Selectați pagina

Sf. Ioan Gură de Aur: Biserica nu se îngrijeşte de mărimea turmei sale, ci de vrednicia credincioşilor

Sf. Ioan Gură de Aur: Biserica nu se îngrijeşte de mărimea turmei sale, ci de vrednicia credincioşilor

[…] Nu îl vezi pe tâlhar (pe cruce), în cât de scurtă vreme a câștigat (mântuirea sa)? Nu îi vezi pe Mucenici, în ce scurtă vreme au împlinit toată lucrarea?

Dar martirul nu mai se întâmplă în vremea noastră[1]. Adevărat, dar există lupte care trebuie purtate, după cum v-am spus adesea, dacă avem minte.

Și toți, însă, cei ce doresc să trăiască evlavios în Hristos Iisus vor fi prigoniți(2 Tim. 2, 13). Cei care trăiesc evlavios suferă întotdeauna persecuție, dacă nu de la oameni, în orice caz de la duhurile rele, care este o persecuție încă și mai dureroasă[2].

Da, și este ca urmare, mai întâi și mai înainte de toate, a vieții ușoare și a confortului, faptul că cei care nu priveghează suferă aceasta[3].

Însă crezi tu că este o persecuție mică aceea de a trăi cu nepăsare? Aceasta este mai dureroasă decât toate, aceasta este mai rea decât prigoana[4]. Căci, precum un torent care se revarsă, comoditatea/ viața ușoară face sufletul molatic/ fără vlagă[5] (χαυνοῖ); și, precum vara și iarna, la fel [sunt, în alternare,] prigoana și viața comodă.

Dar ca să-ți arăt că aceasta este cea mai rea prigoană, ascultă: aduce somnul în suflet, foarte mult căscat și somnolență, stârnește patimile pe toate părțile, înarmează mândria, înarmează plăcerea, înarmează mânia, invidia, slava deșartă, pizma.

Însă, în vremea prigoanei, niciuna dintre acestea nu poate să aducă tulburare, căci frica, intrând înăuntru [în suflet] și plesnind tare biciul [ei], așa cum cineva face [în fața] unui câine care latră, nu va lăsa pe niciuna dintre aceste patimi nici măcar să încerce să scoată limba[6]. Cine va fi în stare, în vremea prigoanei, să se scufunde în slavă deșartă? Cine [se va gândi] să trăiască în plăcere? Nimeni, căci acolo este mult cutremur și frică, care fac o mare liniște [în suflet, din partea patimilor], păzind portul [sufletului] în nemișcare [, nebătut de furtuni], umplând sufletul de evlavie.

Am auzit de la părinții noștri (căci, în vremea noastră, Dumnezeu a îngăduit să nu se întâmple, de vreme ce am fost îndemnați să nu cerem ispitirea) că, în prigoana vremii vechi, oricine putea vedea oameni care erau cu adevărat creștini.

Niciunul nu se gândea la bani, la soție, la copii, la casă, la țară: singura [lor] mare grijă era să-și mântuiască viețile (sau sufletele). Acolo unde se ascundeau, unii în catacombe sau morminte, alții în pustiuri – da, inclusiv femeile delicate și gingașe – se luptau tot timpul cu foamea îndelungă.

Apoi gândește-te dacă intra în mintea unei femei vreun dor de viață bogată și luxoasă, în vreme ce se ascunde în spatele unui sicriu (παρὰ λάρνακι) și aștepta ca slujitoarea sa să-i aducă mâncare, și tremurând ca nu cumva să fie prinsă și zăcând în groaza ei ca într-un cuptor: era ea măcar conștientă că a existat cândva un asemenea lucru, precum viața luxoasă/ rafinată, că au existat vreodată lucruri precum rochiile [elegante] și podoabele (ὅτι κόσμος ὅλως ἐστίν)?

Vezi [deci] că acum este prigoana[7], [venită asupra noastră] prin patimile noastre, ca niște fiare sălbatice, tăbărând asupra noastră din toate părțile? Acum este încercarea persecuției, atât în acest sens și cu atât mai mult dacă nu se consideră deloc că [această] este o prigoană[8].

Căci această (persecuție) are, de asemenea, acest rău în ea, că, fiind război, este considerată a fi pace, astfel încât nici măcar nu ne înarmăm împotriva ei, nici măcar nu ne ridicăm [să ne luptăm cu ea]: nimeni nu se teme, nimeni nu tremură[9].

Un singur drept  

Dar dacă nu mă credeți pe mine, întrebați-i pe păgâni, pe persecutori, când a fost purtarea creștinilor mai strictă/ austeră, când au fost ei, cu toții, mai ortodocși? Cu adevărat, atunci au rămas puțini ca număr, dar [erau] bogați în virtute. Căci spune: ce câștig este acesta, ca să fie fân din belșug, acolo unde ar putea să fie pietre prețioase?

Valoarea nu stă în suma numerelor, ci în vrednicia dovedită. Ilie a fost unul [singur]: și cu toate acestea, lumea întreagă nu valora atât de mult ca el.

Și totuși lumea e formată din miriade/ zeci de mii de zeci de mii [de oameni]. Dar nu sunt miriade[10], atunci când nici măcar nu se ridică până la [valoarea acelui] unu.

Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decât zece mii care sunt păcătoși, căci cei zece mii încă nu au ajuns până la acel unu. Nu dori mulțime de copii netrebnici/ nevrednici (Iis. Sir. 16, 1). Unii ca aceștia aduc mai mare hulă împotriva lui Dumnezeu decât dacă nu ar fi creștini. Ce nevoie am eu de o mulțime? E doar mai multă mâncare pentru foc[ul Iadului].

Acest lucru se poate vedea chiar în trup, că mai bună este hrana cu măsură [și] sănătoasă, decât un vițel îngrășat, [care este] bolnav/ stricat. Aceasta [dintâi] înseamnă mai multă mâncare decât cealaltă. Aceasta este mâncare, iar cealaltă este boală.

Aceasta, de asemenea, se poate vedea în război: mai buni sunt zece bărbați pricepuți și viteji decât zece mii neînvățați [la război]. Aceștia din urmă, pe lângă faptul că nu fac nicio treabă, îi și împiedică pe cei care lucrează.

Același [lucru], de asemenea, cineva îl poate vedea în cazul unei corăbii, și anume că mai buni sunt doi marinari încercați decât un număr cu mult mai mare de neîndemânatici. Fiindcă aceștia [din urmă] vor scufunda nava.

Aceste lucruri vi le spun, nu uitându-mă cu un ochi rău la numărul vostru, ci dorindu-mi ca voi toți să fiți oameni [creștini] ortodocși, și nu să vă încredeți în numărul vostru! Mult mai mulți, ca număr, sunt cei care se coboară în Iad, însă cu mult mai mare decât acesta este Împărăția, oricât de puțini [Sfinți] ar avea[11].

Ca nisipul mării era mulțimea poporului (lui Israil), și totuși nimeni nu i-a izbăvit pe ei. Moise era unul singur, și cu toate acestea el a fost de folos mai mult decât ei toți. Iisus [al lui Navi] era unul singur și a fost în stare să facă mai mult decât șase sute de mii [de oameni].

Să nu facem învățătura noastră numai din aceasta, că (poporul) trebuie să fie mult. Ci, mai degrabă, că trebuie să fie admirabil/ minunat/ excelent. Când se va petrece aceasta, atunci și cealaltă va urma[12].

Nimeni nu își dorește de la început să facă o casă mare/ spațioasă, ci mai întâi o face tare și rezistentă, și apoi spațioasă. Nimeni nu pune o temelie ca apoi să fie de râsul lumii.

Să țintim [deci] mai întâi spre aceasta [, spre a pune temelia solidă a credinței noastre], și apoi spre cealaltă [, spre sporirea numărului celor credincioși]. Unde este aceasta [, temelia], și cealaltă va fi ușor [de împlinit], dar unde nu este aceasta [dintâi], cealaltă [, numărul mare de credincioși], chiar dacă ar fi, nu este de niciun folos.

Căci dacă există cei care pot să strălucească în Biserică, atunci va fi în curând și numărul mare [al credincioșilor]. Dar unde aceștia nu sunt, numărul nu va fi niciodată bun de nimic.

Cât de mulți credeți că pot fi în orașul nostru care e probabil să se mântuiască?

Cât de mulți credeți că pot fi în orașul nostru care e probabil să se mântuiască (τοὺς σωζομένους)? Nu este plăcut ceea ce am să spun, dar totuși am s-o spun. Între toate aceste miriade/ milioane [de oameni], nu sunt de găsit [nici măcar] o sută în stare să fie mântuiți. Ba, chiar în ce-i privește pe aceștia, pun la îndoială [această posibilitate, ca ei să se mântuiască].

Căci gândiți-vă câtă răutate/ ticăloșie este în cel tânăr, câtă nepăsare/ lene în cel bătrân! Nimeni nu consideră de datoria sa să se îngrijească [duhovnicește] de fiul său, niciunul nu e mișcat întru nimic pentru a fi văzut în bătrânul său, pentru a fi doritor să îl imite pe unul ca acesta.

Modelele/ exemplele [părintești] sunt [ele înseși] desfigurate/ corupte și de aceea nici tinerii nu ajung vrednici de admirat în purtare.

Nu-mi spuneți mie: Suntem o mulțime importantă! Aceasta este vorbirea unor oameni fără judecată sau simțire (ψυχρῶν).

În ceea ce-i privește pe oameni, într-adevăr, aceasta poate fi spusă ca având un anumit sens, dar în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, (a spune aceasta în relație cu El), ca și când [El] ar avea nevoie de noi, nu poate fi îngăduit niciodată. Dimpotrivă, lăsați-mă să vă spun, chiar și în cazul anterior, aceasta este o vorbire fără sens (ψυχρόν).

Ascultați! Un om care are un mare număr de slugi/ slujitori, dacă ei sunt o mulțime rea, ce viață nenorocită va avea din această cauză! Pentru cel care nu are niciunul[13], greul, se pare, constă în aceasta, că nu este așteptat [ca să fie slujit]. Dar când cineva are slujitori răi, răul este că el se ruinează pe sine cu totul, iar paguba este cu atât mai mare, cu cât ei sunt mai mulți.

Căci este cu mult mai rău, decât a fi propriul tău slujitor, a trebui să te lupți cu alții și să duci un război (continuu).

Spun aceste lucruri pentru ca nimeni să nu admire Biserica din cauza mulțimilor ei [de oameni], ci pentru că ar trebui să încercăm să facem mulțimea să se dovedească vrednică [de numele creștinesc]. Pentru ca fiecare să fie râvnitor pentru partea lui de datorie – nu numai față de prietenii săi sau pentru cei din neamul său, după cum vă spun întotdeauna, nu față de vecinii săi, ci pentru ca să îi atragă și pe străini.

Spre exemplu, se face rugăciunea [la Sfânta Liturghie]; [și] ei stau acolo, (în genunchi), toți tinerii [fiind] în mod prostește nepăsători (ψυχροὶ), (da), și de asemenea bătrânii. Necuviințe urâte [pot fi numiți], mai degrabă, decât oameni tineri: chicotind [sau] râzând pur și simplu, vorbind [între ei] – căci i-am auzit făcând chiar și aceasta – și batjocorindu-se unul pe altul în timp ce stau așezați în genunchi.

Iar tu stai acolo, [cel ce ești] tânăr sau bătrân: mustră-i, dacă-i vezi (comportându-se astfel)[14]! Dacă vreunul nu vrea să se oprească, ceartă-l cu mai multă asprime! Cheamă-l pe Diacon, amenință-l[15], fă ceea ce este în puterea ta să faci! Și dacă îndrăznește să-ți facă ceva, neîndoielnic îi vei avea pe toți în ajutorul tău. Căci cine sunt cei atât de lipsiți de judecată, care, văzându-te că dojenești pentru o asemenea purtare, nu ar dojeni și ei, luându-ți apărarea[16]?

Pleacă [de la Sfânta Slujbă] primindu-ți răsplata din rugăciune!

În casa unui stăpân, îi apreciem pe cei care sunt slujitorii săi cei mai râvnitori, care nu suportă să vadă nimic din lucrurile casei sale în neorânduială. Răspunde-mi: dacă ai vedea farfuria de argint zăcând aruncată afară, deși nu e treaba ta, nu ai ridica-o și ai aduce-o în casă? Dacă vezi o haină azvârlită aiurea, deși nu tu ar trebui să ai grijă de ea, chiar dacă ai fi în dușmănie cu cel a cărui datorie este [să o pună la loc], totuși, din bunăvoință față de stăpân[ul casei], nu ai așeza-o unde trebuie?

La fel și aici [, în Biserică]. Acestea sunt lucruri ale Casei [lui Dumnezeu]. Dacă le vezi zăcând în neorânduială, așază-le cum trebuie! Cheamă-mă pe mine, nu lepăd osteneala [de a te ajuta spre a îndrepta lucrurile]! Vestește-mi, fă-mi-l mie cunoscut pe păcătos! Eu nu pot să îi văd pe toți, iartă-mă (pentru aceasta).

Vedeți câtă răutate se răspândește în întreaga lume! Nu am spus eu cu dreptate că suntem în atâta neorânduială, ca o mare tulburată? Nu vorbesc [atât] de acei (tineri), care se comportă astfel, [ci] (mă plâng) că o asemenea nepăsare somnolentă îi stăpânește pe cei care intră aici, [în Biserică,] încât nici măcar nu îndreptează această purtare [rea a celor tineri și fără minte][17].

De asemenea, îi văd [și] pe alții stând și vorbind în timpul rugăciunii. Iar cei mai mulți (fac aceasta) nu numai în vremea rugăciunii, ci și atunci când Preotul dă binecuvântarea. O, ce lucru îngrozitor! Când va fi acolo mântuire? Când va fi cu putință pentru noi să-l îmblânzim pe Dumnezeu?[18]

Oare nu știi că stai în tovărășia Îngerilor?

Ostașii se duc să se distreze și îi vei vedea pe ei toți ținând ritmul în dans și nefăcând nimic în mod neglijent, ci, întocmai cum, într-o broderie sau într-o pictură, din așezarea bine orânduită în fiecare parte a compoziției, se vede imediat o extraordinară armonie și ordine, la fel și aici [, în dansul ostașilor]: avem o singură pavăză, un cap, cu toții (în comun).

Și dacă vreun punct oarecare [al dansului] este stricat din neglijență, întregul se strică și se năruie, iar buna orânduială a celor mai mulți este distrusă de neorânduiala unei părți.

Și – ceea ce este înfricoșător chiar și a gândi – iată că tu vii, nu la o distracție, nu la un dans, [ci la Biserică,] și cu toate acestea stai în neorânduială. Oare nu știi că stai în tovărășia Îngerilor? Cu ei cânți, cu ei înalți imne, iar tu stai râzând?

Nu e lucru minunat că trăsnetul nu este aruncat nu numai peste ei (cei care se comportă astfel), dar și peste noi? Căci o astfel de purtare poate fi oricând cercetată de un trăsnet.

Împăratul este de față, își examinează oștirea, iar tu, chiar fiind ochii Lui asupra ta, stai râzând și suporți [nepăsător] să-l vezi pe altul râzând? Până când o să mai mustrăm [o asemenea purtare, iar voi să nu vă îndreptați], până când ne vom plânge [de acest lucru]?

Nu ar trebui unii ca aceștia să fie tratați ca o plagă și [ca niște] necuviințe, ca niște lepădați și ticăloși netrebnici, plini de nenumărate păcate, [și] să fie alungați afară din Biserică?

Când se vor potoli aceștia din a râde [la Sfintele Slujbe], [cei] care râd în ceasul înfricoșătoarei Taine (ἑν ῶρᾳ φρίκης)? Când se vor opri din ușurătatea lor, [cei] care vorbesc [între ei] în clipa binecuvântării? Nu au niciun simț al rușinii înaintea celor care sunt de față? Nu au nicio frică de Dumnezeu?

Nu sunt de ajuns pentru noi gândurile noastre deșarte, nu e de ajuns că, în rugăciunile noastre, rătăcim [cu mintea] încoace și încolo, încât să trebuiască să mai amestecăm și râsul și izbucnirile de veselie zgomotoasă?

Este un spectacol de teatru, ceea ce se întâmplă aici [, în Biserică]? Însă da, mi se pare că teatrele sunt cele care fac aceasta: teatrelor le datorăm faptul că cei mai mulți dintre voi refuză să fie modelați de noi și să fie reînnoiți.

Ceea ce noi construim aici [, la Biserică, în ființa voastră], este dărâmat acolo [, la teatru]. Și nu numai aceasta, dar ascultătorii înșiși nu pot să ajute [la zidirea lor,] umplându-se cu alte murdării. Încât situația este întocmai ca și cum cineva ar vrea să curețe un loc care are deasupra lui un izvor ce revarsă noroi, pe care, oricât de mult l-ai curăța, mai mult curge în el [noroiul].

La fel este și aici. Căci, atunci când îi curățim pe oameni, atunci când vin aici de la teatre, plini de murdărie, se duc acolo iarăși și iau o rezervă și mai mare de murdărie – ca și cum ar trăi numai pentru scopul de a ne produce tulburare –, și apoi se întorc la noi, plini de spurcăciune în purtările lor, în mișcările lor, în cuvintele lor, în indolența/ trândăvia lor.

Atunci, încă odată, începem a-i curăți la loc, ca și cum ar fi trebuit să facem aceasta numai cu scopul ca, lăsându-i să plece curați, să-i vedem apoi, din nou, umplându-se pe ei de murdărie.

De aceea, vă declar în mod solemn vouă, mădularelor sănătoase, că aceasta vă va fi vouă judecată și osândă, și de aici încolo vă dau pe voi în seama [judecății] lui Dumnezeu, dacă cineva [dintre voi], văzând că o persoană se poartă în neorânduială, dacă cineva, văzând pe altul vorbind, mai ales în acea vreme (a Slujbei), nu va vesti împotriva lui [și] nu-l va aduce înapoi (la o purtare mai bună).

A face aceasta este [o faptă] mai bună decât rugăciunea! Lasă rugăciunea ta și mustră-l pe el, pentru ca să poți să îi faci și lui bine [și] să ai și pentru tine câștig, așa încât noi să fi făcut totul ca să ne mântuim și să ajungem în Împărăția cerului, prin harul și bunătatea iubitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, stăpânirea, cinstea, acum și pururea și în veacul cel fără de sfârșit. Amin.

Fragment din Omilia 24 a Sfântului Ioan Gură de Aur la Faptele Apostolilor, Comentariul la Faptele Apostolilor, Traduceri și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

________________________________________________________________________________________________

[1] Este obiecția celui care se îndreptățește, spunând că nu poate trăi ca Sfinții Mucenici pentru că vremea persecuției creștinilor din primele veacuri a trecut.

[2] Este o persecuție încă și mai dureroasă decât cea suferită fățiș de la oameni pentru că este una tainică, mocnită, pe care cei care trăiesc evlavios o suportă în ființa lor, fără ca să fie înțeleși de alții. Pentru că dracii se răzbună asupra lor și năvălesc (direct sau prin alți oameni sau prin lucruri) atunci când nu văd oamenii din jur, provocându-le multe suferințe trupești și sufletești, mai mici sau mai mari, care îi macină lent. Și aceasta este o mucenicie care se poate petrece și în Mănăstire, și în pustie, dar și în mijlocul lumii, fără ca cei din jur să înțeleagă ceva.Iar în Viețile Sfinților vedem că suferințele, luptele și nevoințele multora dintre Sfinți au fost cel puțin egale, ca intensitate, cu cele mai atroce chinuri martirice.

[3] Aici se referă la un alt motiv pentru care cineva poate suferi  ispite și atacuri demonice: pentru că nu priveghează, nu petrece în luare aminte și atenție la sine. Dar, cum spuneam mai sus, există și motivul celălalt al atacurilor: când omul vrea să trăiască evlavios și face lucruri bune, iar demonii se străduiesc cu orice chip să-l împiedice.

[4] E mai rea decât prigoana atunci când sufletul este delăsător, pentru că omul se lasă în voia plăcerilor și a patimilor lui, fără să se mai trezească din înșelarea sa.

[5]  Îl face molatic/ fără vlagă în ce privește lucrarea virtuților. Pentru că, în ce privește viața pătimașă, nu e deloc fără vlagă.

[6] Asta presupunând că vorbim de niște oameni credincioși cu adevărat, care, în vreme de prigoană a credinței, se gândesc la Dumnezeu și la mântuirea sufletului lor. Pentru că, venind mai aproape de zilele noastre, în timpul prigoanei comuniste, multora le-a fost frică, dar numai de autorități, și s-au gândit numai la cum să-și scape pielea.

[7] Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur susține că prigoana patimilor noastre este mai rea decât toate persecuțiile din istorie împotriva creștinilor. Patimile noastre ne persecută mai rău și ne torturează mai nemilos decât persecutorii cei mai nebuni și mai aberanți care au luptat cu furie împotriva creștinilor.
Pentru zilele noastre, ar fi bine de înțeles că, mai înainte de a căuta prigonitori chiar și atunci când ei nu există cu adevărat, mai bine am identifica, mai întâi, persecuția dură la care ne supun înseși patimile noastre.
Se înțelege, de asemenea, din cuvintele Sfântului Ioan, și faptul că, în orice epocă istorică ar trăi, chiar într-una de pace din punct de vedere politic, pentru creștini este o vreme de cruntă prigoană, dacă nu din exterior, cel puțin din interior, în mod sigur, din interiorul nostru, al fiecăruia.
Este ceea ce Părintele Dorin Picioruș spune de multă vreme, că lupta noastră este, în principal, împotriva patimilor noastre, pentru a dobândi pacea lăuntrică și discernământul harului. Pentru că această luptă nu este nici neimportantănici scurtă și nici ușoară, ci ea e fundamentală pentru viața creștinului și ține toată viața. Și că mulți ortodocși de-ai noștri preferă să se concentreze asupra unor inamici exteriori sau chiar să-i inventeze (sau să-i facă mult mai mari decât sunt), iar lupta cu patimile proprii a creștinului ortodox o ignoră complet (pentru că despre experiența luptei lor cu patimile ei n-au vorbit și nu vorbesc absolut deloc, niciodată), ca și când nici nu ar fi esențialăîn Scriptură și în toate cărțile ortodoxe. Și, pentru această propovăduire a sa, care e identică cu ceea ce spune aici Sfântul Ioan Gură de Aur, „prietenii” îl acuză că ar fi prezentând o lume contemporană „roz” (asta după ce i-au furattoate temele, pe care el le-a expus anterior, despre lumea postmodernă) și că îi împiedică pe ei de la „lupta ortodoxă” cu Antihristul care n-a venit.

[8] Sfântul Ioan acuză indolența creștinilor din vremea lui – care este asemenea cu cea din vremea noastră – care se tem numai dacă prigoana se dezlănțuie din afară, dar nu se tem și nu se cutremură de persecuția patimilor din lăuntrullor.

[9] Și, pentru a se asigura că nu ne temem de persecuția lăuntrică a patimilor noastre, dracii ne inventează, prin frații „bine intenționați”, frici exterioare care să ne țină tot timpul panicați și deliranți. Dar chiar dacă ar veni peste noi toate nenorocirile și persecuțiile, Sfântul Ioan spune că nu este nimic mai important decât lupta lăuntrică, cu patimile noastre. Și chiar citind Viețile Sfinților, vedem la tot pasul că cea mai mare fericire a Mucenicilor era să fie scoși din această viață și din înșelăciunea acestei lumi și să ajungă la limanul cel veșnic și mult dorit al Împărăției celei de sus. Încât te întrebi: de unde atâta frică delirantă de prigoană (de cea exterioară) și de mucenicie, la niște oameni care se pretind „tradiționaliști”?

[10] Sunt ca și cum n-ar fi.

[11] Din păcate, foarte mulți, astăzi, în Biserica Ortodoxă, se lasă în nădejdea numărului, chiar și acum, când văd că numărul acesta este erodat pe fiecare zi de numeroșii factori externi ostili, care profită de nepăsarea și culcarea lor pe-o ureche. Arar se produc îngrijorări firave, iar măsurile luate sunt numai pentru o cârpeală de fațadă a situației. Suntem vulnerabili din toate părțile în fața atacurilor, pentru că nu stăm pe o temelie tare a credinței prin cunoașterea și trăirea ei profundă, ci doar în nădejdea numărului nostru și a lucrării harului dumnezeiesc în Biserică, prin Sfintele Slujbe, care să-i țină pe oameni uniți, fără însă ca ortodocșii înșiși, cler și popor, să pună și ei mai mult umărul la aceasta, printr-o implicare personală, a fiecăruia, la înălțimea vredniciei la care am fost chemați.
Îndrăznesc să spun că, la nivelul întregii societăți,  lipsa preceptelor creștineadevărate de la baza faptelor noastre este și motivul principal al decăderii morale a societății noastre românești și al corupției generalizate. Însă aceste precepte nu trebuie impuse cu forța, creând un lagăr ortodox, cum ar vrea unii, ci trebuie însușite din convingere de oameni în conștiința lor, în mod liber, fapt care se face printr-o muncă și o învățătură responsabilă și nu prin încercarea de a înfricoșa oamenii cu sfârșitul lumii, cu cipul și cu alte lucruri de acest fel, care să-i aducă repede la Biserică și să-i lase la fel de superficiali.

[12] Atunci când poporul creștin va fi minunat în sfințenia, înțelepciunea, cumințenia și toate purtările sale, atunci va urma, ca o consecință firească, și înmulțirea numărului, pentru că ceilalți vor vedea excelența lui. Așa s-a petrecut în primele veacuri, atunci când creștinii se purtau cu adevărat după învățătura Domnului. Însă argumentul singur al numărului mare nu convinge pe nimeni de superioritatea creștinilor și a învățăturii lor, în nicio epocă și cu atât mai puțin în ziua de azi.

[13] Niciun slujitor.

[14] Ce spune aici Sfântul Ioan seamănă foarte mult cu ce se întâmplă și în zilele noastre în Biserici. Și iată că Sfântul Ioan încurajează mustrarea, chiar și în Biserică și chiar în timpul Sfintelor Slujbe, atunci când aceasta se face cu scopul de a îndrepta apucături rele. Pentru că mustrarea păcatului care se face, cu știință (cel mai adesea) sau cu neștiință în Biserică, nu înseamnă tulburarea liniștii în timpul Slujbelor. Liniște care, și așa, nu e una duhovnicească, ci mai mult aparentă. Pentru că, dacă cei care vor liniște, ar iubi cu adevărat liniștea, s-ar bucura de mustrarea unui frate care greșește, spre îndreptarea lui.

[15] Pe cel care se comportă urât.

[16] Astăzi, de fapt, lumea – chiar și credincioșii în Biserică – se bucură de nedreptate și nu de adevăr. Adică nu are mai nimeni dorința de a mustra pe cel care greșește, ci, dimpotrivă, ori se uită toți ca la Capatos (la emisiune mă refer), cu bucurie că văd ceartă, ori chiar iau partea celui care greșește, pentru că se simt înfrățiți cu cel mustrat, prin aceleași gânduri și păcate.

[17] Iarăși trebuie să spunem, cu părere de rău, că lucrurile au degenerat atât de mult în zilele noastre, încât, uneori, nu numai tinerii sunt necuviincioși în Biserică, dar și bătrânii stau la taclale în timpul Slujbelor. Și, în general, puțină lume care vine la Biserică e atentă la ceea ce se cântă și se citește sau la ce predică Preotul sau Ierarhul. Iar dacă slujba sau predica „ține prea mult”, oamenii încep să foșnească, să tușească, să strănute, să se miște a nerăbdare, copiii mici (pe care n-ar trebui să-i țină cu ei, dacă văd că nu pot să stea liniștiți) încep să țipe etc.
Sfântul Acachios, Episcopul Melitinei (17 aprilie), a certat rândunele, pentru că făceau prea multă gălăgie, ciripind, în vreme ce el predica. Și ele au tăcut imediat. Sfântul Arsenios cel Mare (8 mai) a mustrat niște frați pentru că stăteau în apropierea unor trestii care sunau, aplecate de vânt. Și le-a spus că cel ce iubește rugăciunea în tăcere și pacea inimii nu poate suferi să-l tulbure nici glasul de pasăre. Iar la noi, cu cât slujba sau predica sunt mai frumoase și mai lungi, cu atât vacarmul e mai mare.

[18] Dacă în timpul Sfintelor Slujbe suntem nepăsători la rugăciune, când altădată vom găsi timp pentru a-L ruga și a-L face blând pe Dumnezeu față de păcatele noastre?

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: