Selectați pagina

Sf. Ioan Gură de Aur: Cel ce se laudă cu cele pământeşti nu diferă cu nimic de cei care se desfată de bucate în vis

Sf. Ioan Gură de Aur: Cel ce se laudă cu cele pământeşti nu diferă cu nimic de cei care se desfată de bucate în vis

Omilii la psalmi, Sf. Ioan Gură de Aur

Omilia la Psalmul 5 ( fragment)

[…]”Doamne, călăuzeşte-mă întru dreptatea Ta.”

Prin acestea, ne învaţă să aducem mai întâi laude lui Dumnezeu, să-i aducem mulţumire pentru binefacerile Lui, să Ii cerem iarăşi ceea ce vrem şi iarăşi să Ii aducem mulţumire. Dar să vedem care sunt cele pe care le cere: Cere ea ceva pământesc? Ceva vremelnic? Sau ceva dintre cele trecătoare? Nu cumva vorbeşte despre bogăţii? Sau despre slavă? Sau despre putere? Sau despre pedepsirea vrăjmaşilor? Nimic dintre toate acestea. Dar ce? Doamne, călăuzeşte-mă întru dreptatea Ta din pricina vrăjmaşilor mei.

Vezi cum nu cere nimic vremelnic şi cum se roagă pentru ajutorul de sus? Căci cei care călătoresc pe această cale aceia mai degrabă au nevoie de ajutorul acela. Dreptate aici numeşte virtutea în general. Şi bine zice, întru dreptatea Ta. Căci este o dreptate a oamenilor, care constă din aplicarea legilor exterioare şi care este ieftină şi imperfectă şi nu este determinată decât de gândurile oamenilor. Dar eu cer dreptatea Ta care ne conduce la cer şi ajutorul de care am nevoie, ca să dobândesc această dreptate.

5. Bine zice călăuzeşte-mă. Fiindcă viaţa de acum este o cale, care are nevoie de călăuzire de sus. Dacă atunci când intrăm într-un oraş avem nevoie de cineva care să cunoască drumul, cu cât mai mult, vrând să călătorim la cer, avem nevoie de ajutorul de sus pentru a ne arăta calea, a ne întări paşii şi a ne conduce de mână. Căci sunt multe poteci care se îndepărtează de cale. De aceea să ţinem strâns dreapta lui Dumnezeu.

“Din pricina duşmanilor mei.

Mulţi duşmani uneltesc împotriva mea, vor să îmi abată paşii, să mă înşele şi să mă ducă pe altă cale. Fiindcă aşa de mari sunt piedicile, aşa de mari atacurile, călăuzeşte-mă Tu însuţi. Căci am nevoie de ajutor de la Tine. De El ţine a ne arăta calea. Iar a fi vrednici să fim ținuți de mâna aceea să fie strădania noastră. Căci dacă eşti necurat, nu te ţine pe tine mâna aceea sau dacă eşti lacom sau vreo altă pată având.

“Îndreptează înaintea Ta calea mea.”

Adică fă-o clară, curată, cunoscută, fă-o dreaptă pentru mine. Un alt interpret spune: „Netezeşte înaintea mea calea Ta”. Adică fă-o uşoară şi netedă.

“Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă.”

Mi se pare mie că acestea sunt spuse despre cei care petrec în rătăcire, având gura şi inima lipsite de orice bine. Şi despre cei care trăiesc în răutate.

“Groapă deschisă grumazul lor.”

Aici îi numeşte pe ucigaşi sau pe cei care rostesc păreri aducătoare de moarte şi urât mirositoare. Nu ar greşi cineva dacă ar spune că gura desemnează pe cei care rostesc cuvinte ruşinoase, gura numind-o astfel groapă deschisă. Căci duhoarea aceea este mai cumplită decât duhoarea care iese dintr-o groapă deschisă. Aşa este şi gura lacomilor, a iubitorilor de argint, care nimic sănătos nu vorbesc decât despre ucideri şi răpiri ale bunurilor altora. Aşadar, să nu fie groapă gura ta, ci comoară. Căci comorile diferă mult de morminte, fiindcă mormintele strică ceea ce primesc în ele, pe când comorile păstrează. Să ai şi tu comoara înţelepciunii care rămâne pururi, iar nu duhoarea şi putreziciunea. Şi nu a zis simplu groapă, ci groapă deschisă, ca să arate şi mai mult că este spurcăciune. Ar fi trebuit mai degrabă să ascundă aceste cuvinte ale lor, decât să le rostească, aşa încât să arate toată boala care îi macină. Cu trupurile moarte facem contrariul, ne grăbim să le încredinţăm pământului. Dar aceştia, cu privire la cuvintele lor aducătoare de moarte, fac dimpotrivă, în loc să le înmormânteze în adâncul inimii şi să le înece acolo, le rostesc în public şi le etalează în văzul tuturor, pe mulţi vătămându-i. Să îi izgonim, vă rog, pe unii ca aceştia departe de noi. Căci dacă trupurile moarte le îngropăm afară din cetate, cu cât mai mult trebuie să îndepărtăm de noi pe cei care îndrăznesc să rostească vorbe aducătoare de moarte şi care nu vor nici să le ascundă. Fiindcă asemenea guri sunt pierderea întregii cetăţi.

“Cu limbile lor viclenesc.”

Vezi un alt chip al răutăţii. Unii ascund în suflet vicleşugul lor, dar cu limba rostesc cuvinte dulci. Alţii se folosesc atât de mult de răutate, încât învăluie vicleşugul în înseşi cuvintele lor şi, prin ele, urzesc vicleşugurile şi uneltirile.

“Judecă-i pe ei Dumnezeule, să cadă din sfaturile lor.”

Vezi şi aici blândeţea rugăciunii. Căci nu a zis: pedepseşte-i, ci judecă-i pe ei şi fă să înceteze răutatea lor. Deşarte fă uneltirile lor – ceea ce înseamnă că se şi roagă pentru ei să nu îngăduie să se afunde şi mai mult în răutatea lor. După mulţimea nelegiuirilor lor, alungă-i pe ei, că Te-au amărât, Doamne. Adică nu înseamnă pentru mine nimic cele ce mi se întâmplă mie, ci pentru Tine sufăr. Aceasta ţine mai degrabă de un suflet înţelept, faptul de a nu căuta răzbunare pentru ale sale şi a se arăta zelos în a sta împotriva insultelor aduse lui Dumnezeu. Mulţi fac cele contrare acestora, trecând cu vederea cele ale lui Dumnezeu, dar pedepsind cu multă asprime insultele care îi privesc pe ei. Dar sfinţii nu sunt astfel, ci sunt straşnici pedepsitori ai insultelor aduse împotriva lui Dumnezeu, iar pe cele ale lor le trec cu vederea. Şi să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine. Vezi câştigul rugăciunii. Şi pe unii îi face mai buni şi îi opreşte de la răutate. Şi ceilalţi vor avea parte de multă bucurie, pe de o parte, văzând schimbarea acelora şi mutarea lor la mai bine, şi pe de altă parte, pe ceilalţi văzându-i devenind mai sârguitori prin aceasta.

În veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş.

Căci aceasta este o bucurie necontenită.

Fiindcă toate celelalte bucurii nu au nimic mai stabil decât apele râurilor, într-atât sunt de instabile şi trecătoare. Dar bucuria în Dumnezeu rămâne în veac, fiind îndestulătoare şi durabilă,
neîntreruptă de nici o împrejurare neaşteptată, ci devine mai înaltă prin obstacolele înseşi. De aceea şi apostolii fiind bătuţi cu vergi, se bucurau, Pavel era în necaz şi sălta de bucurie şi, când era pe punctul de a muri, părtaşi ai bucuriei îi numea pe filipeni, zicând: „Şi chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-mă”. Dumnezeu locuieşte împreună cu cei ce se bucură astfel. De aceea Biserica, prin gura profetului, zice: în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş. Acelaşi lucru zicea şi Hristos, arătându-ne că această bucurie nu va avea sfârşit. „Dar iarăşi vă voi vedea… şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”. Şi Pavel iarăşi „Bucuraţi-vă pururi, rugaţi-vă neîncetat”. Şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău. Căci al acestora este a se lăuda, a se bucura şi a se veseli. Fiindcă cel ce se laudă cu cele pământeşti nu diferă cu nimic de cei care se desfată de bucate în vis.

6. Spune mie, ce oare dintre cele omeneşti este vrednic de laudă? Vigoarea trupului? Dar această vigoare nu depinde de propria alegere, de aceea şi este lipsită de vreo laudă. De altminteri, se vestejeşte şi decade repede şi de multe ori îl vatămă pe cel ce o are, dacă nu se foloseşte cum trebuie de ea. Putem spune aceasta şi despre tinereţe, şi despre frumuseţe, bogăţie şi putere, şi despre plăceri, precum şi despre toate cele pământeşti. Dar a te lăuda cu Dumnezeu şi cu dragostea către El este o podoabă mai bună decât toate şi o strălucire care covârşeşte mii de coroane, chiar dacă cel ce se laudă ar fi în lanţuri. Această slavă nu se teme nici de boală, nici de bătrâneţe, nici de împrejurările lucrurilor, nici de tulburarea vremurilor, nici de moartea însăşi, ci străluceşte şi atunci cu lumină nepieritoare.

“Că Tu vei binecuvânta pe cel drept.”

Fiindcă mulţi dintre cei ce petrec astfel sunt luaţi în râs şi batjocoriţi, şi mai ales cei ce practică virtutea, ca nu cumva vreunul din cei mai simpli şi neîncercaţi să cadă din petrecerea cea bună, profetul întăreşte cugetul lui zicând: Că Tu vei binecuvânta pe cel drept. Ce vătămare poate să îi aducă dispreţul oamenilor şi al lumii întregi, când însuşi Stăpânul îngerilor îl laudă şi îl mărturiseşte? După cum nici un folos nu ar avea, dacă toţi l-ar lăuda, toţi cei ce locuiesc pe pământ şi pe mări, iar Dumnezeu nu l-ar binecuvânta. Aceasta să o urmărim pretutindeni ca El să ne mărturisească pe noi, ca El să ne încununeze. Şi dacă s-ar întâmpla aceasta, atunci noi vom fi mai înalţi decât toţi, fie că suntem în sărăcie, fie în boală, fie în cele mai de pe urmă rele. Fiindcă şi fericitul Iov, deşi şedea în gunoi şi era istovit de sângele care şiroia din răni care izvorau mii de râuri de
viermi, deşi răbda boli incurabile, scuipat şi de casnicii săi, dispreţuit şi de prieteni, şi de duşmani şi pus la cale de femeie, fiind în sărăcie, în foame şi răbdând boala aceea de nevindecat, era mai fericit decât toţi. Cum? Fiindcă Dumnezeu îl binecuvânta, zicând despre el: om fără prihană, drept, adevărat, temător de Dumnezeu, depărtându-se de orice lucru rău.

“Doamne, cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi.”

Iarăşi David îşi încheie rugăciunea prin mulţumire, aducând cântări de mulţumire lui Dumnezeu. Dar ce este arma buneivoiri? Cea mai bună armă, cea mai frumoasă, o armă după voia lui Dumnezeu. Ceea ce spune aceasta este: Cu cea mai bună protecţie ne-ai zidit pe noi. Un alt tâlcuitor zicând: „îl vei încununa” învaţă că despre drept este spus aceasta. Că îl vei încununa pe cel
drept, adică bunăvoirea Ta este în loc de armă, de scut şi cel mai bun scut. Sau aceea că prin protecţia cea mai bună îl vei zidi pe cel drept şi nici frumuseţea lui nu va fi lipsită de siguranţă, nici siguranţa lui nu va fi lipsită de slavă. Căci ce este mai puternic şi ce este mai frumos decât bărbatul zidit de dreapta cea de sus? Aceasta este cununa şi este împletită din îndurări precum însuşi David spune în altă parte: „Pe cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări”. Această cunună este împletită şi din dreptate, precum zice Pavel: „De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii“. Este şi o cunună a harurilor precum spune un altul: „Va pune cunună de haruri pe capul tău”. Este şi o cunună a slavei precum spune Isaia: „în ziua aceea Domnul va fi o cunună de nădejde şi de slavă pentru poporul său“. Pe toate acestea le are cununa: iubirea de oameni, dreptatea, harul, slava, bunăcuviinţa.

Căci este darul lui Dumnezeu aducând felurite haruri. Este şi o cunună a nestricăciunii după cum zice Pavel: „Aceia ca să ia o cunună stricăcioasă, noi, una nestricăcioasă“. Ceea ce spune aici este: cu slavă sigură ne-ai încununat. Căci aşa sunt darurile lui Dumnezeu puternice şi pline de bunăcuviinţa. Aşa sunt cununile. Dar la oameni nu se întâmplă aceasta. Ci cel ce este în slavă la oameni nu este deloc sigur. Iar cel ce se află în siguranţă nu este şi în slavă. Rar se întâmplă ca acestea două să fie reunite. Şi chiar când se întâmplă, repede se destramă.

Astfel sunt cei puternici ai lumii acesteia, strălucitori şi vestiţi, dar nu în siguranţă. Terenul pe care umblă este cu atât mai alunecos şi periculos, cu cât slava este mai mare.

Dimpotrivă, oamenii obscuri şi dispreţuiţi datorează obscurităţii lor siguranţa şi liniştea de care se bucură, dar viaţa lor este fără slavă şi cinste. Dar tocmai prin faptul că sunt fără slavă, sunt în siguranţă. Dar la Dumnezeu nu este aşa, ci amândouă, şi slava, şi siguranţa sunt unite în cel mai înalt grad.

Gândindu-ne, aşadar, la mărimea bunătăţilor, şi mai înainte de toate, la acel mare bine de a plăcea lui Dumnezeu, care ne este scut, slavă şi siguranţă şi la miile de bunătăţi, să alergăm prin răbdare la lupta ce ne stă înainte şi să nu cădem niciodată, nici să nu ne arătăm goi de arme. Căci felul acestui război nu rabdă să îl vadă neînarmat pe soldat, ci atunci se poate lipsi de armură, când războiul este încheiat; şi războiul se termină când sufletul se desparte de trup. Până ajungem acolo, este necesar să purtăm lupta şi când suntem acasă, şi când mergem în adunări, când prânzim, când suntem bolnavi şi când suntem sănătoşi. în timpul bolii mai ales este bun prilej pentru această luptă, când durerile tulbură sufletul din toate părţile, când suferinţele îl împresoară, când diavolul este acolo îmboldindu-ne să spunem vreun cuvânt amar. Atunci trebuie mai cu seamă să ne întărim, să ne încingem platoşa, scutul şi coiful şi celelalte arme şi neîncetat să mulţumim lui Dumnezeu. Atunci vom arunca asupra diavolului săgeţi cumplite, atunci îi provocăm răni de moarte demonului, atunci cununile sunt strălucitoare. Fiindcă şi pe fericitul Iov (nimic nu ne împiedică iarăşi să ne referim la el) aceasta mai cu seamă l-a arătat strălucitor, aceasta l-a mărturisit, aceasta l-a încununat, şi anume faptul că în vremea ispitirii, a bolii şi a sărăciei, a arătat nestrămutat cuget, neclătit suflet, faptul că a adus cuvinte de mulţumire lui Dumnezeu, ca o adevărată jertfă duhovnicească. Căci jertfă erau cuvintele lui pe care le-a grăit: „Domnul a dat, Domnul a luat, ceea ce Domnului a plăcut, aceea a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veac”. Ceea ce şi noi trebuie să facem în ispite, în încercări, în atacuri: să-L slăvim pe Dumnezeu, să ÎI binecuvântăm neîncetat, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la psalmi, Doxologia, Iași

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: