednic al pocăinței este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii și rugăciunilor. Această parte a viețuirii aspre, care chinuie și frânge trupul, a fost rânduită cu scopul ca sub această nevoință exterioară să se zămislească și să se desăvârșească întru străpungere mișcările de pocăință ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simțămintele de pocăință nu are scop și își pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spovedanie deplină, fără rușinare; dar cel ce pe lângă asta se străpunge și lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzișuri. Cel ce și-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plâns și a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin așezarea inimii lui: „Sunt vinovat! N-o să mai fac !” Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Și iată unde este rădăcina deplinătății pocăinței: înfrângerea inimii pentru păcate însoțită de dezgust față de ele ! Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, înmoaie-ți inima, topește-o frângând-o – și ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăția prin focul rușinării și al dezlegării de către Dumnezeu.

Inima care lăcrimează și se îndurerează atrage înțelepciune, ce îl învață pe cel care se pocăiește să lucreze în pocăința sa, atât lăuntric cât și în afară, în așa chip încât să culeagă cu mâinile pline roadele ei, în rândul cărora intră nu numai miluirea și deplina iertare, ci și deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieții. Cel ce și-a străpuns adânc inima se mărturisește deplin și după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceți-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tâlharului și a altora. La o asemenea schimbare să râvnească acum oricine se pregătește pentru spovedanie!

În urma dezlegării de păcate, frângerea inimii și spovedania dau naștere unirii în pocăință a elementului Dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, așa cum a ieșit la început din scăldătoarea botezului. De asta să vă și învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toți, ca toți să ieșiți din spitalul pocăinței întru totul tămăduiți și cu desăvârșire înnoiți în toate simțămintele și aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiți ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci și să urâți cele față de care mai înainte erați împătimiți; ca să iubiți în locul mâniei blândețea, în locul trufiei smerenia, în locul beției trezvia, în locul curviei întreaga înțelepciune, în locul zavistiei voirea de bine, în locul urii dragostea, în locul zgârceniei dărnicia, în locul iubirii de plăceri înfrânarea, în locul leneviei iubirea de osteneală, în locul împrăștierii seriozitatea, în locul gâlcevirii iubirea de pace, în locul judecării și clevetirilor cinstirea aproapelui – într-un cuvânt în locul oricărui păcat și oricărei patimi, virtutea și buna aplecare potrivnică.

Cineva care s-a pocăit așa cum trebuie, atunci când după spovedanie tovarășii de viață păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obișnuite, a răspuns: „Eu nu mai sunt același !” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm și noi la sfârșitul pregătirii pentru împărtășire, așa încât atunci când se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerând să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai suntem aceiași!” Și așa va fi, dacă ne vom cunoaște păcatele, ne vom mărturisi vinovăția pentru ele și le vom plânge, și vom dobândi dezgust față de ele, și le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luând hotărârea nestrămutată de a nu le mai repeta: fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi și ne vom arăta zidiți întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul.

Întristarea pentru păcate, supărarea pe ele și dezgustul față de ele ar trebui să fie atât de firești în suflet încât nici să nu am pentru ce pomeni de ele. Păcatul este rana sufletului. Dacă se întâmplă să căpătăm vreo rană în trup, simțim durere și ne grăbim să doftoricim rana; așa ar trebui să fie și cu sufletul în privința păcatului ! Și totuși, se întâmplă cu totul altceva: păcatul, rana sufletului, aduce cu sine și o anumită tâmpire, care îl face pe cel care s-a înrobit păcatului să nu își vadă nenorocirea, să nu o simtă și să nu aibă grija de a ieși din ea. Orbirea, nesimțirea și nepăsarea sunt urmarea iubirii de păcat, care apoi îi și ține pe iubitorii de păcat pe tărâmul păcatului, într-o stare fără de ieșire. Pe bună dreptate este asemănat păcătosul cu cineva cufundat într-un somn adânc, la care trebuie să țipi tare: „Scoală-te, adormitule !” ca să se scoale.

Și iată ce aveți acum de făcut cu sufletul vostru: să-l treziți din somnul păcatului; să-l faceți să vadă primejdia păcatului, să simtă această primejdie și să se îngrijească a se izbăvi de ea. Veți întreba: „Și cum să facem asta ?” Răspunsul meu este acesta: „Nimeni nu poate face acest lucru pentru voi, afară de voi înșivă”. Trebuie să intrați voi înșivă înăuntrul vostru și, stând înaintea sufletului adormit de păcat, să îl treziți din acest somn, fiecare așa cum poate și cum se pricepe, în această sfântă a sfintelor din voi nu poate pătrunde altcineva și ceea ce trebuie să se înfăptuiască acolo nu se poate înfăptui prin nici o faptă și nevoință exterioară: totul se săvârșește acolo prin împreună-vorbirea tainică ce are loc între voi si sufletul vostru înaintea numai a feței Domnului, de Care nimic nu e ascuns. Împreună-grăirea cu sine, înduplecarea sufletului este mijlocul de căpetenie pentru a-l trezi din somnul păcatului.

Intrați, deci, în voi înșivă și începeți să lucrați cu conștiință bună! Toate, doar, vă sunt cunoscute: vă sunt cunoscute patimile și păcatele voastre. Toate acestea îi sunt cunoscute și Domnului, pe Care nu puteți să nu-L vedeți din inima voastră. N-aveți ce să ascundeți. De oameni, care sunt în afara noastră, putem să ne ascundem: dar de noi înșine și de Domnul unde să ne ascundem ? Iată, luați tocmai această limpede vedere de sine înaintea Domnului ca punct de plecare în împreună-vorbirea cu sufletul vostru. Spuneți-i: „Nu te mai ascunde după deget, suflete: și patima asta e urâtă, și păcatul ăsta este cumplit, și obiceiul ăsta este prost!” Poruncile limpezi și bine statornicite au fost călcate, și judecata pentru călcarea lor este limpede și bine statornicită. Iată, înaintea conștiinței noastre este și Domnul, Care a dat poruncile și a statornicit judecata ! Nu avem încotro să ne mai întoarcem: rămâne fie să pierim împreună cu osândiții, fie să ne grăbim a ieși din starea aceasta pierzătoare. Luând aminte cu conștiință bună la această împreună-vorbire înaintea feței Domnului, vă veți pune înstarea cea întru mântuire fără ieșire, cu totul potrivnică stării fără ieșire în care vă ține, spre pierzania voastră, iubirea de păcat. Temerea pentru voi înșivă, pentru soarta voastră veșnică, va fi în mâinile voastre pârghie, cu care veți răsturna toate cele dinăuntrul vostru și veți pricinui acolo o prefacere mântuitoare.

Sursa: doxologia.ro

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: