Selectați pagina

Sf. Ioan Gură de Aur – Căci pierderea sau nimicirea necredincioşilor nu este lucrul evangheliei, ci a nerecunoştinţei lor

Sf. Ioan Gură de Aur – Căci pierderea sau nimicirea necredincioşilor nu este lucrul evangheliei, ci a nerecunoştinţei lor
Fragment din Comentarii sau Tâlcuire la Epistola a doua către Corintheni, a celui între Sfinti Părintelui nostru Ioan Hrisostom

[…] Pentru aceea şi adaogă iarăşi, puind şi aici călătoria pe seama lui Dumnezeu, precum a făcut şi mai nainte puindu-o pe seama Duhului, şi zice: „Iar mulţămită lui Dumnezeu, celui ce ne face pre noi pururea biruitori întru Hristos şi arată mireazma cunoştinţei sale prin noi în tot locul” (2 Cor. 2, 14). Ca să nu pară deci că acestea le spune bocindu-se, înalţă mulţămire lui Dumnezeu.

Sf. Apostol Pavel: “[…] faptul acesta îl numim chiar biruință și ne mândrim cu toate cele ce pătimim.”

Ceea ce el spune, aceasta înseamnă: «Pretutindenea necaz, pretutindeni strâmtorare. Am venit în Asia şi am fost îngreuiat peste măsură. Am venit în Troada, şi nu am găsit acolo pe fratele Tit. Nu am venit la voi, dar şi aceasta
nu puţină supărare mi-a căşunat, ci încă foarte mare, şi fiindcă mulţi au păcătuit printre voi, şi fiindcă de aceea nici voi nu m-aţi văzut». „Căci cruţându-vă pre voi, zice, nu am venit în Corinth”. Deci ca să nu pară că se văicăreşte întruna zicând acestea, adaogă că «nu numai că nu ne scârbim în aceste necazuri şi strâmtorări, ci încă ne şi bucurăm; şi ceea ce este mai mult, că nu numai din pricina răsplătirilor viitoare, ci chiar şi din pricina celor de acum, căci şi aici, prin aceste necazuri, suntem străluciţi şi lăudaţi. Aşadar atât de departe suntem de a ne plânge, încât faptul acesta îl numim chiar biruinţă şi ne mândrim cu toate cele ce pătimim».

„Mulţămită lui Dumnezeu, celui ce ne face pre noi pururea biruitori întru Hristos

Pentru care şi zicea: „Mulţămită lui Dumnezeu, celui ce ne face pre noi pururea biruitori întru Hristos“, adică «celui ce prin toate ne face cunoscuţi şi lăudaţi. Căci ceea ce se crede a fi necinste, adică a fi alungat de pretutindenea, aceasta nouă ni se pare a fi de cea mai mare cinste».

Pentru aceea nu a zis «celui ce ne-a făcut arătaţi în totul», ci „celui ce ne face pre noi pururea biruitori“, arătând că prigonirile acestea ridică pretutindeni pe pământ semne de biruinţă fără sfârşit împotriva diavolului.

Apoi împreună cu biruitorul punând şi pricina, prin aceasta ridică iarăşi pe ascultător. Nu numai că de către Dumnezeu ne facem pururea biruitori, ci şi „intru Hristos”, adică pentru Hristos şi pentru propovăduirea evangheliei. Fiindcă trebuie a birui, este neapărat trebuitor ca noi, cei cari purtăm stindardul biruinţei, să fim în totul arătaţi, fiindcă îl purtăm tocmai pentru că vom fi văzuţi de toţi şi cinstiţi de toţi.

„Ca a lui Hristos bună mireasmă suntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc şi întru cei ce pier”

„Şi arată mireasma cunoştinţei sale prin noi în tot locul“. Mai sus a zis pururea biruitori”, iară aici zice „în tot locul”, arătând prin aceasta că fiece timp şi Ioc este plin de luptele apostolilor. «Ca şi cei ce poartă mir sau miresme tot aşa şi noi, zice, suntem învederaţi tuturor», numind prin „mireasma cunoştinţa. Şi nu a zis simplu cunoştinţă, ci mireasmă” – sau mirosul cel plăcut al cunoştinţei. De altfel, aşa şi este cunoştinţa de faţă: nici foarte lămurită, dar nici întru totul acoperită. Pentru aceea şi zicea el în întâia Epistola: „Ca vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură” (1 Cor. 13, 12)– şi aici numeşte mireasmă acest fapt. Cel ce cunoaşte mireasma, ştie unde ‘se găseşte mirul, insa esenţa acelui mir nu o ştie defel, dacă nu s-a întâmplat să o ştie mai dinainte. Tot asemenea şi noi: Cum că este Dumnezeu, aceasta o ştim dar care este esenţa lui nu o ştim defel.

Deci noi suntem ca o cădelniţă împărătească, şi ori în ce parte ne vom duce se răspândeşte din noi mireasmă cerească şi miros duhovnicesc. Acestea deci le zicea apostolul, pe de-o parte arătând şi puterea propovăduirii evangheliei, căci prin cele ce meşteşugeau vrăjmaşii împotriva lor, prin acelea tocmai ei străluceau mai mult decât prigonitorii lor, făcând întreaga lume a cunoaşte şi biruinţele, şi mireasma lor, în acelaşi timp şi pe dânşii mângâindu-i pentru necazurile şi ispitele lor, ca toate să le rabde cu bărbăţie, deoarece chiar şi mai nainte de răsplată se bucură de faimă sau de un răsunet în lume.

„Ca a lui Hristos bună mireasmă suntem lui Dumnezeu, întru cei ce se mântuiesc şi întru cei ce pier” (2 Cor. 2, 15). «Chiar de se mântuieşte cineva, zice, sau de se pierde, evanghelia rămâne aceeaşi, şi cu aceeaşi putere, căci după cum şi lumina, dacă întunecă pe cei slabi, tot lumină rămâne, deşi întuneca, şi mierea, măcar de s-ar părea amară celor bolnavi, totuşi firea ei rămâne tot dulce – aşa şi evanghelia, cu bună mireasmă este, măcar de ar pieri unu necrezând într-însa. Căci pierderea sau nimicirea necredincioşilor nu este lucrul evangheliei, ci a nerecunoştinţei lor. Şi

buna mireasmă a evangheliei mai cu seamă în aceea se arată, în care tocmai cei răi se pierd. Aşadar, preţul şi puterea evangheliei se învederează nu numai din mântuirea celor buni, ci chiar şi din pierderea celor răi. Fiindcă şi soarele, foarte strălucitor fiind, tocmai de aceea şi vătămă, mai cu seamă pe cei bolnavi de ochi. Tot asemenea şi Mântuitorul este spre căderea şi ridicarea a multora, dară totuşi rămâne mântuitor, căzând chiar mii; precum şi venirea Lui mai mult a vătămat pe cei ce nu au crezut, şi cu toate acestea rămâne mântuitoare omenirii.

Pentru aceea şi apostolul zice: „că bună mireasmă suntem lui Dumnezeu” adică măcar de se şi pierd unii, totuşi noi rămânem ceea ce suntem. Şi nu a zis simplu bună mireasmă, ci „lui Dumnezeu”. Când însă suntem bună mireasmă lui Dumnezeu, şi el aceeaşi o hotărăşte, la urmă cine mai poate grăi împotrivă? Dar şi cuvintele „a lui Hristos bună mireasmă suntem”, mi se pare că au o îndoită tâlcuire. Sau că prin aceste cuvinte se spune că, murind noi păcatului, ne-am adus ca jertfa Lui, sau că suntem bună mireasmă a jertfei lui Hristos. Este ca şi cum ar zice cineva: «bună mireasmă a acestei jertfe este mirosul acesta al vostru». Deci sau că aceasta învederează numele de „bună mireasmă”, sau, după cum am spus, că adică în fiecare zi se jertfesc pentru Hristos.

Ai văzut unde a ridicat el ispitele, pe care le numeşte biruinţă, bună mireasmă şi jertfa adusă lui Dumnezeu? După aceea, fiindcă a zis: „bună mireasmă suntem şi întru cei ce pier”, apoi ca să nu-ţi închipui că şi aceia sunt bine primiţi, a adăogat: „Unora adică mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (2 Cor. 2,16), adică pe această bună mireasmă unii o aduc prinos în aşa fel că se mântuiesc, iar alţii în aşa chip că se pierd. Aşa că, de se pierde cineva, pricina este în el însuşi, fiindcă se zice că şi pe scroafe mireasma le înăbuşă, şi lumina întunecă pe cei slabi, după cum am mai spus.

Hristos va pierde pe cel fără de lege cu duhul gurii Sale, şi-l va nimici cu arătarea venirii Sale

Astfel deci este firea celor buni, căci nu numai ale lor se îndreaptă, ci şi pe cele dimpotrivă le pierd; şi prin aceasta mai cu seamă se arată puterea lor. Căci şi focul îşi arată puterea nu numai când luminează, nici numai când curăţă şi limpezeşte aurul, ci şi când mistuie spinii, şi atunci, zic, îşi arată puterea, şi atunci se învederează ca foc. Şi Hristos deci şi prin aceasta îşi arată măreţia Lui, când adică va pierde pe cel fără de lege cu duhul gurii Sale, şi-l va nimici cu arătarea venirii Sale (2 Tes. 2,8).

„Că lauda noastră, zice, aceasta este: mărturia cunoştinţei cugetului nostru, că nu întru înţelepciune trupească, ci întru harul lui Dumnezeu am petrecut în lume”

„Şi spre acestea cine este vrednic?” zice. Deci fiindcă a grăit lucruri mari: că suntem jertfa lui Hristos şi bună mireasmă, că ieşim biruitori pretutindeni, la urmă iarăşi cumpăneşte vorba, punând totul în seama lui Dumnezeu. Pentru aceea şi zice: „Şi spre acestea cine este vrednic?” «Totul, zice, este a lui Hristos, şi nimic al nostru». Ai văzut cum el grăieşte cu totul potrivnic apostolilor celor mincinoşi? Aceia se făleau, ca şi cum ar fi adus ceva de la dânşii în propovăduirea evangheliei, iară apostolul Pavel spune că de aceea se mândreşte şi se făleşte, fiindcă nu este nimic al său. „Că lauda noastră, zice, aceasta este: mărturia cunoştinţei cugetului nostru, că nu întru înţelepciune trupească, ci întru harul lui Dumnezeu am petrecut în lume”. Şi ceea ce aceia credeau a fi laudă, adică câştigarea înţelepciunii din afară, apostolul Pavel spune cu totul dimpotrivă, adică răsturnarea şi desfiinţarea acelei înţelepciuni. Pentru care şi zice aici: „Şi spre aceasta cine este vrednic?” Dar dacă nu suntem vrednici, apoi ceea ce se petrece cu noi este al harului lui Dumnezeu.

Fragment din SF. Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola a Doua către Corinteni, Editura Carte ortodoxă 2007,  Traducere din limba ellină, după ediţia Oxonia, 1847 de Arhim. Theodosie Athanasiu, Egumenul Mănăstirii Precista Mare din Roman, Bucureşti, 1908. 

Nota redacției: subtitlurile ne apartin.


Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке