Selectați pagina

Sf. Ioan Maximovici: Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare şi, prin moartea noastră, această pregătire se încheie

Sf. Ioan Maximovici: Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare şi, prin moartea noastră, această pregătire se încheie

Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare şi, prin moartea noastră, această pregătire se încheie.

Neîmpăcată şi fără margini ne-ar fi fost suferinţa pentru moartea celor apropiaţi, dacă nu ne-ar fi dăruit Dumnezeu viaţa veşnică. Fără sens ne-ar fi fost viaţa, dacă s-ar fi sfârşit o dată cu moartea. Ce folos atunci de la virtuţi, de la faptele bune? Au atunci dreptate cei ce au spus: „Să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!” (I Cor. 15, 32).

Dar omul e făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos le-a deschis celor ce cred în El şi trăiesc în dreptate porţile împărăţiei Cereşti, porţile fericirii veşnice. Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare şi, prin moartea noastră, această pregătire se încheie„Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27).

Ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup?

Atunci omul îşi lasă toate grijile pământeşti, trupul se descompune, ca să se ridice din nou la învierea obştească. Dar sufletul continuă să trăiască şi nu-şi întrerupe existenţa nici pentru o singură clipă.
Prin multe arătări ale celor ce au murit ni se dă să cunoaştem parţial ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup.
Când i se termină vederea cu ochii trupeşti, sufletului i se deschide vederea duhovnicească. Adesea, la muribunzi vederea duhovnicească începe încă înainte de a-şi da sfârşitul şi, văzându-i încă pe cei din jurul lor şi chiar vorbind cu ei, ei văd şi ceea ce alţii nu văd. Ieşind apoi din trup, sufletul se trezeşte printre alte duhuri, bune şi rele. De obicei el se îndreaptă către acelea care-i sunt mai înrudite după duh, iar dacă, aflându-se în trup, a fost sub influenţa unor duhuri, atunci rămâne sub influenţa lor şi după ce iese din trup, oricât de neplăcute ne-ar fi acestea la întâlnirea cu ele.

În primele două zile sufletul se bucură de o relativă libertate, poate să viziteze locurile pe care le-a îndrăgit de pe pământ, iar în cea de-a treia zi se îndreaptă spre alte teritorii. Cu această ocazie el trece printr-o mulţime de duhuri rele, care îi barează drumul şi îl învinuiesc de felurite păcate, spre care chiar ele l-au îndemnat. Potrivit dezvăluirilor, există douăzeci de asemenea bariere, aşa-numitele vămi, şi la fiecare omul este tras la răspundere pentru un anumit păcat; trecând de o barieră, sufletul ajunge la următoarea şi, abia trecând cu bine de toate, el poate să-şi continue calea, fără să fie imediat aruncat în gheenă. Cât de groaznici sunt acei demoni şi vămile lor ne arată faptul că însăşi Preasfânta Născătoare, dinainte vestită de Arhanghelul Gavriil de apropiatul ei sfârşit, S-a rugat Fiului ei să o izbăvească de acei demoni; împlinindu-i rugămintea, Însuşi Domnul Iisus Hristos S-a arătat din cer ca să primească sufletul Preacuratei Sale Maici şi să-l ridice la cer.

A treia zi este, de obicei, înfricoşătoare pentru sufletul celui adormit, şi atunci cu deosebire are nevoie de rugăciune. Trecând vămile cu bine şi închinându-se lui Dumnezeu, timp de încă treizeci şi şapte de zile sufletul vizitează lăcaşurile cereşti şi prăpăstiile iadului, neştiind încă unde se va afla şi abia în a patruzecea zi i se hotărăşte locul, până la învierea morţilor.
Unele suflete se află în starea de pregustare a bucuriei şi a fericirii veşnice, iar altele în groaza veşnicelor chinuri, care vor începe pe de-a-ntregul după înfricoşata Judecată. Până atunci mai sunt încă posibile schimbări în starea sufletelor, mai ales prin aducerea pentru ele a Jertfei celei fără de sânge (adică prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie), de asemeni şi prin alte rugăciuni.

Cât este de importantă pomenirea adormiților la Sfânta Liturghie

Cât este de importantă în acest timp pomenirea la Sfânta Liturghie ne arată următoarea întâmplare, înainte de descoperirea moaştelor Sfântului Teodosie al Cenigovului (în 1896), preotul care săvârşea reînvelirea moaştelor, fiind foarte ostenit, aţipi aşezat lângă moaşte şi îl văzu în faţa sa pe sfântul, care îi zise: „Îţi mulţumesc că te-ai ostenit pentru mine. Te mai rog ca, atunci când vei săvârşi Sfânta Liturghie, să-i pomeneşti pe părinţii mei”, şi le rosti numele (preotul Nichita şi Maria). „Cum de tu, Preasfinţite, ceri rugăciuni de la mine, când tu însuţi stai în faţa Tronului ceresc şi le împărţi oamenilor milostivirile lui Dumnezeu?”, îl întrebă preotul. „Da, este adevărat – răspunse Sfântul Teodosie – dar pomenirea la Sfânta Liturghie este mai puternică decât rugăciunile mele.”
De aceea, pentru cei adormiţi sunt de folos şi parastasele, şi rugăciunile pentru adormiţi făcute acasă, şi faptele bune făcute în numele lor ca, de exemplu, milostenia, jertfele pentru biserică, dar cele mai folositoare sunt pentru ei pomenirile la dumnezeiasca Liturghie. Au existat multe arătări ale morţilor şi alte întâmplări care arată cât de binefăcătoare este pomenirea celor adormiţi. Mulţi adormiţi în pocăinţă, dar care nu au apucat să-şi manifeste căinţa în viaţă, s-au eliberat astfel de chinuri şi au primit împăcarea. În biserică se înalţă întotdeauna rugăciuni pentru împăcarea sufletelor celor adormiţi, şi chiar în ziua Pogorârii Sfântului Duh, când ne rugăm în genunchi la vecernie, există o rugăciune specială „pentru cei ţinuţi în iad”.

În primele 40 zile după moarte e bine să fie pomenite sufletele adormiților zilnic și să se dea de pomană la nevoiași

Aşadar, fiecare dintre noi, dorind să-şi arate dragostea faţă de cei adormiţi şi să le ofere un real ajutor, poate face cel mai bine acest lucru rugându-se pentru ei şi, cu deosebire, prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, când părticelele scoase pentru vii şi pentru morţi se cufundă în Sângele Domnului, cu cuvintele: „Ridică, Doamne, păcatele celor pomeniţi aici, cu cinstitul Tău Sânge şi prin rugăciunile sfinţilor Tăi”. Nimic mai bun şi nimic mai mult nu putem face pentru cei adormiţi decât să ne rugăm pentru ei, dându-i să fie pomeniţi la Liturghie. Ei au nevoie întotdeauna de aceasta, dar cu deosebire în cele patruzeci de zile în care sufletul celui adormit parcurge drumul spre veşnicele lăcaşuri. Atunci trupul nu simte nimic, nu-i vede pe apropiaţii care s-au adunat pentru el, nu simte mirosul florilor, n-aude cuvântările de îngropare. Ci sufletul simte rugăciunile înălţate pentru el şi le este recunoscător celor care se roagă, simţindu-se duhovniceşte apropiat de aceştia.
Rude şi apropiaţi ai celor adormiţi! Faceţi pentru ei ceea ce ei au nevoie şi ce este în puterile voastre. Cheltuiţi bani nu pentru înfrumuseţarea exterioară a sicriului şi a mormântului, ci pentru a-i ajuta pe oamenii nevoiaşi în numele apropiaţilor adormiţi, cheltuiţi pentru bisericile unde se înalţă rugăciuni pentru ei. Milostiviţi-vă de cel adormit, îngrijiţi-vă de sufletul lui! Pe toţi ne aş teaptă această cale; cât vom dori atunci să fim pomeniţi în rugăciune! Să fim şi noi înşine milostivi faţă de cei adormiţi.

Imediat cum răposează cineva, chemaţi imediat preotul sau daţi-i de veste, ca să-i citească „Canonul pentru ieşirea sufletului”, care se cuvine a fi citit deasupra capului fiecărui dreptcredincios, imediat după sfârşitul său. Străduiţi-vă ca, dacă se poate, slujba parastasului să aibă loc în biserică şi ca, până la parastas, la capul repausatului să se citească Psaltirea. Slujba parastasului poate să aibă loc şi fără mult ceremonial, dar e obligatoriu să fie făcută în întregime, fără prescurtări; nu vă gândiţi atunci la voi înşivă şi la comodităţile dumneavoastră, ci la cel adormit, de care vă luaţi rămas bun pentru vecie. Dacă în biserică se află mai mulţi răposaţi, nu refuzaţi ca slujba să fie făcută pentru toţi deodată. Este mai bine ca slujba parastasului să fie făcută pentru doi sau mai mulţi adormiţi deodată – cu atât mai fierbinte va fi rugăciunea celor adunaţi pentru ei – decât să li se facă slujbă separată şi preoţii, neavând destul timp şi putere, să scurteze slujba, când fiecare cuvânt al rugăciunii pentru adormit este ca o picătură de apă pentru cel însetat.
Îngrijiţi-vă neapărat şi imediat de sărindar, adică de pomenirea zilnică la Liturghie, timp de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile în care se slujeşte în fiecare zi, adormiţii cărora li s-a făcut parastas acolo sunt pomeniţi timp de patruzeci de zile şi mai mult. Dacă însă slujba parastasului se face într-o biserică fără slujire zilnică, apropiaţii celui adormit trebuie să se îngrijească singuri de sărindar şi să îl dea undeva unde se slujeşte zilnic. Este bine, de asemeni, să fie trimise pomelnice spre pomenire la mănăstiri şi la Ierusalim, unde se face rugăciune neîntreruptă la locurile sfinte. Dar sărindarul trebuie început imediat după sfârşitul omului, când sufletul are nevoie cu deosebire de ajutor prin rugăciune şi, de aceea, pomenirea trebuie începută în locul cel mai apropiat în care se săvârşeşte slujire zilnică.
Să ne îngrijim de cei ce pleacă înaintea noastră spre lumea cealaltă, să facem pentru ei tot ce putem, ţinând minte că „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi” (Matei 5, 7).

Cum putem să-i cinstim mai bine pe adormiţii noştri?

Vedem adesea străduinţa rudelor celui mort de a face o înmormântare cât mai luxoasă şi de a ridica un mormânt cât mai bogat. Mai mulţi bani se cheltuiesc uneori pentru monumente fastuoase. Mulţi bani cheltuiesc rudele şi cunoscuţii pentru coroane şi flori şi, pe deasupra, florile trebuie scoase din sicriu înainte de închiderea lui, pentru ca acestea să nu grăbească descompunerea trupului. Alţii doresc prin anunţuri în presă să-şi exprime cinstirea faţă de cel adormit şi compătimirea faţă de rudele lui, cu toate că însuşi acest mod de manifestare a sentimentelor arată superficialitatea lor, adesea chiar falsitatea lor, întrucât cel aflat cu adevărat în suferinţă nu-şi va expune durerea în ochii celorlalţi, iar exprimarea condoleanţelor se poate face mult mai călduros, în mod personal.

Dar orice am face din toate acestea, mortul nu va avea nici un folos. Trupului celui mort îi este indiferent dacă este aşezat într-un sicriu sărac sau bogat, într-un (mormânt luxos sau umil. El nu simte mirosul florilor aduse, nu are nevoie de exprimarea prefăcută a durerii. Trupul este dat putrezirii, sufletul trăieşte, dar nu mai simte senzaţiile pe care le primea mai înainte prin organele de simţ trupeşti. El începe o altă viaţă şi alte lucruri trebuie să-i dăm acum.
Trebuie să-i facem acum celui adormit ceea ce îi este de folos, dacă îl iubim cu adevărat şi dorim să-i aducem darurile noastre.
Multe arătări ale morţilor şi alte vedenii întăresc convingerea despre marele folos pe care îl primesc cei adormiţi de la rugăciunile făcute pentru ei şi din aducerea pentru ei a Jertfei fără de sânge. Un alt lucru care le aduce mare bucurie sufletelor celor adormiţi este milostenia făcută pentru ei. A hrăni un flămând în numele celui răposat, a ajuta un nevoiaş, este ca şi cum am face acelaşi lucru pentru cel răposat.

Cuvioasa Atanasia († 12 aprilie) a lăsat prin testament înainte de moarte ca, întru pomenirea ei, să fie hrăniţi cerşetorii vreme de patruzeci de zile, însă surorile din mănăstire, din neglijenţă, împliniră testamentul doar timp de nouă zile. Atunci sfânta le apăru însoţită de doi îngeri şi le spuse: „De ce aţi uitat de porunca mea? Să ştiţi că milostenia şi rugăciunile preoţilor aduse pentru suflet timp de patruzeci de zile îl milostivesc pe Dumnezeu: dacă sufletele răposaţilor au fost păcătoase, Domnul le dă iertare de păcate; iar dacă au fost drepte, atunci cei ce se roagă pentru ele vor fi răsplătiţi cu binefaceri”.
Mai ales în zilele noastre, grele pentru toată lumea, este o nebunie să cheltuim banii pentru obiecte şi gesturi nefolositoare când, folosindu-le pentru cei lipsiţi, putem face două fapte bune în acelaşi timp: şi pentru cel adormit, şi pentru cei care primesc ajutorul.
Nu demult, la împlinirea unui an de la sfârşitul monahiei Marina, potrivit testamentului ei, din jertfele strânse de la voluntari, în grădina bisericii arhiereşti a fost organizată o masă pentru nevoiaşi. La anunţul acestei mese au sosit în jur de 150 de oameni, care au fost cu toţii săturaţi. O faptă mare s-a făcut în felul acesta!
Iar dacă nu vom oferi un ajutor atât de mare, ci vom sătura doar câţiva flămânzi, sau numai pe unul singur, este, oare, puţin lucru? (…)
O dată cu rugăciunea pentru răposat, va fi dată şi hrană săracilor. Ei se vor sătura trupeşte, iar cel adormit se va sătura duhovniceşte.

Săptămâna a 7-a după Paşti, Shanghai, 1941

Fragment din ” Predici și îndrumări duhovnicești” de Sfântul Ioan Maximovici, Editura Sophia, București, 2006, pag.264-272

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: