Selectați pagina

Sf. Ioan Iacob de la Neamţ, vas ales al lui Dumnezeu, odrăslit în pământul binecuvântat al Moldovei

Sf. Ioan Iacob de la Neamţ, vas ales al lui Dumnezeu, odrăslit în pământul binecuvântat al Moldovei

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Acest vas ales al lui Dumnezeu a fost odrăslit în pământul binecuvântat al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, fostul judeţ Dorohoi, iar acum aparţine comunei Păltiniş, judeţul Botoşani (1). Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi. Naşterea primului copil a pricinuit mare bucurie în această familie de oameni cu viaţă aleasă şi cu frică de Dumnezeu. Bucuria însă a surâs numai o zi sau două, căci starea sănătăţii tinerei mame se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. De aceea s-au grăbit să-l boteze pe prunc, punându-i numele de Ilie, deoarece se născuse îndată după sărbătoarea acestui mare prooroc. Timp de şase luni cât a mai trăit Ecaterina, soacra ei Maria n-a cunoscut odihnă. Îndată după moartea soţiei sale, tatăl copilului a primit ordin de concentrare. Revenind acasă după câteva luni, s-a recăsătorit şi în scurtă vreme a plecat pe front, dându-şi apoi viaţa pentru patrie.

Bătrână şi cu puterile împuţinate, văduvă de mai mulţi ani, Maria Iacob a rămas să-şi crească nepotul orfan, renunţând la visul de a se călugări. L-a îngrijit ca cea mai bună mamă, agonisindu-i cele de trebuinţă, dar şi învăţîndu-l din cea mai fragedă vârstă evlavia adevărată. L-a deprins cu rugăciunea şi l-a dus regulat la sfintele slujbe din biserica satului. Neîncetat se ruga lui Dumnezeu, Tatăl orfanilor şi apărătorul celor sărmani, să-l crească şi să-l ocrotească pe micul ei nepot. Atotţiitorul a învrednicit-o pe evlavioasa femeie ca timp de zece ani să poarte de grijă acestui vlăstar ales, îndrumându-l pe calea cea binecuvântată a slujirii lui Dumnezeu.

În septembrie 1920, copilul a urmat şcoala din satul Crăiniceni, fiind mereu fruntaş la învăţătură şi având o purtare pilduitoare. Îndată ce a învăţat să citească, a început să-şi îmbogăţească sufletul cu îndemnurile scrierilor sfinte. Cu drag îi citea bătrânei din vieţile sfinţilor şi din alte cărţi de zidire sufletească pe care i le aduceau unele maici de la mănăstirea Agafton, prietene ale sale. Astfel de cărţi îi vor fi dascăli nedespărţiţi, după moartea bunicii. Când a venit la Neamţu, avea cu sine câteva din aceste cărţi care i-au hrănit copilăria şi tinereţea. În 1924, simţindu-şi sfârşitul aproape, Maria Iacob l-a încredinţat pe nepotul iubit feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia, Ilie, acum în clasa a III-a, s-a bucurat de o bună îngrijire şi de aceleaşi îndrumări creştineşti pentru viaţă.

Moartea bătrânei încheia o etapă unică a copilăriei viitorului ieromonah şi pustnic. Niciodată el n-o va putea uita pe bunica cea cu chip de sfântă, care l-a iubit atât de mult. Versurile de mai târziu ale cuviosului mărturisesc cât de adâncă a fost durerea copilului de atunci la pierderea celei care-i ţinuse loc de mamă şi de tată până la vârsta de 11 ani. Cât de duioasă este amintirea ei se vede din poezia intitulată Dorul bunicii (2). La citirea acestor versuri, gândul te poartă către pilda altor sfinte femei care au dat Bisericii bărbaţi cu nume nepieritoare, precum Macrina, bunica Marelui Vasile, sau Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur.

O altă poezie, În braţele părinteşti (3), arată cât de mult se simte îndatorat cuviosul bunicii sale, mai ales pentru educaţia duhovnicească primită: «Bunica, – spunea el – , Dumnezeu s-o ierte, / Mi-a semănat de timpuriu / În suflet tainele credinţei / Şi rodul lor mă ţine viu. / O, scumpa mea, bătrână sfântă, / Eu tot ce am îţi datoresc, / Căci m-ai adus la cunoştinţa / Părintelui Celui ceresc».

Cu o adâncă înţelegere a vieţii, aşa cum se întâlneşte de obicei la copiii încercaţi de necazuri la o vârstă atât de timpurie, trist şi interiorizat, alesul Domnului a absolvit apoi gimnaziul Mihail Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a trecut în1932, cu rezultate foarte bune. Citea adesea din Sfânta Scriptură, din unele opere literare, medita la faptele din istoria universală. Se ştie că încă de atunci scria versuri, fiind apreciat de către profesorii săi de limbă română (4).

Firea sa profund religioasă, precum şi educaţia primită l-au determinat, după terminarea liceului, să îmbrăţişeze viaţa monahală, Închinându-se în bisericuţa satului, pusă sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae, şi sărutând cu lacrimi mormintele părinţilor şi bunicii, tânărul Ilie, în vârstă de numai 20 de ani, s-a îndreptat spre mănăstirea Neamţu. Era chiar în ziua de 15 august 1933, praznicul Adormirii Maicii Domnului, ocrotitoarea călugărilor. Arhimandritul Claudie Derebreanu, pe atunci frate în acest aşezământ, mărturiseşte: „…eram în faţa mănăstirii când a apărut un tânăr uscăţiv şi blând, cu ochi albaştri, adevărate lumini ale sufletului sau. Îmbrăcat simplu, cu pălărie şi bagajul în mână, s-a închinat smerit în faţa icoanei «Înălţarea Domnului», din faţa clopotniţei de la intrarea în mănăstire” (5).

La câteva zile de la venirea sa la Neamţu, stareţul de atunci, viitorul patriarh Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române, i-a primit cererea de închinoviere. Viaţa de mănăstire i-a plăcut tânărului Ilie în mod deosebit. După cum singur va mărturisi, a socotit întotdeauna că aceasta este pentru el un liman al mântuirii: „Frumuseţea slujbelor, mai ales cele de noapte, blândeţea călugărilor, iscusinţa duhovnicilor, liniştea munţilor şi darul Duhului Sfânt care se odihnea în inima lui l-au legat pe acest fericit tânăr de viaţa monahală. Mănăstirea Neamţu, care timp de şase veacuri a crescut zeci de mii de călugări, dintre care unii au ajuns la măsura desăvârşirii, a devenit pentru rasoforul Ilie Iacob o adevărată şcoală a evlaviei şi formării sale duhovniceşti”.

La început i s-a încredinţat ascultarea de ajutor al cunoscutului farmacist de aici, Iov Schimnicul. Stareţul intenţiona chiar să-l trimită la Facultatea de Medicină. Pe de altă parte, râvna sa fără margini îl îmboldea spre osteneli mai multe şi mai grele. O poezie scrisă în acea vreme (6) arată cât de puţin îl mulţumeau pe începător eforturile sale călugăreşti. Cererea de plecare la Locurile Sfinte nu i-a fost însă luată atunci în seamă, pe motivul că nu satisfăcuse serviciul militar.

De la Bucureşti nu s-a întors deîndată la mănăstirea Neamţu. Dorind să cunoască mai amănunţit viaţa chinoviilor româneşti, a vizitat câteva aşezări monahale din Oltenia. Ar fi dorit să-şi găsească un loc mai liniştit şi se îndrepta cu gândul îndeosebi spre Frăsinei. Ajungând însă la mănăstirea Turnu din episcopia Argeşului, a fost impresionat de frumuseţea locului, de tradiţia monahală, de chiliile săpate în piatră, mărturii ale unei vieţi schimniceşti deosebite. Hotărându-se să se stabilească aici, rasoforul Ilie Iacob cere să fie primit şi să facă ascultarea unde va socoti de cuviinţă conducerea mănăstirii. Caracterizarea stareţului Calist din 7 iunie 1934 este elogioasă şi convingătoare: „Acest frate se află aici din martie a.c. şi dă probe de adevărată convingere şi iubire către viaţa monahicească şi către această sfântă mănăstire”.

La Turnu n-a stat multă vreme, căci a fost chemat la Dorohoi să-şi satisfacă serviciul militar. Plecând acum, de la Turnu, nu va mai putea reveni niciodată aici. În arhiva episcopiei Argeşului se păstrează cererea adresată de fratele Ilie Iacob episcopului Nichita, datată 22 octombrie 1935, în care, după ce prezintă câteva aspecte legate de vieţuirea sa la mănăstirea Neamţu şi Turnu, arată că este chemat înapoi la Neamţu atât de către stareţ cât şi de către mitropolitul Moldovei (care era atunci Nicodim Munteanu, fostul lui stareţ) şi cere ieşirea definitivă de la mănăstirea Turnu.

Deşi a stat atât de puţin în această chinovie, a lăsat tuturor o impresie excepţională. Fostul stareţ al mănăstirii Turnu îşi aminteşte şi astăzi: „Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii ziua şi noaptea şi făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea. Eu îl respectam ca pe un om de omenie, de nădejde… Mi-a părut foarte rău de el şi m-am ruşinat că a plecat un astfel de om de la mine” (7).

S-a întors la Neamţu, chemat de fostul stareţ, ajuns mitropolit al Moldovei. I s-a dat acum ascultarea de bibliotecar. A putut astfel să descopere singur comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi şi ale cărţilor de teologie pe care le studia cu multă stăruinţă.

La scurt timp de la revenirea la mănăstirea de metanie, supunându-se ordinului de încorporare, rasoforul Ilie Iacob a fost repartizat să îngrijească bolnavii din infirmeria unui regiment de infanterie din Dorohoi. Şi aici s-a dăruit cu toată fiinţa sa misiunii încredinţate. Ostaşii îngrijiţi de el i-au purtat peste ani o amintire plină de recunoştinţă (8). În Duminici şi sărbători i se permitea să participe la sfintele slujbe chiar în haine monahale.

După terminarea serviciului militar, el s-a întors la mănăstirea Neamţu. Statornicia şi buna sârguinţă a tânărului rasofor l-au determinat pe stareţul de atunci, arhimandritul Valerie Moglan, să-l tundă în monahism, la 8 aprilie 1936, în biserica Înălţarea Domnului. După rânduială, i s-a schimbat numele de la botez în Ioan, naş şi părinte duhovnicesc al noului călugăr fiind ieromonahul Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu. Într-una din scrisorile care însoţesc fotografia tunderii sale monahale, cuviosul anunţa evenimentul în cuvintele: „În miercurea Sfintelor Patimi am avut marea bucurie, căci am primit marele chip îngeresc de monah”; iar mai departe adaugă o explicaţie: „Cu aceste haine mergi la biserică, te împărtăşeşti şi te aşezi în mormânt cu capul pe o cărămidă, care arată pământul din care ai fost făcut” (9). Se vede din cuvintele de mai sus cât de adâncă era înţelegerea stării călugăreşti la acest tânăr monah, care încă de atunci cugeta la moarte, gând care i-a rămas toată viaţa un imbold spre autodepăşire, spre sporire tot mai înaltă pe calea desăvârşirii.

În scurta perioadă pe care a mai petrecut-o la mănăstirea Neamţu, Cuviosul Ioan şi-a îndeplinit cu multă râvnă ascultările ce i s-au încredinţat: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători, predând aici limba română (10). Smerenia şi blândeţea, râvna şi ascultarea, dragostea fără margini faţă de viaţa călugărească l-au făcut iubit şi apreciat de toţi vieţuitorii mănăstirii. Se nevoia cu citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu postul şi cu rugăciunea. Mânca puţin, iar noaptea dormea numai câteva ceasuri. În posturi se retrăgea la schiturile Icoana sau la Pocrov, iubind mult liniştea şi singurătatea (11).

Sufletul său curat şi înclinat din copilărie spre lucrarea celor sfinte tânjea însă după adevărata viaţă isihastă, după o şi mai aspră înfrânare ascetică. Dorea mai ales să ajungă la Locurile Sfinte, să se închine la Sfântul Mormânt al Domnului, să se nevoiască în ţara în care s-au desăvârşit atâţia dintre marii ostaşi ai Duhului din vechime despre care vorbeşte Patericul. În una din poeziile sale de mai târziu, monahul poet avea să mărturisească: „În lumea asta trecătoare, / Am căutat limanul sfânt, / Pe care l-am visat odată, / Dar nu se află pe pământ, / …Un singur ţărm acum rămâne, / Străin de valul cel lumesc: / Ierusalimul cel din ceruri, / În calea: lui să mă grăbesc” (12). Când scria aceste versuri, trecut prin multe centre aghiopolite, autorul nu mai dorea altceva decât să ajungă în Ierusalimul cel de sus. La tinereţe însă, închinarea la Locurile Sfinte era un vis scump, hrănit cu lecturile unor cărţi de călătorie, scrise de pelerini evlavioşi. Înfăptuirea acestui vis a fost urmărită cu o tenacitate neclintită.

În 1936, postind şi rugându-se, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, apoi a plecat spre Ţara Sfântă, împreună cu ostenitorii din mănăstirea Neamţu, monahii Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat. Costul călătoriei a fost plătit de Cuviosul Ioan, din partea de moştenire ce-i revenea de la părinţi. Ajuns în portul Haifa, cu adâncă înfiorare duhovnicească a călcat pe urmele Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli, închinându-se în sfintele locaşuri din Ierusalim, din Betleem, din Hebron (unde s-a gândit chiar să se închinovieze) şi din alte locuri. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan a pustnicit doi ani într-o peşteră din pustia Iordanului (13).

Deşi trăia în această pustie dorită de el, n-a uitat de pământul patriei şi de frumuseţile lui, pe care le cântă într-o frumoasă poezie intitulată Răspuns unui frate iubit din ţară (14), dedicată lui Claudie Derebreanu, întors de aici la mănăstirea Neamţu. Ca toţi oamenii mari la suflet, el a purtat ţara în inimă, şi depărtarea de patria sa a resimţit-o ca pe o grea încercare, ca pe o „moarte” – în sensul supremului sacrificiu pe care monahul îl acceptă cu gândul la Patria cerească.

După doi ani de pustnicie în deşertul de lângă Iordan, cuviosul român s-a închinoviat la mănăstirea Sfântul Sava, această străveche şi vestită aşezare monahală ortodoxă (15). Era pe vre-mea Patriarhului Timotei al Ierusalimului (1955). Departe de patrie, Cuviosul Ioan se mângâia cu prezenţa altor cinci călugări români, între care, ieromonahul Ignatie Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan şi monahul Ştefan, mare sihastru în peşteră (16). Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului nostru dreptcredincios cu Ţara Sfântă. Se ştie că la Sfântul Sava au vieţuit călugări români, alături de greci, încă din secolele al XVI-lea – XVII-lea (17).

În mănăstirea aceasta, fericitul Ioan s-a nevoit timp de opt ani, urmând şi întrecând pe mulţi cu aspra sa osteneală. Nu lăsa să treacă fără folos nici o clipă. Având cunoştinţe medicale, se îngriijea de bolnavi, fiind socotit de preoţi drept „doctorul” mănăstirii. A îndeplinit totodată şi alte ascultări: paraclisier, ghid, ajutor de econom şi bibliotecar. Împletea statornic ascultarea cu rugăciunea, privegherea cu înfrânarea. A învăţat repede limba greacă şi a început să cerceteze vestita bibliotecă a mănăstirii, descoperind în ea străvechi comori de învăţătură duhovnicească. Citea şi traducea în româneşte părţile care i se păreau mai deosebite, silindu-se totodată să transpună în viaţă normele duhovniceşti ale marilor înaintaşi. Aici a desăvârşit el lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care a şi scris câteva pagini folositoare creştinilor (18). De aceea a fost mângâiat de Dumnezeu cu unele harisme sau daruri sufleteşti, care spală cugetul de întinăciune. Iubea privegherile de toată noaptea, deprinzându-şi mintea să gândească numai la cele duhovniceşti. Era cunoscut de toţi pentru viaţa sa călugărească foarte aspră, de post, de rugăciune, de pază a gândurilor. Însuşi Patriarhul Ierusalimului îl aprecia pentru nevoinţele lui, iar în anul 1945, l-a „prohirisit” schimnic; de acum, el a mai înmulţit încă nevoinţele călugăreşti, râvnind să urmeze pilda marilor părinţi ai pustiei din vechime.

Desigur că ar fi rămas la mănăstirea Sfântul Sava până la moarte. Avea aici liniştea mult dorită, iar numeroasele peşteri din jur îi ofereau locuri potrivite pentru retragerile sale pustniceşti. Domnul a rânduit însă altfel. Biserica Ortodoxă Română posedă două locaşuri de cult la Locurile Sfinte: o biserică şi un cămin românesc la Ierusalim şi o biserică la Iordan, lângă Ierihon, pe locul unde a botezat Sfântul Ioan Botezătorul. După cel de al doilea război mondial, schitul românesc de la Iordan avea nevoie de un preot şi egumen iscusit, pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi pentru primirea şi îndrumarea pelerinilor români care veneau să se închine în aceste locuri istorice ale creştinătăţii.

Superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (în prezent întâistătătorul arhiepiscopiei ortodoxe române din America), a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob pe seama schitului românesc de la Iordan. Recomandarea Cuviosului Ioan este profund grăitoare: „Susnumitul, pe lângă pregătirea şi cunoştinţele bisericeşti, este dăruit de Dumnezeu cu viaţa aleasă monahală, cu pregătire duhovnicească, câştigată în petrecerea unei vremi îndelungate, mai bine de opt ani, în cea mai însemnată mănăstire din Palestina, cum este cunoscută mănăstirea Sfântul Sava. Este apoi obişnuit cu viaţa de pustie…”. Cu alt prilej, acesta adaugă: „Părintele Ioan Iacob este un călugăr cunoscut de acasă, călugărit la mănăstirea Neamţu, unde a petrecut doi ani, apoi alţi doi i-a petrecut într-o peşteră din pustia Iordanului şi opt ani în mănăstirea Sfântul Sava; are studii secundare (bacalaureatul), cunoaşte limba greacă, araba şi ceva englezeşte. Este foarte nevoitor în viaţa călugărească, face cinste călugărismului românesc” (s.n.) (19).

Luând în considerare această călduroasă recomandare, Patriarhia Română l-a numit pe Cuviosul Schimonah Ioan Iacob, în 1947, egumen al schitului românesc, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, de pe valea râului Iordan. În mai 1947, Patriarhul Ierusalimului răspunde Patriarhului Nicodim, arătând că Monahul Ioan Iacob a fost hirotonit diacon de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei (20). Cuviosul schimonah român a avut bucuria să primească ambele hirotonii în cadrul unor Sfinte Liturghii săvârşite chiar în cuvucliul (rotonda) Sfântului Mormânt (21). Cei care l-au cunoscut spun că adeseori el petrecea noaptea în biserica de aici şi, atunci când nimeni nu-l deranja, rămânea timp îndelungat cu fruntea lipită de lespedea Mormântului Sfânt, rugându-se cu lacrimi, pe care le ştergea apoi pentru a nu lăsa urme de umezeală. Cuviosul trăia astfel în cea mai mare apropiere cu Mântuitorul. Spunea uneori: „Sunt atât de fericit aici, încît n-aş mai ieşi din locul acesta, unde doresc să rămân mereu cu Domnul Iisus în viaţă şi în gând”.

Cuviosul Ieroschimonah Ioan a stăreţit cu multă evlavie schitul românesc de la Iordan, vreme de aproape şase ani (1947-1952). Ajutat de unii călugări şi credincioşi români, a construit mai multe chilii lângă biserică, atât pentru vieţuitorii călugări cât şi pentru pelerinii care poposeau în acel loc. Săvârşea cu multă evlavie slujbele în limba română. Acest schit era pentru el o oază românească. Mai târziu, fiind internat la spitalul „Augusta Victoria” de pe muntele Măslinilor (Eleonului), de unde se vedea valea Iordanului, a scris o frumoasă poezie pe care a şi intitulat-o Singura mângâiere românească: „Mă uit adeseori în zare / Din munte sus, de la spital, / Să văd lucind un colţ de mare / Şi nişte arbori mai la deal. / La vale unde albăstreşte / Se scurge apa din Iordan, / Iar unde lunca se zăreşte / În schitul Sfântului Ioan / …O, leagăn sfânt de mângâiere / Al sufletului meu pribeag ! / Privind, mai uit a mea durere, / Că tare ne erai tu drag. / Ascuns în mijlocul pustiei, / Pe malul sfântului Iordan, / Acest lăcaş al României / Ne-a fost la toţi ca un liman. / Iar noi, străini în dezbinare / Ca oile fără cioban, / Mai dobândeam o alinare / La Schitul Sfântului Ioan. / În limba noastră românească / Puteam aici a ne ruga / …Comoară sfântă, neînţeleasă / Şi, raiule duhovnicesc, / Tu ţii ascunse multe taine / De-a sufletului românesc” (22).

Cuviosul poet nu-şi dorea alt locaş de odihnă veşnică decât această „mângâiere românească”: „Gândirea mea acolo zboară, Ca la un tainic ostrov sfânt, / Că mult doream odinioară / Să-mi fie locul de mormânt” (23). Mai târziu, când, după ani de vieţuire în peştera din pustiul Hozevei, nu nădăjduia alt loc de mormânt decât chiar această peşteră a nevoinţelor sale duhovniceşti, înstrăinatul zice, într-o poezie adresată ucenicului său: „Şi dacă-ţi vine întristare / Aproape de mormântul meu, / Atunci să mergi la schitul nostru /Că – nevăzut – mă duc şi eu. / Să mergi acolo primăvara, / Când toate jos se veselesc / Şi când se văd trecând cocoare / Spre plaiul nostru românesc. / Acolo să citeşti cântarea / Blagoslovitului Iordan / Şi apa va ţinea isonul / la viersuirea lui Ioan…” (24). Între peştera-mormânt şi oaza românească de la Iordan ar fi dorit nu numai perpetuarea unei legături spirituale, ci şi o legătură materială, văzută, pe care o putea constitui pârâul ce curge prin faţa peşterii sale (numit în Sfânta Scriptură Cherit, azi Wadi Qilt) şi se varsă în Iordan nu departe de schitul românesc: „De acum, pârâule zburdalnic, / Când treci la vale mai năvalnic, / Să treci pe lângă Schitul nostru, / Ducându-i nişte pietricele / Din preajma locuinţei mele. / Să mergi pe-aicea mai agale / Că, iată, te aşteaptă-n cale / O stâncă veche cu „scrisoare” / De la românul Teofan, / S-o duci cu vremea la Iordan. / Acolo slova românească / Mai este cine s-o citească / Şi poate va aduce-aminte / Că s-au aflat la „Sihăstrie” / Şi fraţi din scumpa Românie” (25).

Locul acesta de lângă Iordan, cu bisericuţa românească, a fost cel mai iubit de către Cuviosul Ioan dintre toate sihăstriile pe unde a vieţuit. Şi-a dorit mormântul aici. Deoarece trupul său aflat nestricăcios a fost luat din peştera de la Hozeva, dragostea şi evlavia urmaşilor ar trebui să aibă în vedere, când împrejurările o vor permite, strămutarea moaştelor marelui nostru cuvios în locaşul românesc pe care l-a iubit atât de mult.

În acest loc, în care s-a simţit mai acasă, unde sufletul său de poet se îndulcea nu numai de frumuseţea naturii, de ciripitul păsărilor, de amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci şi de mireasma limbii strămoşeşti, virtuţile Cuviosului Ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devenise duhovnicul multor călugări din părţile acelea, români, dar şi greci. Mulţi pelerini români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic şi primeau Sfânta Împărtăşanie din sfinţitele sale mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat şi îmbelşugat, cu respectarea Tainei Spovedaniei, curgeau cuvinte de mângâiere şi întărire duhovnicească. Ostenea zi şi noapte, împlinindu-şi cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârşea cu multă evlavie sfintele slujbe, sta de vorbă cu fraţii călugări sau cu credincioşii ce treceau pe acolo, lucra în grădină, alteori scria; noaptea se retrăgea în tufişurile de pe malul Ior-danului, rugându-se până către ziuă. Uneori mergea timp de mai multe zile în deşertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârşit, în rugăciuni şi metanii.

În timpul liber, cuviosul scria versuri. Se pare că aici, lângă Iordan, talentul său poetic a rodit pe deplin. Îl inspirau deopotrivă curgerea Iordanului, exuberanţa naturii înverzite în lunile primăverii, sfintele amintiri ale trecutului, rugăciunile şi cântările în limba strămoşească. „Părintele Ioan Iacob – scrie unul din biografii săi – avea un suflet mare, o minte curată, limpede ca apele Iordanului… El nu ar fi putut trăi în pustie, fără rugăciune şi cântare duhovnicească. Cea dintâi curăţă şi aprinde, iar cea de-a doua mângâie şi linişteşte! Poezia lui este o rugăciune de mângâiere, o cântare duioasă de pustie picurată de bucurie şi lacrimi” (26). Nu scria cu gândul să-şi facă un nume de poet. Versurile îi ţâşneau din sufletul preaplin, erau „scântei” ale unei inimi prea fierbinţi, cum spune el însuşi într-o fru-moasă poezie intitulată Scântei din inima: „Versul cel cu patru strune / Îmi aduce mângâiere, / Totdeauna când mă aflu / La necaz şi la durere. / Ca din cremene scânteia, / Versul la necaz s-aprinde, / – Într-un chip cu totul tainic – De la inima fierbinte. / Când necazuri sunt mai multe / Şi zăgazuri mai înalte, / Versurile – prin minune – / Izvorăsc atunci mai calde! / Fierbinţeala dinlăuntru, / De la inimă plecând, / Mă trezesc întotdeauna / Versuri prea duios cântând. / Când durerea mă răpune / Şi puterile se frâng, / În şiraguri nesfârşite / Versurile mele plâng. / Iar când am vreo bucurie / Şi cu duhul mă aprind, / Inima atunci săltează, / Slavoslovii versuind! / Dacă vrei să ştii vreodată / Ce simţea inima mea, / Cetitorule iubite, / De la versuri vei ana!” (27).

În această poezie reprodusă integral se exprimă semnificaţia şi locul creaţiei în viaţa Cuviosului Ioan. Poezia este pentru el expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc. Prin poezie asemenea lui Adam în rai, el dă nume trărilor interioare, frumuseţilor acelui rai, care se zidea în sufletul său plin de Dumnezeu. Mai ales aici, lângă Iordan, unde natura e mai bogată, înstrăinatul şi-a întors gândurile spre plaiurile înverzite ale şesurilor natale. În versuri străbătute de adânci simţăminte patriotice, el evocă frumuseţile locurilor româneşti. Îşi aduce aminte astfel de cei dragi, zugrăvind în versuri pline de duioşie chipul bunicii, al părinţilor, al tuturor celor rămaşi în urmă. Poeziile din această perioadă constituie pentru noi o mărturie profund grăitoare asupra înălţimilor duhovniceşti pe care le atinsese Cuviosul Ioan. Ca şi la creatorul anonim al Mioriţei, sufletul românesc este nedespărţit de matricea lui ortodoxă.

Nu era însă satisfăcut cu ostenelii sale. Dorea să se smerească şi să se strunească şi mai mult, într-un loc pustiu, pentru a fi vrednic de moştenirea marilor anahoreţi ai pustiei din epoca de aur a Bisericii. Socotea că la Iordan este prea mult înconjurat de pelerini şi de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciunea desăvârşită. De aceea, fiind şi internat în spital pentru o boală care se agrava tot mal mult, râvnitorul ostaş al Duhului se hotărăşte să lase altuia „crucea” stăreţiei.

Într-o scrisoare adresată unor călugări români din Ţara Sfântă, el îşi motivează astfel plecarea de la schitul românesc: „Părăsirea Iordanului n-a fost fără durere pentru inima mea atât de simţitoare pentru podoabele firii. Iordanul a fost pentru mine ca un rai pământesc, bogat atât în daruri duhovniceşti cât şi în cele fireşti. Aproape în fiecare seară stam până târziu sub chiparoşii de la Schit, admirând frumuseţile naturii, în liniştea fermecătoare a unui colţ al grădinii din preajma bisericii, adâncindu-mă în cugetări. Firea mea visătoare nu se mai sătura de frumuseţile acelui colţ blagoslovit de Dumnezeu”.

Într-o altă scrisoare de la Iordan, trimisă monahului Ioanichie Pârâială, cuviosul zice: „Din cauza bolii, fiind suferind de albumină, care s-a agravat în ultima vreme, …sunt nevoit – din cauza căldurilor de la Iordan – să vieţuiesc, cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Timotei al Ierusalimului, în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul”. Iar mai departe, cu grija pentru acel schit, scrie : „Şi ai în pază biserica şi toate bunurile Schitului, până ce … Patriarhia Română va reglementa administraţia Schitului, …numind un nou egumen”. Şi adaugă: „Nu ştiu dacă voi putea să mai ridic de jos sarcina egumeniei”.

Plecând de la Iordan cu trupul, el a rămas legat necontenit cu sufletul de aceste minunate locuri. Mai multe poezii scrise în timpul petrecerii sale în peştera din Hozeva sunt închinate Iordanului şi schitului în care a stăreţit. Astfel, în poezia Icoane vechi, cuviosul scrie: „Iordane preablagoslovite, / Izvorule duhovnicesc, / Când viaţa mea se amărăşte, / Mereu la tine mă gândesc. / …Cu minunate păsărele,/ Cu florile bătrânei lunci, Te văd împodobit şi-acum / Precum te cunoşteam atunci. / În valea ta cea răsfăţată, / La Schitul nostru românesc, / Acelaşi farmec mi s-arată, / Aceeaşi linişte simţesc / …În cântecul de păsărele, / În mersul apelor grăbit, / Eu simt şi astăzi armonia.” Din „Ostrovul blagoslovii” (28). Imaginea Iordanului revine şi în alte poezii: Mori de la Iordan, Singura mângâiere românească, Cu gândul la Iordan, Semne de jale la Iordan de vale ş.a. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii opt ani din viaţa sa pământească (1952-1960), în cea mai severă schimnicie, găsindu-şi adăpost în preajma mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul (29). În pereţii stâncoşi care străjuiesc de o parte şi de alta pârâul Hozeva, se află mai multe peşteri-schituri, între care şi Sfânta Ana, unde s-a nevoit şi s-a săvârşit Cuviosul Ioan Iacob cel Nou – cum i se mai spune de către unii credincioşi din alte părţi.

În mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi în peşterile din jur au vieţuit şi alţi călugări români. În prezent se mai află acolo pustnicul moldovean Ioanichie Pârâială, care a trăit o vreme la Sfânta Ana împreună cu monahul preot.

Peştera în care a schimnicit acesta din urmă este aşezată în pustiul Ruva, pe peretele stâng al pârâului amintit, la vreo trei kilometri mai jos de mănăstire. Intrarea ei se află la o înălţime de şapte metri faţă de cursul văii (de fapt numai iarna mai curge apă abundentă, pe acolo, căci încă din vremea lui Irod cel Mare s-a construit un apeduct mai sus). Peştera are trei încăperi. În prima dintre ele, de aproximativ 12 metri pătraţi şi înaltă de până la doi metri, se află o firidă, dăltuită în piatră şi încadrată de două icoane, care ţine loc de prestol. Aici petrecea mai mult cuviosul, în post şi rugăciune. Noaptea se odihnea pe o rogojină aşternută pe scândură. La acesta se ajunge de jos, din vale, pe o scară. A doua încăpere, la care se trece din prima printr-o scobitură făcută în piatră, are dimensiunile de 2 x 3 m. Aici îşi lua pustnicul sărăcăcioasa hrană de schimnic (pâine, posmagi, măsline, ceai, cafea). Puţinele alimente proveneau de la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, de care ţinea peştera. Schimonahul Ioanichie Pârâială, ucenicul său apropiat, primea – pentru ascultările făcute în cadrul lavrei – merinde şi pentru ei. Cea de a treia cameră este socotită peştera mormintelor. Aici a fost îngropat cuviosul român, iar la înmormântarea sa s-au găsit şi osemintele altor pustnici care s-au săvârşit mai înainte. La această încăpere se ajungea tot din vale, folosindu-se aceeaşi scapi, care, după utilizare, se trăgea sus, spre a se evita accesul răufăcătorilor. Peştera era dotată cu o cisternă, săpată în stâncă, unde în timpul ploios de iarnă se acumula apa necesară vieţuitorilor de aici. Mai târziu s-a făcut o instalaţie, apa aducându-se din pârâul Hozeva.

În această aşezare săracă s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan în ultimii ani ai vieţii sale, răbdând frigul, foamea, setea, arşiţa, boala şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Cu darul Sfântului Duh şi prin multa sa nevoinţă a trecut bărbăteşte peste toate greutăţile şi încercările. Cea mai mare parte din zi şi din noapte stăruia în priveghere, fiind om al desăvârşitei rugăciuni. Mânca numai o dată pe zi, seara, şi se mulţumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi sau traducea din limba greacă scrieri folositoare de suflet. Se recrea cântând imne duhovniceşti – căci avea glas frumos şi dulce – şi compunând poezii. Săvârşea pravila călugărească în paraclis din peşteră. Din când în când, mai ales la sărbătorile mari, slujea în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora de seara din peşteră şi venea aici, lua parte la privegherea de toată noaptea şi apoi slujea în soborul Sfintei Liturghii, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. După ce lua masa împreună cu ceilalţi părinţi în trapeza mănăstirii, se întorcea la peşteră.

Cu sufletul plin de harul lui Dumnezeu, cu inima sa curată, afierositul schimonah găsea tainice frumuseţi chiar în pustia în care se afla sălaşul său. El o cântă pe aceasta, fiind aureolată de gloria sfinţilor sihaştri care, veacuri de-a rândul, şi-au dobândit aici desăvârşirea. Când vântul bate din vale, zice cuviosul într-o poezie, se întâlneşte cu apa care vine din deal şi aceste două elemente îşi povestesc lucruri tainice: „Spun atuncea (cine ştie)? / Despre sfinţii mucenici, / Despre viaţa din pustie / A sihaştrilor de-aici ?! / Lucruri mari şi minunate, / Din trecut, or fi spunând, / Căci aud, strigând mirate / Cucuvaiele, oftând” (30). În poezia intitulată Istorisire din bătrâni despre pustia Hozevei (31), poetul trece în revista glorioasa istorie duhovnicească a locurilor unde se află astăzi mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Astfel, despre primii sihaştri veniţi aici, care s-au aşezat în peştera Sfântul Ioachim, cuviosul zice: „Din cei mai vechi (după Scriptură) / Aflăm la «Schitul Ioachim» / Cinci pustnici mari, având sălaşul / Deasupra, lângă ţintirim. / Iar numele erau acestea : / Ilie, Prom, Enon, Gheneu / Cel purtător de Dumnezeu. / Izvorâtori de mir cu toţii,/ Ei sunt de naţiune / Şi socotiţi începătorii / Acestei sfinte mănăstiri, / La Sfânta Ana, mai la vale, / Călugării mereu sporesc / Şi repede prefac pustia / În rai curat duhovnicesc” (32).

Oricât de săracă era natura din jur, înduhovnicitul creator găsea în manifestările ei metafore potrivite pentru a ilustra realităţi spirituale. În mişcarea bucăţilor, de stânci care se rup din peretele înalt şi, căzând, antrenează alte stânci spre fundul prăpastiei, cuviosul vede imaginea omului care: „Pierzându-şi rostul său / De multe ori atrage / Pe alţii către rău”. Iar stâncile mai mari, care, prăvălindu-se, obligă apa să „se târâie pe brânci” pe sub ele, sunt imagini ale necazurilor şi ispitelor oamenilor, îngăduite tocmai ca omul „să se smerească mereu” (33). O întâmplare cu o pasăre care, silindu-se să rupă în bucăţi un şarpe veninos, pentru hrana puilor săi, a fost încolţită de acesta murind otrăvită, este folosită de el pentru a ilustra urmările lăcomiei în viaţa omenească (34).
Asemenea sfinţilor din Pateric, Cuviosul Ioan se simţea solidar cu natura înconjurătoare. În sufletul său vibrează armonios întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Iubeşte păsările din pustie, după cum şi ele îl iubesc pe el. În acestea vede „icoana nevinovăţiei” pe care o doreşte întrupată şi în fiinţa sa când spune: „Zilele de iarnă, / Cu cer posomorât, / Doar murmurul de ape / Îmi ţine de urât. / Iar vara pe căldură, / Când nimeni nu mai vine, / O biată turturică / Se uită jos, la mine. / În preajma mea se joacă / Frumoşii porumbei / Voind, parcă, să-mi zică / Să merg să joc cu ei. / Privind la ei acuma, / Îmi pare că învie / Cea mult nevinovată / A mea copilărie / …Ah, cum aş vrea acuma / Să fiu netulburat, / Ca porumbelul gingaş / Şi preanevinovat” (35).

Porumbeii se apropie fără teamă de chilia cuviosului, socotindu-l şi pe el un „porumbel”: „Vecinul meu din faţă, / Un mândru porumbel / Se miră când mă vede / Adesea singurel. / Deasupra pe chilie / Cu puful cel mai mic / Se joacă totdeauna; / Nu-i pasă de nimic. / Deodată se sfieşte / Sărmanul puişor / Văzându-mă pe mine / Că stau în faţa lor. / Dar porumbelul mare / Şopteşte către el: / «Deloc să nu ai teamă! / Şi el îi porumbel»” (36). E aici mult mai mult decât o simplă imagine poetică! Oamenii înduhovniciţi depăşesc graniţele impuse făpturilor prin păcat. Patericul arată că în viaţa marilor pustnici de multe ori se restaura pacea edenică între om şi celelalte făpturi. Nu este de mirare că s-au petrecut lucruri asemănătoare în cazul Cuviosului Ioan, om cu viaţă îmbunătăţită, adevărat urmaş al sfinţilor sihaştrilor de odinioară. Din această perspectivă înţelegem întâmplarea minunată petrecută la moartea Sfântului, când mulţime de păsări s-au adunat la mănăstire, plângându-l parcă pe cel ce le-a părăsit (37).

Aşa a trăit Cuviosul Ioan în pustiu. Cugetând adesea la moarte, necontenit smerindu-se, n-a socotit niciodată îndestulătoare nevoinţele sale. Multe versuri care au ajuns până la noi sunt mărturisiri sfâşietoare ale unui suflet sensibilizat la maximum de desfigurările lui, tinzând mereu spre piscurile desăvârşirii. Se socotea mereu cel mai puţin vrednic de cinste. Este grăitoare, în această privinţă, poezia-testament intitulată Slove la mormântul meu – pentru patrioţii mei: „Vor trece anii vieţii / Şi eu mă voi sfârşi, / Iar în pustia asta / Mai vrednici vor veni. / Văzând aici mormântul, / Mă vor cinsti cumva, / Necunoscându-mi viaţa / Şi neputinţa mea. / Deci să cunoască fraţii / Că tot ve-leatul meu / A fost lipsit de mirul / Plăcut lui Dumnezeu. / Căci cheltuind zadarnic / Vigoarea tinereţii / Mi-am îngropat talantul / În toată vremea vieţii / Cu „sacul meu de lut” / Să nu priviţi cu cinste / La trupul meu potrivnic, / Căci nu voia să rabde / Canonul cel de schimnic. / Ci faceţj mai degrabă / O sfântă rugăciune, / Ca Domnul Îndurării / Să-mi deie iertăciune!” (38). Iată-l pe cuvios smerindu-se ca şi Sfântul Apostol Pavel, care se socotea cel dintâi dintre păcătoşi (I Timonei 1, 15) ! O astfel de smerenie poartă într-adevăr pecetea sfinţeniei.

Cuviosul Ioan avea un trup plăpând, însă cu duhul era întărit! Ştim că în vara anului 1960 s-a îmbolnăvit. Starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit simţitor. Dar, plin de bucurie şi de linişte sufletească, se apropia de clipa plecării sale din lumea aceasta. Cu darul lui Dumnezeu, el şi-a cunoscut de mai înainte data sfârşitului vieţii pământeşti însemnând-o pe peretele peşterii în care îşi petrecea ultimele zile. Şi-a dat sufletul în mâna Domnului la 5 august 1960. A adormit cu zâmbetul pe buze şi cu mâna dreaptă binecuvântând. Trupul său, ostenit de post şi priveghere, ai fost prohodit după cuviinţă şi aşezat apoi în peştera „mormintelor”, în locul pe care şi-l pregătise el însuşi de mai înainte (39).

Moartea Cuviosului Ioan a fost regretată de toţi cei care l-au cunoscut. Ca un semn deosebit de cinstire a amintirii sale, i-a fost închinat un număr întreg din revista „Locuri Sfinte”. În editorialul numărului de revistă citat în note, este prezentată o scurtă biografie a renumitului nevoitor, evidenţiindu-se adânca cinstire de care se bucura el mai ales printre călugării români de aici. „Plecarea lui, prea timpurie, din mijlocul monahilor români din Ţara Sfântă – se spune în revistă – a lăsat adânci regrete şi dureri sufleteşti nemărginite. Părintele Ioan a plecat din mijlocul nostru. Am rămas fără povăţuitor” (40). I se atribuia vrednicia de sfânt chiar mai înainte de moarte.

Marele ieroschimonah român a murit tânăr. Împlinise doar 47 de ani, din care 23 i-a trăit în ţară şi 24 la Locurile Sfinte. Moartea nu l-a găsit însă nepregătit. Poeziile sale mărturisesc cât de mult cugeta el la moarte, încă din tinereţe, temându-se ca plecarea sa din această lume să nu-l surprindă fără curăţia suflească dorită. Astfel, în una din poeziile sale meditează: „Este vreme rânduită / Pentru călători / Ca să meargă fiecare / La obşteasca «Închinare». / Însoţit de sfântul înger, / Duhul meu acum, / Cu fiorii teci de teamă, / Se apropie de «vamă». / Petrecându-mă cu taină, / Fraţii vor cânta / Cu duioasă versuire : / «Veşnica lui pomenire»” (41). Alte poezii ale cuviosului: Spre asfinţitul vieţii mele, La sfârşitul meu, Oglinda noastră cea de obşte, Slove pe mormânt arată în ce măsură râvna sa pentru fapte bune era impulsionată de cugetarea la moarte. A primit-o în linişte, ca pe un oaspete aşteptat, având cugetul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Căci pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filip. 1, 21).

Timp de douăzeci de ani, trupul schimonahului aghiopolit s-a odihnit în mormântul din peştera Sfânta Ana. Ucenicul său, Ioanichie, îl cerceta din când în când. Deplin convins de sfinţenia părintelui său duhovnicesc, el s-a ocupat în mod regulat de slujbele necesare, i-a aprins luminăm şi candelă la căpătâi, pomenindu-l mereu în rugăciune. Totodată a scos în evidenţă viaţa Cuviosului Ioan, când i-a menţinut printre cei care veneau la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul o neîntreruptă cinstire. Prin grija sa s-au tipărit, la Ierusalim, două volume, intitulate Hrană duhovnicească, cu scrieri ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan, cuprinzând traduceri ale unor cuvinte din Sfinţii Părinţi şi mai ales poezii religioase. Cele două volume, cu o prefaţă semnată de arhiepiscopul Aristoboulos al Kiriacopolei, au apărut în anul 1968 şi 1970.

La începutul lunii august a anului 1980, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, potrivit unei tradiţii locale, a deschis mormântul Cuviosului Ioan, urmând ca osemintele sale să fie aşezate în osuarul de obşte. Cei ce erau atunci de faţă au constatat însă cu mirare că trupul său – pus în mormânt în urmă cu 20 de ani – era cu totul nevătămat, răspândind şi bună mireasmă. Stareţul mănăstirii, arhimandritul Amfilohie, care a fost de faţă la deschiderea mormântului, istoriseşte: „Ne aşteptam să vedem numai sfinte oseminte, şi nu bună mireasmă. Când am luat scândura, ce să vezi? Părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum l-am pus. Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri. Ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nici o shimbare a înfăţişării lui; mâinile, barba, părul, schima, încălţămintea erau neatinse” (42). Cei care erau de faţă la această adevărată minune au vestit cu evlavie cele constatate. La cererea obştii acelei mănăstiri, Patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica de la Sfântul Gheorghe Hozevitul, care a avut loc în ziua de 7 august 1980 (43). După prohodirea cuvenită, trupul său a fost aşezat într-un sicriu, apoi coborât cu grijă din peşteră şi transportat până la mănăstire. Cu rugăciuni, ectenii şi cădiri – după tipicul prevăzut în astfel de împrejurări -, sicriul cu trupul cuviosului a fost aşezat aici.

Pentru ca Dumnezeu să descopere dacă nestricăciunea trupului său n-a fost cumva urmarea vreunei alunecări, a legăturii de la arhiereii sau de la altcineva, conducerea Patriarhiei Ierusalimului a socotit necesar să se săvârşească pentru dânsul 40 de Sfinte Liturghii, cu dezlegări şi pomeniri. În acest interval, sicriul cu trupul cuviosului a fost aşezat în faţa Sfintei Mese, preotul slujitor săvârşind vreme de 40 de zile rânduielile amintite, chiar în faţa steiului. După acest răstimp, trupul a rămas cum era mai înainte, adică nestricăcios.

Văzând aceasta, călugării din mănăstire, precum şi toţi cei ce veneau să se închine în acest sfânt aşezământ, şi mai mult au început să-l cinstească pe nevoitorul român. Vestea minunatei lucrări s-a răspândit foarte repede, încât mulţi veneau anume să se închine la moaştele Cuviosului Ioan, îndată chiar după strămutarea lor în biserică. Fiind praznicul Adormirii Maicii Domnului, veniseră din Grecia mulţime de pelerini, clerici şi ierarhi, toţi închinându-se cu evlavie în faţa acestui odor duhovnicesc.

Sicriul pregătit în grabă pentru strămutarea din peşteră nefiind potrivit, conducerea mănăstirii a socotit să comande la Ierusalim o raclă corespunzătoare din lemn de abanos, cu sticli în partea de deasupra şi a celor laterale. La acoperirea costului acestei lucrări – 85.000 de drahme – au contribuit cu dărnicie mai mulţi credincioşi. Aşezat în raclă, trupul Cuviosului Ioan se află acum în biserică, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul, organizatorii lavrei şi mari con-ducători de obşti monahale.

Credincioşii care vizitează mănăstirea se opresc în faţa moaştelor Ieroschimonahului Ioan, cinsit de ei ca „Noul Hozevit”, închinându-se cu evlavie şi admirând frumuseţea chipului său, păstrat nealterat atâta vreme.

Marele nevoitor în cele ale desăvârşirii, Cuviosul Ioan, s-a dovedit întotdeauna un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi un mărturisitor al credinţei celei drepte şi adevărate. Opera sa cuprinde multe învăţături mântuitoare de suflet. Poezii precum Imnul credinţei, exprimă ataşamentul monahului-poet faţă de credinţa ortodoxă strămoşească: „O, Pravoslavnică credinţă, / – Tăria sufletului meu – / Prin tine mi s-a dat putinţă / Să caut către Dumnezeu. / Când sufletul se alăptează / Cu darul tău dumnezeiesc, / Durerea mea se alinează / Şi scârbele se potolesc. / Când valurile ameninţă / Ca să scufunde luntrea mea, / În tine, sfânta mea credinţă, / Mă sprijinesc de-a pururea. / Iar când de multă slăbiciune / Greşesc Celui ce m-a zidit, / Îmi dai curaj la rugăciune, / Să nu fiu deznădăjduit. / În viaţa asta necăjită, / Cu tine eu mă întăresc, / Credinţă preablagoslovită, / Odorule dumnezeiesc ! / Atunci când vor să mă doboare, / Vrăjmaşii cei neîmpăcaţi, / La tine eu găsesc scăpare / Şi ei rămân prea ruşinaţi. / Iar la sfârşitul vieţii mele / Nădăjduiesc că şi atunci / Adăposti-mă-vei de rele / Şi de înfricoşate munci” (44).

În alte poezii, cuviosul înfăţişează persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. Se amintesc în acest sens următoarele piese: Glasul Păstorului Celui Bun, Fiul Omului, Mirele durerii, Pentru blândeţea şi răbdarea cea nespusă a Domnului, La dumnezeiasca smerenie a Mântuitorului, Mielul răscumpărării în vinerea Sfintelor Patimi. În toate se manifestă iubirea fără margini a credinciosului pentru Fiul lui Dumnezeu întrupai, Cel ce s-a adus jertfă pe Crucea de pe Golgota pentru mântuirea neamului omenesc.

Cuviosul se simte dator să mulţumească pentru toate lui Dumnezeu, căci el vede pretutindeni creaţia mâinilor Lui. Chiar dacă se simte nevrednic, nu-şi pierde nădejdea în Părintele ceresc pe Care îl simte atât de aproape : „Cunosc că am la suflet / Veşmântul întinat, / Dar a credinţei taină / La nimeni n-am trădat. / Şi dacă eu din fire / Slăbind, mă poticnesc, / Dar sfânta mântuire / Eu tot nădăjduiesc” (45). De aceea se îndeamnă mereu, îndeamnă şi pe alţii la o atitudine plină de smerenie, de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ca în poeziile: Cu-getări smerite, întru slava Ziditorului şi altete.

Trăirea duhovnicească a cuviosului român este pătrunsă de credinţa neclintită în veşnicia sufletului (46), în dreapta răsplătire dumnezeiască după moarte (47) şi în continuarea legăturilor prin rugăciune, dintre credincioşii de pe pământ şi cei răposaţi. Într-o poezie plină de tâlc duhovnicesc: Canonisirea împiedicată de cei adormiţi, se evidenţiază necesitatea şi valoarea rugăciunilor celor vii pentru cei morţi. De aceea, în câteva rânduri, poetul cere cititorilor să se roage pentru sufletul său.

În unele scrieri, cuviosul vorbeşte de cinstirea Sfintei Cruci. O poezie plină de miez se intitulează chiar Semnul Sfintei Cruci (48). Arătând semnificaţia Crucii, el îndeamnă la săvârşirea cu evlavie a acestui sfânt semn: „Semnul crucii este nouă / Scutul cel mântuitor / Care depărtează răul / Şi ne dă la toate spor. / Deci să facem cum se cade / Creştinescul nostru semn, / Căci vrăjmaşii fug atuncea, / Ca de preacinstitul lemn”. Îndemn la săvârşirea cu evlavie a Sfintei Cruci trebuie să fie cugetarea la Patimile Domnului: „El întinde sus pe cruce / Mâinile dumnezeieşti, / Tu măcar a face semnul, / Omule, să te sileşti. / El ne mântuie, creştine, / Săvârşindu-se pe lemn, / Iară tu socoţi ruşine / Ca să faci al crucii semn !”.

Unele creaţii le închină Maicii Domnului: Cugetarea umilită la durerea Maicii Domnului, Sabia durerii, Plângerea Maică Domnului, Bucuria Maicii Domnului de Sfânta Înviere. Între lucrările sale publicate până acum se află şi trei frumoase tropare de umilinţă către Maica Domnului (49). Cuviosul a tradus apoi unele din minunile Maicii Domnului (50).

Adâncă evlavie a avut cuviosul pentru sfinţii Bisericii creştine. De aceea a alcătuit câteva zeci de tropare, îndeosebi pentru aceia cinstiţi în mod deosebit de credincioşii ortodocşi români (Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Cuvioasa Parascheva, Sfânta Muceniţă Filofteia). Iată, de pildă frumosul tropar al ocrotitorului ceresc de la Suceava: „Trupul la Suceava ţi-ai odihnit, / Iar la ceruri slava de la Domnul ai dobândit, / Ioane Mucenice, să nu ne părăseşti / Pe fii pravoslavnici ai Ţării Româneşti” ; sau acela al Sfintei Cuvioase Parascheva: „Din fundul pustiei ai alergat / Spre pământul nostru şi Moldova te-a îmbrăţişat, / Avându-te pe tine noian de îndurări, / La vremuri de necazuri şi grele încercări”. În alte poezii laudă pe unii sfinţi, sau le înfăţişează viaţa în versuri: Teodosie, Maria Magdalena, Monica, mama Fericitului Augustin, Perpetua („Floarea Bisericii din Carhidon”), Narcis, Patriarhul Ierusalimului, Cuvioasa Maria Egipteanca etc.

Plin de sfânta cutremurare a fost cuviosul în toată viaţa sa în timpul Sfintei Liturghii, prin care se împărtăşeşte credincioşilor însuşi cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Hristos. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre traducerile realizate de el este şi acea vedenie a Cuviosului Nifon, care evidenţiază pregnant prezenţa reală a Domnului în Sfânta Împărtăşanie (51). Prin traducerea unei alte întâmplări, el arată legătura dintre ortodoxia credinţei şi autenticitatea comuniunii euharistice, respingând împărtăşirea laolaltă cu eretici (52). Totodată este adânc conştient de necesitatea pregătirii adecvate a celui ce se apropie de Sfânta Euharistie (vezi poezia intitulată Fără haină de nunta) (53).

Cuviosul Ieroschimonah Ioan a dovedit o atitudine de adâncă preţuire a preoţiei şi a preoţilor. Astfel, el consideră important şi traduce un text din Sfântul Ioan Gură de Aur, în care se arată că chiar slujitorul nevrednic împlineşte în mod valid lucrările sfinţitoare „Pentru că nu săvârşeşte aceasta curăţia preotului, ci darul lui Dumnezeu…” (54).

Frumoase şi ziditoare de suflet sunt şi învăţăturile sale despre viaţa monahală. În cele două volume de opere se află mai multe traduceri din Sfinţii Părinţi despre chipul călugăresc. Reţinem în acest sens şi câteva versuri din poezia intitulată Reţeta duhovnicească – pentru un sihastru: „Să nu mai priveşti la plăcerea / Prietenilor trecători, / Căci ei nu pot să te ajute / Atuncea când va fi să mori. / Prieten bun, câştigă-ţi plânsul / Şi rugăciunea lui Iisus, / Căci plânsul stinge focul veşnic, / Iar ruga te-nalţă-n sus. / De-asemenea să ai prieteni / Poruncile dumnezeieşti, / Pe care, fără de prihană, / Cu dragoste să le păzeşti” (55). Cuviosul reţine de asemenea unele texte patristice despre feciorie, şi prin mai multe istorisiri evidenţiază valoarea ei şi în general a curăţiei trupeşti şi sufleteşti.

Multe dintre gândurile ascetului român îndeamnă la viaţă creştină adevărată, împotriva ispitelor celui rău. Poezii ca: Cele şapte păcate de moarte, Câteva stihuri despre năravuri, Paza sufletului atrag atenţia asupra pericolului imens pe care-l reprezintă păcatul, cu toate manifestările sale, pentru izbăvirea de cursele celui rău.

În general osârdia şi lirica înălţătoare a Cuviosului Ioan predispun sufletul creştinului la fapte bune, îndemnîndu-l la rugăciune, la credinţă şi mai ales la smerenie. El însuşi se simte mereu cel mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o, Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob se dovedeşte un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc (56).

† LUCIAN TOMITANUL

BIBLIOGRAFIE:

1. Asupra localităţii de baştină şi a familiei Cuviosului Ioan Iacob, vezi pe larg Pr. Gh. Lazăr, Sfinţi români: Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», LIX (1983), nr. 1-3, p. 85-89.
2. In volumul Hrană duhovnicească. Carte cu cele mai minunate şi umilincioase cugetări care suie pe om cu sufletul la cer, scrisă în versuri de Ieromonahul Ioan Iacob, tipărită de monahul Ioanichie, vol. I, Ierusalim, 1968, p. 24-26.
3. Ibidem, p. 26.
4. Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Ioan cel Nou, Hozevitul. Un sfânt român din zilele noastre, în «Biserica Ortodoxă Română», XCIX (1981), nr. 1-2, p. 68.
5. Arhim. Claudie Derebreanu, din mănăstirea Neamţu, Crâmpeie din viaţa Cuviosului Ioan Iacob, Noul Hozevit (în manuscris).
6. Poezia cu titlul Bântuielile unui novice are la sfârşit menţiunea «De la mănăstirea Neamţu, 1938» (Hrană duhovnicească…, vol. I, p. 31-32).
7. Dintr-o scrisoare a Protos. Calist Barbu, datată 4 februarie 1984.
8. Vezi Pr. Gh. Lazăr, ibidem, p. 88.
9. Ibidem, p. 89.
10. Cf. art. intitulat: Ieroschimonahul Ioan Iacob, în revista «Locuri Sfinte (Holy Places), religious periodical issued by the Jerusalem Romanian Orthodox Church Mission, vol. III (1960), nr. 11; p. 3. Editor: Rt. Rev. Arhim. Victorin.
11. Ierom. Ioanichie Bălan, ibidem, p. 69.
12. Spre alte ţărmuri, în Hrană bisericească, vol. I, p. 27-28.
13. Cf. Raportul superiorului Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, nr. 14 din 20 ianuarie 1947, în Arhiva Consiliului Central Bisericesc (Bucureşti), Biserica şi căminul românesc de la Ierusalim, dosar 1948, f. 54.
14. Hrană duhovnicească, p. 77-78: «Ai venit cu ţara-n suflet, / Ca să n-o mai uiţi în veci / Şi la dânsa, cu dorire, /, Te-ai grăbit apoi să pleci / Frumuseţile din ţară / Negreşit, te-au fermecat… / Ai acolo munţii falnici, / Cu poienile cu flori, / Intru care cântă vara / Sute de privighetori. / Ai pâraiele ce zburdă / Prin pădurile de brad, / Cu mulţimea cea de păstrăvi, / Care mişună în vad. / Vara, soarele-ndulceşte, / Nu dogoare ca aici, / Iarna, frigul oţeleşte / Şi vă face mai voinici. / Noi suntem aici mai şubrezi, / Mai străini, mai oropsiţi, / Căci de toate ale ţării / Frumuseţi suntem lipsiţi».
15. Mănăstirea Sfântul Sava, aşezată pe valea Chedronului (astăzi Wadi Nebeubil), la jumătatea distanţei dintre Ierusalim şi Marea Moartă, a fost întemeiată de Sfântul Sava cel Sfinţit (439-532). Până astăzi se vede pe peretele stâncos de pe partea văii din faţa mănăstirii peştera în care a pustnicit acest vestit avă înainte de zidirea primei chinovii. In timpul ei de înflorire, mănăstirea a avut un număr mare de călugări şi pustnici, mulţi vieţuind în peşterile aflate de o parte şi de alta a văii (în secolul al VI-lea, numărul monahilor care ţineau de această aşezare se ridica până la 5000). In anul 614, ea a fost distrusă de perşi şi un mare număr de monahi au fost martirizaţi. În veacurile al VIII-lea – IX-lea. mănăstirea a suferit iarăşi din partea musulmanilor. În scurtele perioade de linişte, aici se desfăşura o importantă activitate religioasă şi culturală, având printre vieţuitorii ei mari scriitori, imnografi, melozi etc. Printre aceştia se numără marele teolog, Sfântul Ioan Damaschinul (t 749), al cărui mormânt se află în una din peşterile din incinta mănăstirii (moaştele sfântului, luate din acest mormânt de cruciaţi, au dispărut fără urmă). În biserica cea mare a mănăstirii se află şi moaştele Sfântului Sava, care, după ce au peregrinat mai multe veacuri prin Apus, fiind luate de cruciaţi, au fost redate mănăstirii, în anul 1965. Asupra istoricului acestei lavre, vezi Jerome Murphy-O’Connor, Das Heilige Land. Ein archaologischer Fuhrer, traducere din limba engleză de U. von Puttkamer, Munchen – Zurich, 1980, p. 298-300. Asupra vieţii monahale din Palestina, în veacurile al III-lea – VI-lea, vezi Lucian Făgărăşanul, Personalităţi monahale în pustia Iudeii, în Calendarul Credinţa, 1978, p. 72-74.
16. Ierom. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 69.
17. Ibidem, p. 69.
18. Hrană duhovnicească. Carte cu scrieri care ajută sufletul să scape de la moarte, scrisă de Ieroschimonahul Ioan Iacob, tipărită de monahul Ioanichie, vol, II, Ierusalim, 1970, p. 12-13.
19. Arhiva Consiliului Central Bisericesc, Biserica şi Căminul românesc din Ierusalim, dosar 1948, f. 53.
20. Raportul Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, nr. 60 din 30 mai 1947, în arhiva cabinetului patriarhal, fond Ierusalim, dosar nr. 1, f. 22.
21. Ieroschimonahul Ioan Iacob, în rev. «Locuri Sfinte», p. 4.
22. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 107. În altă poezie, tâlcuind minunatele evenimente biblice legate de râul Iordan, se aminteşte de asemenea schitul românesc : «Iar mai la vale, către mare / Se află Schitul românesc / Ca o cetate de salvare / Şi ca un rai duhovnicesc. / E ostrovul întâmpinării / Românilor înstrăinaţi / De plaiul strămoşesc al Ţării (dragi)…» (Flori de la Iordan).
23. Singura mângâiere românească, ibidem, p. 107.
24. La cei din urmă, ibidem, p. 81.
25. Spre asfinţitul vieţii mele, ibidem, p. 100.
26. Ierom. Ioanichie Bălan, ibidem, p. 71.
27. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 39-40.
28. Ibidem, p. 110.
29. Această mănăstire este situată în Wadi Qilt – pârâul Horat sau Cherit, din Biblie, în preajma căruia s-a sălăşluit Sfântul Prooroc Ilie în vremea prigonirii sale de către necredinciosul rege Ahab (III Regi 17, 3 urm.) – spre apus de Ierihon. După tradiţie, în peştera cuprinşii astăzi în incinta mănăstirii, s-a rugat Sfântul Ioachim şi a primit de la un înger vestea cea bună că soţia sa, Ana, care era stearpă si înaintată în vârstă, va naşte pe Sfânta Fecioară Maria. Primul schit a fost construit aici de către cinci eremiţi pe la anii 420-430. Spre sfârşitul veacului al V-lea, Sfântul Ioan din Teba, numit apoi Hozevitul (fost mitropolit al Cezareei Palestinei), a construit, prima mănăstire, în jurul căreia s-au adunat în decursul timpului numeroşi pustnici care trăiau în peşterile din împrejurimi. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, în timpul Sfântului Gheorghe Hozevitul (prăznuit la 8 ianuarie), mănăstirea va cunoaşte epoca ei de înflorire, viaţa monahală de atei atingând culmile dezvoltării ei. În timpul invaziei perşilor, conduşi de Hosroe al II-lea, mănăstirea a fost distrusă. După o lungă perioadă de încercări pentru viaţa monahală de aici, în 1179, împăratul bizantin Manuel I Comnenul ridică din nou mănăstirea, care-şi continuă viaţa ei neîntrerupt. Cf. Jerome Murphy-O’Connor, op. cit., p. 277-278. Asupra istoricului lavrei şi a vieţii monahale de la Hozeva, vezi Ieroschimonahul Ioan Iacob, Monastirea Sf. Gheorghe Hozevitul şi Si. Ioan Hozevitul, în revistă „Locuri Sfinte”, III (1960), nr. 11, p. 5-10 şi, respectiv, p. l0-13
30. Din tainele pustiei de la Schitul Hozeva, în vol. Hrană duhovnicească, vol. I
31. Ibidem, p. 120-123.
32. Ibidem, p. 121.
33. Stânci în calea vieţii, ibidem, p. 124-125.
34. Răsplata lăcomiei, ibidem, p. 125-126.
35. Icoana nevinovăţiei, ibidem, p. 123-124.
36. Tovarăşii din pustie, ibidem, p. 124.
37. Vezi relatarea Arhim. Amfilohie, stareţul mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, publicată în revista religioasă ateniană «Sfânta Marina» (mai 1981) şi tradusă în româneşte de Ierom. Petroniu Tănase, Alte ştiri despre Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul, în «Biserica Ortodoxă Română», C (1982), nr. 3-4, p. 296-299.
38. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 49.
39. A fost îngropat în pustia unde a trăit şi a cântat în poeziile şi în alte scrieri ale sale natura, vieţuitoarele, vieţile de sfinţi şi îndeosebi schitul românesc de la Iordan, faţă de care avea adevărată veneraţie.
40. Cf. art. intitulat Ieroschimonahul Ioan Iacob, p. 4.
41. Pe calea veşniciei, în vol. Hrană duhovnicească, p. 98-100.
42. Cf. Ierom. Petroniu Tănase, ibidem, p. 297.
43. Au luat parte la această ceremonie arhimandriţii: Sofronie (Patriarhia Ierusalimului), Vasile Cornilă (superiorul bisericii române din Ierusalim), Amfilohie (stareţul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul), Matias (stareţul mănăstirii Sfântul Gherasim de la Iordan), ieroschimonahul Ioanichie (ucenicul cuviosului), călugări români din Ţara Sfântă, un număr de pelerini din România.
44. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 71.
45. Imn de recunoştinţă către Dumnezeu, ibidem, p. 35.
46. Vezi mai ales poezia intitulată Veşnicia sufletului, în vol. Hrană duhovnicească, vol. I, p. 44.
47. Vezi traducerile cuviosului, ibidem, vol. I, p. 10-12 şi vol., p. 21-31.
48. Ibidem, vol. I, p. 24.
49. Hrană duhovnicească, vol. II, p. 33, 36 şi 41.
50. Cum este cea publicată ibidem, p. 76-78.
51. Ibidem p 14-16
52. Ibidem, p. 79
53. Hrană duhovnicească, vol. I., 38-39.
54. Ibidem, vol. II, p. 16-17.
55. Ibidem, vol. p. 13-17 şi vol. II, p. 43-53.
56. Până acum Patriarhia Ierusalimului nu s-a pronunţat pentru canonizarea lui. Totuşi viaţa Cuviosului Ioan este cunoscută în rândul credincioşilor din România, din Grecia, de la Muntele Athos. Un portret al cuviosului (icoană) s-a pictat în catedrala Sfântul Gheorghe, din Hama, Siria. Un imnograf, părintele Gherasim, de la Patriarhia Ecumenică, lucrează la alcătuirea slujbei lui. Un pictor din Grecia zugrăveşte de asemenea icoana sa (cf. „Biserica Ortodoxă Română”, C (1982), nr. 3-4, p. 298-299).

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 550-574, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţu (Hozevitul).

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *