Selectați pagina

Sf. Ioan Scărarul, Despre dreapta socoteală a gândurilor, patimilor şi virtuţilor

Sf. Ioan Scărarul, Despre dreapta socoteală a gândurilor, patimilor şi virtuţilor

Despre dreapta socoteală a gândurilor, patimilor şi virtuţilor

Dreapta socoteală este, la cei începători, adevă­rata cunoaştere a aşezării lor sufleteşti; la cei din mijloc ea este o simţire a minţii care fără de greş deosebeşte lucrul într-adevăr bun de cel firesc şi de cel ce este po­trivnic celui bun; iar la cei desăvârşiţi, dreapta socoteală este priceperea cea duhovnicească aflată întru ei şi dăru­ită de dumnezeiasca luminare, care prin lumina sa poate să lumineze şi ceea ce este întunecat în sufletele altora.

Sau, într-un înţeles mai larg, dreapta so­coteală constă şi se recunoaşte în priceperea dreaptă şi întocmai a Voii lui Dumnezeu, în toată vremea, în tot locul şi în tot lucrul. Ea se află numai în cei curaţi cu inima, cu trupul şi cu gura.

Cel ce a doborât cu evlavie primele trei patimi mai de seamă, acela le-a doborât dimpreună cu ele şi pe cele cinci de la urmă; dar cine nu se îngrijeşte să le doboare pe cele dintâi, acela nu va birui niciuna.

Dreapta socoteală este conştiinţă neîntinată şi simţire curată.

Nimeni să nu cadă în necredinţă din nepricepere, văzând sau auzind lucruri mai presus de fire ce se petrec în viaţa monahală; căci unde vine Dumnezeu Cel mai presus de fire, acolo se petrec lucruri mai presus de fire.

Toate războaiele drăceşti provin din trei pricini mai de seamă: sau din negrija noastră, sau din mândrie, sau din pizma diavolului. E de plâns cea dintâi, întru tot ticăloasă cea de a doua, dar cea de a treia este de trei ori fericită.

În toate împrejurările să avem conştiinţa noastră călăuză şi dreptar, după Dumnezeu, pentru ca, aflând de unde bat vânturile, să întindem şi pânzele potrivit îndru­mării ei.

Întru toate lucrările prin care ne străduim să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu, dracii ne sapă trei gropi. Întâi se luptă ca să împiedice fapta noastră cea bună. Al doilea, când sunt biruiţi în cea dintâi încercare, atunci se silesc ca cele lucrate să nu fie după voia lui Dumnezeu. Iar dacă furii aceia nu reuşesc nici cu această uneltire, atunci, apropiindu-se în chip liniştit de sufletul nostru, ne fericesc ca pe unii care vieţuim bineplăcând lui Dumnezeu întru toate. Ispitei celei dintâi i se împotrivesc sârguinţa şi cugetarea la moarte, celei de a doua – supunerea şi deşertarea de sine, iar celei de a treia – necontenita de­făimare de sine. Această osteneală este înaintea noastră, până ce va intra în locaşul cel sfânt al nostru acel foc al lui Dumnezeu (Ps. 72, 16-17). Atunci nu vor mai fi în noi asupririle deprinderilor celor rele, căci Dumnezeul nostru este foc care mistuie (Evr. 12, 29) orice aprindere şi mişcare a poftei, orice deprindere rea, orice împietrire şi întunecare dinăuntru şi dinafară, văzută şi cugetată.

Dracii, pe de altă parte, obişnuiesc a face lucruri cu totul potrivnice celor spuse acum. Când pun stăpânire pe suflet şi întunecă lumina minţii, atunci nu se mai găseşte în noi, ticăloşii, nici luare aminte cu trezvie, nici dreaptă socoteală, nici cunoaştere de sine, nici ruşine, ci în locul lor vine nepăsarea, nesimţirea, nesocotinţa şi orbirea minţii.

Cele spuse acum sunt foarte limpezi pentru cei care s-au deşteptat din curvie, şi-au înfrânat îndrăzneala şi au trecut de la neruşinare la stăpânire de sine, căci, după ce li s-a trezit mintea şi după ce au scăpat-o de orbire sau, mai bine zis, de vătămare, se ruşinează în ei înşişi de cele ce au vorbit şi au făcut când erau orbi.

Dacă nu se va însera şi nu se va întuneca mai întâi ziua din sufletul nostru, furii aceştia nevăzuţi nu vor putea să fure, să junghie şi să piardă (In. 10, 10). Fura­rea sufletului este pierderea pe nesimţite a bogăţiei duhovniceşti. Furarea este a face ceea ce nu este bine ca şi cum ar fi bine. Furarea este o neştiută luare în robie a sufletului. Junghierea sufletului este omorârea minţii celei cuvântătoare, prin căderea în fapte necuviincioase, iar pierderea este deznădejdea de după săvârşirea fără-delegii.

Nimeni nu trebuie să se dezvinovăţească cu neputinţa sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice, căci sunt suflete care au făcut mai mult decât cele cerute prin porunci. Să te încredinţeze pe tine de adevărul celor spuse [Avva Leon Capadocianul] acela care a iubit pe aproapele său mai mult decât pe sine şi şi-a dat sufletul său pentru el, deşi nu primise poruncă de la Domnul pentru aceasta.

Să îndrăznească cei pătimaşi care se smeresc, că chiar dacă au căzut în toate gropile şi au fost prinşi în toate cursele şi au bolit de toate bolile, însă după înzdrăvenire se vor face tuturor luminători şi doctori, îndrumători şi povăţuitori, arătând deosebirile şi felurile fiecărei boli şi izbăvind prin iscusinţa lor pe cei ce sunt aproape de cădere.

Dacă unii care sunt încă stăpâniţi de deprinderile de mai înainte pot să-i înveţe măcar cu simplul cuvânt pe alţii, să-i înveţe, însă să nu-i conducă; căci poate odată, ruşinându-se de propriile lor cuvinte, vor începe să lucreze virtutea. Astfel se va împlini şi cu ei ceea ce am văzut că s-a întâmplat cu unii care s-au împotmolit în mocirlă. Aceia, înnămoliţi cum erau, spuneau celor ce treceau prin preajmă cum au căzut acolo; şi făceau aceasta pentru a-i feri pe trecători să nu se împotmolească şi ei. Şi pentru mântuirea altora, Cel Atotputernic i-a izbăvit şi pe ei din mocirlă. Dar dacă cei ce suferă de patimi se dau pe sine de bunăvoie plăcerilor, atunci să-şi arate învăţătura lor prin tăcere. Căci Scriptura zice: Iisus a început a face şi a învăţa (Fapte 1, 1).

Noi, smeriţilor monahi, trecem peste un noian cu adevărat furios şi neîmblânzit, plin de multe vânturi şi stânci, de învolburări şi de tâlhari, vârtejuri şi praguri de nisip, dihănii şi valuri furioase. Stânca în suflet este mânia cea furioasă şi năprasnică. Învolburarea este lipsa de nădejde care cuprinde mintea şi o târăşte în adâncul deznădăjduirii. Pragurile de nisip sunt neştiinţa care primeşte răul în chip de bine. Iar dihăniile sunt patimile acestui trup grosolan şi sălbatic. Tâlharii sunt slugile cele prea cumplite ale slavei deşarte (dracii şi oamenii care ne laudă pe noi), care ne răpesc încărcătura şi ostenelile virtuţilor. Valul este pântecele înălţat şi umflat, care prin pornirea sa ne lasă pradă acelor fiare. Iar vârtejul este mândria care a fost aruncată din cer, care ne înalţă (până la ceruri) şi apoi ne pogoară până în adâncuri.

Cei ce se îndeletnicesc cu ştiinţele cunosc care învăţătură e potrivită pentru începători, care pentru cei din mijloc şi care pentru învăţătorii înşişi. Să luăm bine aminte dacă nu cumva am rămas încă la lecţiile începătorilor, deşi învăţăm de mult timp, căci e mare ruşine a vedea un bătrân mergând la şcoala copiilor. Alfabetul cel mai bun pentru toţi e următorul: ascultarea, postul, sacul, cenuşa, lacrimile, mărturisirea, tăcerea, smerenia, privegherea, bărbăţia, frigul, osteneala, reaua pătimire, umilirea, zdrobirea, neţinerea de minte a răului, iubirea frăţească, blândeţea, credinţa simplă şi neiscoditoare, neîngrijirea de lume, ura cea fără de ură [detaşarea duhovnicească] faţă de părinţii trupeşti, neîmpătimirea, simplitatea unită cu nerăutatea, defăimarea de sine cea de bunăvoie.

Un bun orar pentru cei ce sporesc şi semnele înaintării lor sunt: lipsa slavei deşarte, nemânierea, buna nădejde, liniştirea, dreapta socoteală, amintirea statornică a judecăţii, îndurarea, iubirea de străini, povăţuirea cuviincioasă, rugăciunea nepătimaşă şi neiubirea de argint.

Iar ţelul, regula şi legea duhurilor şi trupurilor care, fiind în înveliş de carne, se desăvârşesc în chip evlavios, sunt următoarele: inimă nerobită, dragoste desăvârşită, izvor de smerită cugetare, înstrăinare a minţii, sălăşluire a lui Hristos, nejefuire a luminii şi rugăciunii, belşug al strălucirii dumnezeieşti, dorinţă a morţii, dispreţuire a vieţii [trecătoare pentru cea veşnică], fugă de trup, mijlocire pentru lume, silire care Îl înduplecă pe Dumnezeu spre îndurare, împreună-slujire cu îngerii, adânc de cunoaştere, casă a tainelor, vistierie a descoperirilor celor negrăite, mântuitor pentru oameni, dumnezeu asupra dracilor, domn asupra patimilor, stăpân asupra trupului, cârmuitor al firii, străin de păcat, casă a nepătimirii, următor al Stăpânului cu ajutorul Stăpânului.

Nu puţină luare aminte ne trebuieşte când trupul e neputincios. Căci dracii, văzându-ne că zăcem la pământ şi că din slăbiciune nu mai putem să luptăm împotriva lor cu nevoinţă trupească, încearcă să năvă­lească asupra noastră cu înverşunare mult mai mare.

În timpul bolii, asupra celor din lume năvăleşte dracul mâniei, iar uneori şi duhul hulei. Pe cei ce vieţu­iesc în afara lumii, dacă ei au din belşug cele de trebuinţă, îi chinuie dracul lăcomiei pântecelui şi al curviei, iar dacă ei petrec în locuri de nevoinţă, lipsite de mângâiere, atunci sunt ispitiţi de dracii akediei [lâncezelii, lenei] şi ai nemulţumirii.

Am văzut că uneori lupul curviei sporeşte dure­rile celui bolnav şi chiar în timpul bolii pricinuieşte mişcări şi scurgeri. Şi era îngrozitor a vedea cum chiar în mijlocul cumplitelor dureri trupul se înfierbânta şi se aprindea. Şi m-am întors şi am văzut bolnavi zăcând pe pat, care în toiul suferinţelor erau mângâiaţi de lucrarea harului dumnezeiesc sau de simţirea străpungerii, şi prin această mângâiere ei înlăturau durerile şi erau într-o astfel de aşezare a duhului, încât nu voiau să se mai izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi m-am întors şi am văzut pe unii suferind din greu, care prin neputinţa trupească, ca şi printr-un canon, s-au izbăvit de patima sufletească, şi am proslăvit pe Dumnezeu, care a vinde­cat ţărâna prin ţărână.

Mintea care a ajuns la înţelegere duhovnicească e îmbrăcată şi în simţire duhovnicească, pe care, fie că o avem sau nu în noi, trebuie neîncetat să ne îngrijim de ea şi s-o căutăm înăuntrul nostru, căci atunci când ea se va arăta, toate simţurile dinafară vor înceta să mai ademe­nească sufletul. Ştiind aceasta, unul dintre cei înţelepţi a zis: Şi dumnezeiască simţire vei afla (Pilde 2, 5).

Viaţa călugărească, în ceea ce priveşte faptele şi cuvintele, gândurile şi mişcările, trebuie trăită întru simţirea inimii. Altfel ea nu va fi călugărească, şi cu atât mai puţin îngerească.

Una este purtarea de grijă a lui Dumnezeu, alta este ajutorul Lui, alta este paza, alta e mila lui Dumnezeu şi alta mângâiereaPurtarea de grijă a lui Dumnezeu se întinde asupra a toată făptura. Ajutorul Lui se dă numai celor credincioşi. Paza Sa e numai asupra acelor credincioşi care sunt cu adevărat credincioşi. De mila lui Dumnezeu se învrednicesc aceia care slujesc Domnului, iar de mângâierea Lui, cei ce-L iubesc pe Dânsul.

Ceea ce uneori e leac pentru unul, pentru altul e otravă, iar uneori acelaşi lucru, dat aceluiaşi om, e docto­rie pentru el dacă i se dă la vremea cuvenită, iar dacă i se dă la vreme nepotrivită, e otravă.

Am văzut un doctor neiscusit care, făcându-l de nimic pe un bolnav întristat, nu a făcut altceva decât că l-a aruncat în deznădejde. Şi am văzut şi doctor iscusit, care pe îngâmfarea inimii a tăiat-o cu bisturiul necinsti­rii şi aşa a scos din ea tot puroiul cel rău mirositor.

Am văzut pe unul şi acelaşi bolnav că uneori bea din leacul ascultării, se mişca, umbla şi nu dormea pentru a-şi curăţi întinăciunea; iar alteori, îmbolnăvindu-i-se ochiul sufletului, petrecea fără de mişcare, în liniştire şi tăcere. Cel ce are urechi de auzit să audă (Mt. 25, 30).

Unii, nu ştiu de ce (căci eu nu m-am învăţat a iscodi şi a ispiti cu mândrie darurile lui Dumnezeu), parcă sunt plecaţi din fire spre înfrânare, sau liniştire, sau cură­ţie, sau blândeţe, sau străpungere a inimii. Însă la alţii aproape chiar firea însăşi se împotriveşte acestor însuşiri bune, dar ei se silesc cu putere spre acestea şi, deşi une­ori sunt biruiţi, totuşi eu îi laud pe aceştia mai mult decât pe cei dintâi, fiindcă îşi silesc firea.

Nu te făli, o, omule, cu bogăţia pe care ai pri­mit-o fără osteneală, ci află că Cel ce împarte darurile, mai înainte văzând vătămarea ta cea mare, neputinţa şi pierzarea ta, a vrut ca măcar astfel să te scape, prin darurile acelea preaînalte pe care nu le meritai.

Povăţuirile pe care le-am primit în pruncie, în­văţătura şi îndeletnicirile noastre pot să ne ajute sau să ne împiedice, atunci când înaintăm în vârstă, la dobândirea virtuţilor şi la vieţuirea monahală.

Lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina tutu­ror oamenilor e vieţuirea monahală, şi de aceea monahii să se nevoiască să fie pildă bună întru toate, nimănui nici o sminteală întru nimic dând (II Cor. 6, 3), nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar dacă lumina aceasta se face întuneric, atunci cu cât mai mult se va întuneca întuneri­cul acela, adică cei ce petrec în lume?

Deci, dacă mă veţi asculta, cei care vreţi să as­cultaţi, atunci să ştiţi că e mai de folos pentru noi să nu ne împrăştiem şi să nu împărţim sărmanul nostru suflet, intrând în luptă cu mii de mii şi cu nenumărate zeci de mii de vrăjmaşi nevăzuţi, căci noi nu putem cunoaşte şi descoperi toate vicleşugurile lor.

Cu ajutorul Sfintei Treimi să ne întrarmăm împotriva celor trei patimi mai de seamă cu cele trei virtuţi. Altminteri noi singuri vom atrage asupra noastră o mulţime de osteneli.

Într-adevăr, dacă şi în noi va fi Cel ce întoarce marea în uscat (Ps. 65, 5), atunci fără de îndoială că şi Israilul nostru, adică mintea care vede pe Dumnezeu, fără de învolburare va trece marea patimilor şi va vedea scufundarea acelor egipteni de gând în apa lacrimilor. Iar de nu va avea loc venirea Lui în noi, atunci şi numai sunetele valurilor acestei mări, adică ale trupului aces­tuia, cine le va suferi (Ps. 64, 7)?

Dacă Dumnezeu va învia în noi prin făptuire, atunci se vor risipi vrăjmaşii Lui, şi dacă prin vedere ne vom apropia de El, atunci cei ce-L urăsc pe El şi pe noi vor fugi de la faţa Lui şi a noastră.

Să ne străduim să învăţăm cunoaşterea adevă­rurilor dumnezeieşti mai mult prin sudori şi osteneală, decât prin cuvinte goale, căci nu cuvinte, ci fapte va trebui să arătăm la ieşirea din viaţa aceasta.

Cei ce aud că o comoară e ascunsă într-un loc, o caută şi, pentru multa osteneală a căutării, o păzesc cu grijă când o află, dar cei ce s-au îmbogăţit fără de oste­neală, aceia irosesc cu uşurinţă.

E cu neputinţă să biruieşti fără osteneală de­prinderile păcătoase şi obişnuinţele de mai înainte, iar cei ce nu încetează a adăuga la ele altele noi, aceia sau s-au deznădăjduit de mântuire, sau lepădarea lor de lume nu le-a adus nici un folos. Totuşi ştiu că Dumnezeu pe toate le poate şi nu-I este nimic cu neputinţă (Iov 42, 2).

Unii mi-au pus o întrebare greu de dezlegat, care depăşeşte priceperea tuturor celor asemenea mie şi a cărei desluşire eu n-am găsit-o în nici una dintre cărţile care au ajuns până la mine. „Care, ziceau ei, sunt odras­lele fiecăruia dintre cele opt gânduri ale patimilor, şi care dintre cele trei patimi de căpetenie naşte pe fiecare dintre celelalte cinci?”. Iar eu, arătându-mi fără de ruşine ne­ştiinţa cu privire la această nedumerire, am primit de la acei preacuvioşi bărbaţi o astfel de învăţătură: „Maica curviei este lăcomia pântecelui, maica akediei este slava deşartă; întristarea şi mânia se nasc de la toate cele trei[8], iar maica mândriei este slava deşartă”.

La acest cuvânt al acelor bărbaţi vrednici de pomenire, eu am răspuns rugându-i să mă înveţe care păcate se nasc din cele opt patimi de căpetenie, şi care anume de la care din ele se naşte. Iar acei nepătimaşi părinţi mi-au spus atunci cu toată bunăvoinţa că în pati­mile cele nebune nu este nici rânduială, nici înţeles, ci toată neorânduiala şi dezordinea. Şi fericiţii părinţi mi-au întărit acest lucru prin dovezi foarte convingătoare, arătându-mi multe pilde vrednice de crezare din care pe unele le vom aşeza în acest cuvânt, pentru ca din ele să dobândim înţelegere pentru a le judeca drept şi pe celelalte.

Râsul nelalocul lui, de pildă, se naşte uneori de la dracul curviei, alteori de la slava cea deşartă, când omul singur se făleşte în sinea sa cu neruşinare, iar alteori râsul se naşte şi de la îmbuibare.

Somnul mult vine uneori de la îmbuibare, alte­ori de la post, când cei ce postesc se mândresc; uneori de la akedie, iar alteori pur şi simplu de la fire.

Multa vorbire vine uneori de la lăcomia pânte­celui, iar alteori de la slava deşartă.

Akedia vine uneori de la îmbuibare, iar alteori din lipsa fricii de Dumnezeu.

Hula este fiica mândriei, iar adeseori se naşte şi din faptul că noi am osândit pe aproapele, sau din pizma cea mare a dracilor.

Învârtoşarea inimii se naşte uneori din săturare, alteori din nesimţire, iar alteori din împătimire. Iar îm­pătimirea şi ea se naşte câteodată din curvie, sau din iubirea de argint, sau din îmbuibare, sau din slava cea deşartă şi din multe alte pricini.

Viclenia se naşte din înălţarea de sine şi din mânie.

Făţărnicia se naşte din plăcerea de sine şi din rânduiala de sine.

Iar virtuţile potrivnice acestora se nasc din pă­rinţi potrivnici. Însă fiindcă nu mi-ar ajunge timpul dacă aş vorbi despre fiecare din ele în parte, apoi în mare şi pe scurt voi spune că omorârea tuturor patimilor de mai sus este smerita cugetare, şi cine şi-a agonisit această virtute, acela le-a biruit pe toate.

Iubirea de plăcere şi viclenia sunt născătoarele tuturor relelor; cel cuprins de ele nu va vedea pe Dumnezeu. Însă şi depărtarea de cea dintâi, fără depărtarea de cea de a doua, nu ne va aduce nici un folos.

Frica pe care o simţim faţă de cei mai mari şi de fiare să ne fie pildă pentru frica de Dumnezeu; iar dragostea faţă de frumuseţea cea trupească să-ţi fie chip pentru dragostea faţă de Dumnezeu, căci nimic nu ne împiedică să luăm pilde de virtuţi de la cele potrivnice lor.

Veacul de acum s-a stricat foarte tare şi este cu totul plin de mândrie şi făţărnicie; poate că arată osteneli trupeşti după pilda părinţilor noştri celor de demult, însă de darurile lor nu se învredniceşte, deşi cred că firea omenească niciodată n-a avut aşa nevoie de daruri ca acum. Şi pe bună dreptate suferim aceasta, pentru că nu întru osteneli, ci întru simplitate şi smerenie se arată Dumnezeu. Şi dacă puterea Domnului întru neputinţe se săvârşeşte (II Cor. 12, 9), Domnul nu va depărta pe lucrătorul cel cu smerită cugetare.

Când vom vedea pe vreunul dintre nevoitorii cei întru Hristos într-o suferinţă sau neputinţă trupească, să nu căutăm să ne lămurim cu viclenie pricina durerii lui, ci mai bine să-l primim cu simplitate şi cu dragoste care nu cugetă răul, şi să ne străduim să-l vindecăm ca pe un mădular al nostru şi ca pe un împreună-luptător cu noi care a fost rănit în luptă.

Boala este uneori pentru curăţirea păcatelor, iar alteori pentru ca să ne smerească mândria.

Bunul şi preabunul nostru Stăpân şi Domn, văzând că cineva este foarte leneş întru nevoinţe, îi smereşte trupul său prin boală, ca şi cu o nevoinţă mai uşoară, iar uneori curăţă astfel şi sufletul de patimile şi cugetele cele viclene.

Toate cele ce ni se întâmplă, văzute sau nevă­zute, pot fi primite în trei feluri: după cum se cuvine, în chip pătimaş şi în chip mijlociu. Eu am văzut trei fraţi care au suferit pagubă: unul din ei s-a mâniat, altul a rămas neîntristat, iar al treilea a primit aceasta cu multă bucurie.

Am văzut plugari care aruncau aceeaşi sămânţă în pământ, însă fiecare dintre ei avea scopul lui. Unul se gândea cum să-şi plătească datoriile, altul voia să se îmbogăţească, altul dorea să-L cinstească pe Stăpân cu daruri, altul avea drept scop să primească laudă pentru fapta sa cea bună de la cei ce trec pe calea vieţii acesteia, un altul se gândea să facă necaz vrăjmaşului care îl pizmuia, iar unul se ostenea pentru ca oamenii să nu îl defaime ca pe un leneş. Şi iată care sunt denumirile seminţelor acestor plugari: postul, privegherea, milostenia, slujirea şi cele asemănătoare acestora, iar scopurile felurite ale semănatului să le desluşească singuri cu de-amănuntul fraţii cei întru Domnul.

După cum câteodată, când scoatem apă din fântână, scoatem fără a băga de seamă şi câte o broască odată cu apa, tot astfel, când săvârşim faptele virtuţii, adesea lucrăm şi patimile împletite cu ele în ascuns. De pildă, împreună cu iubirea de străini se împleteşte lăco­mia pântecelui, cu dragostea – curvia, cu dreapta socoteală – viclenia, cu înţelepciunea – şiretenia, cu blândeţea – făţărnicia, încetineala şi lenevirea, vorbirea împotrivă, rânduiala de sine şi neascultarea; cu tăcerea se împleteşte îngâmfarea învăţăturii, cu bucuria – mândria, cu nădejdea – slăbiciunea (moleşirea), şi iarăşi cu dra­gostea – osândirea aproapelui, cu liniştirea – akedia şi lenevia, cu curăţia – asprimea, cu smerita cugetare – îndrăzneala. Însă de toate aceste virtuţi se alipeşte şi slava deşartă, ca o alifie a tuturor sau, mai bine zis, otravă.

Să nu ne mâhnim când cererile noastre nu sunt ascultate multă vreme de către Domnul, căci Domnul ar fi voit ca toţi oamenii într-o clipă să ajungă nepătimaşi (dar, ca un înainte-Cunoscător, ştie că aceasta nu le-ar fi de folos).

Toţi cei care cer ceva de la Dumnezeu şi nu primesc, fără îndoială că nu primesc pentru una din aceste pricini: sau pentru că cer mai înainte de vreme, sau pentru că cer cu nevrednicie şi pentru slavă deşartă, sau pentru că, dacă ar primi cele cerute, s-ar mândri sau ar cădea în nepăsare.

Cred că nimeni nu se îndoieşte de faptul că dracii şi patimile se depărtează de la suflet uneori pentru un timp, iar alteori şi pentru totdeauna, însă puţini ştiu din ce pricină ne părăsesc pe noi.

De la unii, nu numai credincioşi, ci şi necredin­cioşi, s-au depărtat toate patimile, afară de una. Aceasta a rămas în locul tuturor celorlalte patimi, ca răutatea cea mai mare, căci ea e atât de vătămătoare, încât poate să surpe chiar şi din cer.

Materia patimilor, fiind mistuită de focul cel dumnezeiesc, se nimiceşte, iar pe măsură ce materia se dezrădăcinează şi sufletul se curăţă, se depărtează şi patimile, dacă omul însuşi nu le va atrage iarăşi printr-o viaţă iubitoare de materie şi prin lenevire.

Uneori dracii se depărtează ei singuri, ca să ne ducă la nepăsare şi pe urmă pe neaşteptate să năvălească asupra sărmanului nostru suflet şi să-l răpească.

Ştiu şi altă îndepărtare a acestor fiare: atunci când sufletul se deprinde într-o asemenea măsură cu păcatele, încât mai apoi el singur se vatămă şi se luptă împotriva sa. Pilda acestui lucru o vedem la copiii cei mici, care, atunci când nu li se dă pieptul mamei, din obişnuinţa cea îndelungată îşi sug degetele.

Mai cunosc încă şi o a cincea nepătimire, care vine în suflete de la multa simplitate şi de la nerăutatea cea vrednică de laudă. După dreptate li se trimite unora ca acestora ajutor de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi la inimă(Ps. 7, 11) şi îi izbăveşte de rele pe nesimţite, aşa cum pruncii nu bagă de seamă când sunt dezbrăcaţi.

Răul şi patimile nu sunt fireşti omului, căci Dumnezeu nu este făcătorul patimilor. Însă multe virtuţi fireşti ne-a dăruit El, dintre care sunt următoarele: milostenia, căci şi păgânii se milostivesc; dragostea, căci adesea şi dobitoacele cele necuvântătoare varsă lacrimi când sunt despărţite unele de altele; credinţa, căci toţi o naştem din noi înşine; nădejdea, căci ne împrumutăm şi împrumutăm pe alţii şi semănăm, şi călătorim pe mare, nădăjduind cele mai bune. Deci dacă, după cum am arătat aici, dragostea este o virtute firească pentru noi, iar ea este legătura desăvârşirii şi plinirea legii (Col. 3, 14; Rom. 13, 10), atunci înseamnă că virtuţile nu sunt departe de firea noastră. Să se ruşineze deci cei care se dezvinovăţesc, spunând că nu pot să le împlinească.

Iar în ce priveşte curăţia, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul şi străpungerea inimii cea de toată vremea, apoi aceste virtuţi sunt mai presus de fire. Pe unele le învăţăm de la oameni, pe altele de la îngeri, iar învăţătorul şi dăruitorul altora este Însuşi Dumnezeu Cuvântul.

Când suntem puşi în faţa a două rele, trebuie să-l alegem pe cel mai mic. De pildă se întâmplă adesea ca atunci când stăm la rugăciune să vină fraţi la noi, şi suntem siliţi să alegem una din două: sau să părăsim rugăciunea, sau să lăsăm fratele fără de răspuns şi să-l întristăm. Însă dragostea e mai mare decât rugăciunea, căci rugăciunea este o virtute în parte, iar dragostea este o virtute atotcuprinzătoare.

Odată, când eram încă tânăr, am mers într-o cetate sau într-un sat şi acolo, în timpul mesei, dintr-o dată au năvălit asupra mea cugetele lăcomiei şi ale slavei deşarte. Însă, temându-mă de puii lăcomiei, am socotit că e mai bine să fiu biruit de slava deşartă, ştiind că în cei tineri dracul lăcomiei foarte des biruieşte pe dracul slavei deşarte. Şi acest lucru nu e de mirare: la cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar la monahi lăcomia pântecelui.

Adesea Dumnezeu, după deosebita Sa purtare de grijă, lasă în oamenii cei duhovniceşti unele patimi foarte uşoare, pentru ca ei să se defaime mult pe sine pentru aceste neputinţe uşoare şi aproape nevinovate, şi prin aceasta să dobândească bogăţia cea nefurată a sme­ritei cugetări.

Cine n-a trăit la început în supunere, acela nu poate dobândi smerenie, căci oricine s-a învăţat un meşteşug de unul singur îşi închipuie despre sine lucruri mari.

Părinţii arată că întreaga vieţuire făptuitoare se cuprinde în două virtuţi de căpetenie: în post şi în ascultare. Şi pe bună dreptate: căci cel dintâi nimiceşte lăcomia, iar aceasta de pe urmă statorniceşte acea nimicire prin smerita cugetare. De aceea şi plânsul are putere îndoită: nimiceşte păcatul şi naşte smerita cugetare.

Celor evlavioşi le este propriu a da tuturor ce­lor ce cer; celor şi mai evlavioşi, a da şi celor care nu cer; dar a nu cere înapoi de la cel ce ţi-a luat, mai ales atunci când este cu putinţă, este propriu numai celor nepătimaşi.

Să ne cercetăm pe noi înşine neîncetat în pri­vinţa tuturor patimilor şi virtuţilor, ca să cunoaştem unde ne găsim: la început, la mijloc sau la sfârşit.

Toate războaiele drăceşti pornite împotriva noastră vin de la aceste trei pricini: de la iubirea de plă­ceri, de la mândrie sau de la pizma dracilor. Fericiţi sunt cei din urmă, întru tot ticăloşi cei din mijloc, dar cei dintâi, netrebnici până la sfârşit.

Este o simţire oarecare sau, mai bine zis, o de­prindere numită „răbdare neobosită”. Cel cuprins de ea nu se va teme niciodată de suferinţe şi nu se va feri de ele. Sufletele mucenicilor, pline de această simţire vred­nică de laudă, lesne dispreţuiau chinurile.

Una este străjuirea gândurilor şi alta este paza minţii, şi pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. 102, 12), pe atâta această din urmă lucrare e mai înaltă decât cea dintâi şi cu neasemănare mai anevoioasă decât aceea.

Una este să te rogi împotriva gândurilor, alta să grăieşti împotriva lor, şi alta să le defaimi şi să le dis­preţuieşti. Despre chipul cel dintâi mărturiseşte cel ce a zis: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte (Ps. 69, 1) şi altele asemenea. Iar despre cel de-al doilea chip, cel ce a spus: Şi voi răspunde cuvânt celor ce mă ocărăsc (Ps. 118, 42), adică celor ce-mi vorbesc împotrivă; şi încă: Pusu-ne-ai în ceartă cu vecinii noştri (Ps. 79, 7). Iar despre cel de-al treilea chip mărturiseşte cel ce cântă în psalmi: Amuţit-am şi nu am deschis gura mea (Ps. 38, 13); şi: Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea (Ps. 38, 2), şi încă: Cei mândri au făcut fărădelege foarte, dar de la vederea Ta nu m-am abătut (Ps. 118, 51). Cel din mijloc adesea aleargă la chipul cel dintâi, pentru că nu este pregătit; însă cel dintâi încă nu poate să-i alunge pe aceşti vrăjmaşi prin mijlocul cel de-al doilea, iar cel ce a ajuns la starea a treia îi dispreţuieşte cu totul pe draci.

După fire este cu neputinţă ca ceea ce este netrupesc să fie îngrădit de trup, însă celui ce L-a dobândit pe Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă.

După cum cei ce au simţul mirosului sănătos pot şti dacă cineva are parfumuri ascunse asupra sa, tot astfel şi sufletul curat recunoaşte în alţii atât buna mi­reasmă pe care a primit-o el însuşi de la Dumnezeu, cât şi putoarea cea rea de care s-a izbăvit cu desăvârşire, deşi alţii nu simt acestea.

Nu toţi pot fi nepătimaşi, însă ca toţi să se mântuiască şi să se împace cu Dumnezeu, aceasta nu este cu neputinţă.

Să nu te stăpânească cei de alt neam (Ps. 18, 14), adică cugetele acelea care te îndeamnă să iscodeşti judecăţile cele negrăite ale proniei lui Dumnezeu, sau vedeniile care li se arată oamenilor şi pe ascuns le stre-coară în minte părerea necugetată că la Dumnezeu ar fi părtinire. Aceste cugete sunt semnele şi odraslele vădite ale mândriei.

Este un drac al iubirii de argint care adesea fă­ţărniceşte smerenia; şi este un drac al slavei deşarte care te îndeamnă să împarţi milostenie; tot aşa face şi dracul iubirii de plăceri. Dacă noi vom fi curaţi de aceste două patimi de pe urmă, atunci să nu încetăm a face milă în orice loc.

Unii au spus că anumiţi draci se împotrivesc altora, iar eu m-am încredinţat că ei toţi caută pierzarea noastră.

Oricărei lucrări duhovniceşti văzute sau cuge­tate îi premerge o voie a noastră şi o dorinţă stăruitoare, care se nasc în noi cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu, căci dacă nu vor fi cele dintâi (voia şi dorinţa noastră), atunci nici cea de-a doua nu va urma.

Dacă este vreme pentru fiecare lucru de sub ce­ruri, precum zice Ecclesiastul (Ecl. 3, 1), şi dacă prin spusa „pentru fiecare lucru” se cuprind şi cele ce privesc vieţuirea noastră cea sfinţită, atunci, dacă voiţi, să luăm aminte ce este cuviincios şi potrivit fiecărui timp. Căci este cunoscut că pentru cei ce se nevoiesc este un timp de nepătimire şi este un timp al biruinţei patimilor, din pricina prunciei celor ce se nevoiesc. Este o vreme de lacrimi şi o vreme de împietrire a inimii; este o vreme a supunerii şi o vreme a poruncirii; este o vreme a postului şi o vreme a împărtăşirii de hrană. Este o vreme a războ-iului din partea vrăjmaşului-trup şi o vreme a stingerii aprinderilor; o vreme de furtună sufletească şi o vreme de liniştire a minţii; o vreme de întristare a inimii şi o vreme de bucurie duhovnicească; o vreme de a învăţa pe alţii şi o vreme de a fi învăţat; este o vreme de întinare, poate pentru înălţarea noastră cu mintea, şi o vreme de curăţire prin smerenie; o vreme de luptă şi o vreme de pace statornică; o vreme de liniştire şi o vreme de tulbu­rare netulburată; o vreme de rugăciune neîncetată şi o vreme de slujire nefăţarnică. Deci să nu ne înşele pe noi sârguinţa cea trufaşă, îndemnându-ne să căutăm mai înainte de vreme cele ce vor veni la vremea lor. Să nu căutăm iarna cele ale verii, nici în timpul semănatului cele ce ţin de seceriş, căci este o vreme pentru a semăna osteneli şi o vreme pentru a secera negrăitele daruri ale harului. Altminteri nici la vremea lor nu vom dobândi cele ce sunt cuvenite şi potrivite vremii aceleia.

Unii, după nepătrunsa purtare de grijă a lui Dumnezeu, au primit darurile duhovniceşti înainte de osteneli, alţii chiar în timpul ostenelilor, alţii după osteneli, iar unii numai la moarte. Se cuvine să ne întrebăm: care dintre ei a devenit mai smerit decât ceilalţi?

Este o deznădăjduire care vine de la mulţimea păcatelor, împovărarea conştiinţei şi nesuferita întristare, când sufletul se scufundă din pricina mulţimii rănilor şi se îneacă de greutatea lor în adâncul deznădejdii. Însă este o deznădăjduire de alt fel, care vine din mândrie şi închipuire de sine, când cei căzuţi socotesc că ei n-au meritat această cădere. Dacă cineva va cerceta acestea, va afla că între una şi alta este următoarea deosebire: cei stăpâniţi de cea dintâi se dau pe sine pradă nepăsării, iar cei stăpâniţi de cea din urmă, fiind întru deznădejde, se ţin de nevoinţă, lucruri care se bat cap în cap. Însă prima se vindecă prin înfrânare şi bună nădejde, iar cea din urmă prin smerenie şi prin a nu judeca pe nimeni.

Nu trebuie să ne mirăm ca de un lucru neobiş­nuit când vedem că unii săvârşesc fapte rele şi spun cuvinte bune, căci mândria l-a înălţat şi l-a pierdut şi pe şarpele acela care vorbea frumos în rai.

În toate îndeletnicirile tale şi în orice fel de vieţuire, de eşti în supunere faţă de cineva sau nu, de-ţi este lucrarea ta văzută sau duhovnicească, să-ţi fie ţie lege şi dreptar a te întreba dacă ceea ce săvârşeşti este după Dumnezeu. De pildă, dacă noi, fiind începători, facem ceva cu sârguinţă, însă prin această lucrare nu se înmulţeşte în sufletul nostru smerenia dobândită mai înainte, atunci nu cred că osteneala noastră este după Dumnezeu, fie ea mică sau mare. Căci întru noi, cei ce suntem încă prunci, semnul că lucrarea noastră e după voia lui Dumnezeu este sporirea în smerenie, întru cei din mijloc este încetarea luptelor lăuntrice, iar întru cei desăvârşiţi este înmulţirea şi îmbelşugarea luminii celei dumnezeieşti.

Cele mici săvârşite de cei mari pot să nu fie mici; iar cele mari săvârşite de cei mici fără nici o îndo­ială că nu sunt desăvârşite.

Când văzduhul se curăţă de nori, atunci soarele se arată în toată strălucirea sa; aşa şi sufletul care s-a învrednicit de iertarea păcatelor şi s-a slobozit de obiş­nuinţele lui de mai înainte, vede neapărat lumina cea dumnezeiască.

Una este păcatul, alta este trândăvia, alta este nepăsarea, alta este patima şi alta este căderea. Cine le poate cunoaşte acestea în Domnul, să le cunoască.

Unii fericesc mai mult decât orice facerea de minuni şi alte daruri duhovniceşti văzute, fără să ştie că sunt o mulţime de daruri mult mai înalte care sunt as­cunse şi deci ferite de primejdia căderii.

Cel ce s-a curăţit cu desăvârşire de patimi vede până şi sufletul aproapelui, deşi nu chiar fiinţa lui, ci numai aşezarea în care se află şi care sunt stările şi simţi­rile lui; iar cel ce încă sporeşte judecă despre suflet după lucrările trupului.

Un mic foc adesea nimiceşte toată materia din cale; precum şi o mică spărtură iroseşte toată osteneala noastră.

Uneori odihna vrăjmaşului nostru, trupul, tre­zeşte puterea minţii, fără a stârni aprinderi trupeşti; iar uneori, dimpotrivă, istovirea trupului pricinuieşte în noi mişcări necuviincioase, pentru ca noi să nu nădăjduim în noi înşine, ci în Dumnezeu, care omoară într-un chip neştiut pofta ce viază în noi.

Dacă vedem că unii ne iubesc pe noi întru Domnul, atunci înaintea lor cu atât mai mult trebuie să fim fără îndrăzneală, căci nimic nu destramă dragostea şi nu pricinuieşte ura ca îndrăzneala în vorbire.

Ochiul sufletului este pătrunzător şi preafru-mos, astfel încât el întrece (cu pătrunderea) orice alte făpturi, în afară de fiinţele cele netrupeşti. De aceea adeseori şi aceia care sunt biruiţi de patimi pot să cu­noască gândurile din sufletele altora, din dragostea cea mare către ei, mai ales atunci când ei nu s-au afundat în întinăciunile trupului. Dacă nimic nu se împotriveşte firii celei nematerialnice ca lucrurile cele materialnice, atunci cel ce citeşte să înţeleagă (Mt. 24, 15; Mc. 13, 14).

La oamenii din lume pândirile (iscodirile) se împotrivesc purtării de grijă a lui Dumnezeu; iar la noi, monahii, cunoaşterii celei duhovniceşti.

Cei neputincioşi cu sufletul trebuie să îşi dea seama de cercetarea lui Dumnezeu şi mila Lui faţă de ei din bolile trupeşti, necazurile şi ispitele lor din afară; dar cei desăvârşiţi recunosc cercetarea lui Dumnezeu din venirea Duhului şi din înmulţirea darurilor.

Este un drac care vine de îndată ce ne-am cul­cat în pat şi ne săgetează cu cugete viclene şi necurate, pentru ca noi, dacă ne lenevim a ne întrarma împotriva lui cu rugăciune şi adormim cu cugetele întinate, să fim cuprinşi pe urmă şi de visuri întinate.

Este printre duhurile cele rele un drac numit înaintemergător, care vine să ne ispitească îndată ce ne trezim şi spurcă primele noastre gânduri. Deci închină Domnului începuturile zilei tale, căci cui le vei da mai înainte, ale aceluia vor fi. Un lucrător dintre cei mai iscusiţi mi-a spus acest lucru vrednic de luare aminte: „După cum începe dimineaţa, zicea el, eu îmi cunosc de mai înainte toată curgerea zilei mele”.

Multe sunt căile evlaviei şi multe sunt căile pierzării; şi adesea se întâmplă că o cale nepotrivită pentru unul este potrivită pentru altul, deşi scopul amân­durora este plăcut lui Dumnezeu.

În ispitele ce ni se întâmplă, dracii se luptă ca noi să spunem sau să facem ceva nechibzuit, iar dacă nu pot să ne biruiască, atunci, apropiindu-se în linişte, ne sfătuiesc în taină să dăm o mulţumire trufaşă lui Dumnezeu.

Cei ce cugetă cele de sus, după moarte se urcă sus; iar cei ce cugetă cele de jos se coboară jos, căci pentru sufletele ce se despart de trupuri nu este un al treilea loc, de mijloc. Dintre toate zidirile lui Dumnezeu, numai sufletul îşi are existenţa sa în altul (în trup) şi nu în sine, şi e de mirare în ce chip poate fiinţà fără de acela întru care şi-a primit viaţa.

Fiicele cele evlavioase se nasc din maici evla­vioase, iar maicile de la Domnul; potrivit cu această pildă putem judeca drept şi despre lucrurile cele potrivnice acestora.

Moise, sau mai degrabă Dumnezeu, porunceşte ca omul cel fricos să nu iasă la luptă, ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să nu fie mai rea decât căderea cea dintâi a trupului, şi pe bună dreptate.

Ochii trupeşti sunt lumina tuturor mădularelor trupului, iar dreapta socoteală este lumină de gând a virtuţilor dumnezeieşti.

Sursa: Sf. Ioan Scărarul – Despre dreapta socoteală (cap. 26 din “Scara”)

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.