Selectați pagina

“Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive”

“Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive”

Marea vieţii

Înaintea ochilor mei se află marea – măreaţa mare. Aici, în părţile de miazănoapte, ea e de obicei posomorâtă şi înviforată, dar uneori este şi minunată. Mare largă ! Mare adâncă ! Atragi la tine şi privirile, şi gândurile, îndelung privesc la mare, dus pe gânduri. Nu este felurime în această privelişte; dar privirea şi gândurile nu se pot rupe de ea: parcă ar pluti pe marea cea întinsă, parcă s-ar cufunda în ea. Ce insuflare în şanurile mării! Ce plinătate se simte în suflet atunci când ochii se îndulcesc şi se satură de contemplarea mării! Să ne uităm, prieteni, să ne uităm la mare din adăpostul nostru mănăstiresc, aşezat lângă mare de mâna Proniei lui Dumnezeu. Dincolo de mare – o altă mare: cetatea de scaun a Nordului puternic. Măreaţă este vederea ei peste mare, de pe malul mării, unde se află mănăstirea Preacuviosului Serghie. Marea aceasta este o parte a vestitei Baltice. Ea se întinde largă, cristalină, argintie, între ţărmurile line, şi e închisă de Kronstadt, înapoia căruia nemărginirea mării se topeşte în nemărginirea cerului. Cânta oarecând Sfântul David marea cea mare şi largă. Acolo sunt jigării cărora nu este număr, grăieşte el, vietăţi mici si mari, peştii mării, care umblă cărările mării; acolo corăbiile umblă, şarpele acesta pe care l-ai zidit ca să fie batjocorit 95 (Ps. CVI, 26-28; Ps. VIII, 8). Cuvintele lui David au o însemnătate tainică. Această însemnătate ne-o tâl-cuiescc Sfinţii Părinţi.

„Mare” este numită lumea; nenumăratele „jigănii” şi „peşti” de care este plină această mare sunt oamenii de toate vârstele, din toate popoarele, din toate cinurile, care slujesc păcatului; prin „corăbii” se înţelege îndeobşte Sfânta Biserică, iar aparte creştinii, care biruiesc lumea. „Balaur” care trăieşte în mare este numit îngerul căzut, ce a fost aruncat din cer pe pământ . Sfânta Biserică este purtată pe apele mării vieţii de-a lungul întregii sale pribegii pământeşti, prin veacuri, prin miile de ani. Ţinând de lume prin situaţia ei materială, nu ţine de ea prin duhul său, aşa cum i-a spus Domnul prin Apostoli: Din lume nu sunteţi, ci Eu v- am ales pe voi din lume (In. XV, 19): „după trup, prin trebuinţele trupeşti, sunteţi ai lumii; după duh nu sunteţi ai lumii, fiindcă sunteţi ai lui Dumnezeu, pe Care L-au urât” (in.XV, 15, 24). Sfânta Biserică este purtată pe valurile mării vieţii rămânând mai presus de valuri prin dumnezeiasca ei învăţătură, având în şanurile sale adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, adevărata cunoştinţă despre om, despre bine şi rău, despre lumea materială şi vremelnică, despre lumea duhovnicească şi veşnică.

Toţi creştinii adevăraţi din întreaga lume aparţin singurei Biserici adevărate şi, ţinând învăţătura ei în toată plinătatea şi curăţia, alcătuiesc acea adunare de corăbii care Străbate marea vieţii fără a se cufunda în adâncurile ei întunecate. Pribegeşte pe apele mării vieţii, năzuieşte spre veşnicie orice adevărat creştin. Pe marea materială nu poate fi locuinţă statornică; pe ea trăieşte doar pribegia; nici pe marea vieţii nu e nimic statornic, nu e nimic care să rămână pentru totdeauna al omului, să-1 însoţească în mormânt. Numai faptele lui bune şi păcatele fcii merg cu el în veşnicie. Gol intră omul în viaţa pământească şi iese din ea părăsindu-şi şi trupul. Nu văd aceasta robii lumii, robii păcatului: o vede adevăratul creştin. El poate fi asemănat unei corăbii mari prea-pline cu felurite comori duhovniceşti, pe care le înmulţeşte fără încetare în calea sa. Lumea nu poate încăpea aceste bogăţii, atâta sunt de mari; şi sunt aşa de preţioase, că toate bogăţiile lumii sunt ca nimic pe lângă ele. Lumea pizmuieşte aceste bogăţii, suflă ură spre cel care Ie-a dobândit.

Corabia, în ciuda trăiniciei şi a mărimii sale, este pândită de vânturi potrivnice, de furtuni, de stânci ascunse sub apă, de bancuri de nisip; orice creştin, cu toate că este îmbrăcat în Hristos, trebuie să îşi săvârşească pribegia pământească împresurat de numeroase primejdii. Toţi cei ce vor să se mântuiască, până la unul, vor fi prigoniţi (2 Tim. III, 12). Corabia năzuieşte către liman; în cale se opreşte doar pentru foarte scurtă vreme, când este neapărată nevoie. Şi noi suntem datori să năzuim din toate puterile spre cer, spre veşnicie. Să nu ne împătimim cu inimile de nici un lucru vremelnic! Să nu se lipească sufletul nostru de nici un lucru pământesc, să nu se lipească prin lucrarea amăgirii de sine care trăieşte în noi, prin lucrarea amăgirii de sine care ne împresoară ! Prin căderea noastră ple-catu-s-au în ţărână sufletele noastre, a căpătat aplecare spre tot ce este stricăcios, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru, fiinţa noastră duhovnicească, în loc să tindă către cer şi către veşnicie.

Să purtăm slujirile noastre pământeşti, îndatoririle noastre pământeşti ca şi cum ar fi puse asupra noastră de către Dumnezeu, plinin-du-le ca înaintea Lui, cu mărturie bună a conştiinţei, cu râvnă, pregătindu-ne să dăm socoteală pentru plinirea lor lui Dumnezeu. Să nu fure, să nu spurce aceste slujiri insuflările şi scopurile păcătoase ! Să săvârşim faptele pământeşti cu Sfântul Ignatie Briancianinov scopul de a plăcea lui Dumnezeu, şi faptele pământeşti vor deveni fapte cereşti. Cea mai însemnată şi esenţială slujire a noastră să fie slujirea lui Dumnezeu, năzuinţa de a deveni ai Lui. Slujirea lui Dumnezeu stă în necontenita aducere aminte de Dumnezeu şi de poruncile Lui, în plinirea acestor porunci prin întreaga noastră purtare, atât văzută cât şi nevăzută. Corabia e condusă de cârmaci; gândul acestuia e fără contenire la limanul unde trebuie să ajungă încărcătura corăbiei; el se îngrijeşte neîncetat să nu se abată de la calea sa pe mare, unde cale e pretutindeni şi nicăieri. Ba se uită la cer, la luminătorii acestuia, ba la hartă si la compas: după semnele pe care le vede într-o parte şi în celalaltă cârmuieşte corabia. Pe om îl cârmuieşte mintea lui. Nici pe marea vieţii nu sunt cărări; pe ea este cărare pretutindeni pentru creştinul adevărat. Nimeni nu ştie ce împrejurări îl aşteaptă în viitor, ce împrejurări îl aşteaptă peste o zi, peste un ceas. în cea mai mare parte ne aşteaptă lucruri neprevăzute si neaşteptate. In statornicia vântului prielnic nu te poţi încrede, el suflă uneori vreme îndelungată, însă cel mai adesea se preschimbă fără veste în vânt potrivnic, în-tr-o furtună îngrozitoare. Pentru creştin e pretutindeni cale: creştinul crede că tot ce se săvârşeşte cu el se săvârşeşte din voia lui Dumnezeu.

Pentru creştin şi vântul potrivnic e prielnic, supunerea în faţa voii lui Dumnezeu îl împacă cu cele mai grele, cele mai amare împrejurări. Mintea noastră este datoare să îşi tindă necontenit privirile către cerul duhovnicesc – Evanghelia, din care străluceşte ca un soare învăţătura lui Hris-tos; ea e datoare să ia seama necontenit la inimă, la conştiinţă, la lucrarea lăuntrică şi la cea dinafară. Fie ca acest cârmaci să tindă neabătut spre veşnicia fericită, amintindu-şi că uitarea veşniciei fericite duce la veşnica nenorocire. Fie ca mintea să înfrâneze inima aşa încât aceasta să nu fie atrasă de împătimire la cele deşarte şi stricăcioase, de la răcirea faţă de cele nestrică-cioase şi adevărate de dragul celor stricăcioase şi deşarte. Fie ca ea să ia aminte adeseori la conştiinţă ca la acul compasului, ca să nu capete o îndreptare nepotrivită cu cea pe care o arată conştiinţa. Fie ca ea să călăuzească întreaga lucrare a omului în chip bineplăcut lui Dumnezeu, aşa încât limanul de dincolo de nori al veşniciei să îşi deschidă porţile şi corabia să intre în şanurile lui, împovărată de comori duhovniceşti.

Să nu ne înfricoşăm de furtuna mării vieţii. Valurile ei urcă până la ceruri, se pogoară până în adâncuri, însă credinţa vie nu-i lasă pe creştin să se înece în valurile sălbatice. Credinţa îl trezeşte pe Mântuitorul Cfcre doarme la cârmă, Care de fapt Se preface adormit, cu un înţeles tainic, înaintea ucenicilor Lui care străbat marea vieţii, atunci când ei înşişi cad în lenevie; credin- ţa strigă către Mântuitorul cu rugăciune de foc din inima smerită, din inima îndurerată pentru păcătoşenia şi neputinţa omenească, cere ajutor, izbăvire si le primeşte. Domnul şi Stăpânul tuturor ceartă vânturile şi marea, face să se aştearnă peste mare şi în văzduh linişte mare (Mt. VIII, 26). Ispitită de vifor, se simte, întărită: cu noi puteri, cu nouă bărbăţie, ea se pregăteşte de nevoinţe noi. Să nu avem încredere în liniştea mării vieţii: această linişte este amăgitoare; marea e schimbătoare. Să nu ne îngăduim a ne deda nepăsării: corabia poate să nimerească fără veste peste un banc de nisip sau peste o stâncă de sub apă nebăgată de seamă, acoperită de unde puţin adânci, poate să se lovească şi să capete o vătămare cumplită. Uneori vine un norişor ce pare neînsemnat: deodată începe să arunce din sine vifor, tunete, fulgere, şi păruta linişte a mării începe să fiarbă de  o furtună primejdioasă. Viaţa noastră este preaplină de necazuri, întorsături ale sorţii, ispite. Mintea noastră, chiar, ne întinde curse: această călăuză nu rareori se abate de la cale, trăgând după sine în rătăcire întreaga noastră viaţă. Ne întinde curse inima noastră, plecân-du-se să împlinească propriile sale imbolduri, depărtân-du-se de plinirea voii lui Dumnezeu. Ne întinde curse păcatul, atât păcatul sădit în noi prin cădere, cât şi păcatul ce lucrează asupra noastră din smintelile ce ne împresoară de pretutindeni. Ne întinde curse lumea, care slujeşte deşertăciunii şi stricăciunii, care se străduieşte să îi plece pe toţi spre această slujire, întrebuinţând atât linguşirile, cât şi prigoana. Ne întind curse vrăjmaşii -duhurile căzute; ne întind curse oamenii stăpâniţi de ele, înrobiţi lor. Adeseori, chiar prietenii ne întind curse, cu voie sau fără voie. Domnul ne- a poruncit să priveghem neîncetat asupra noastră, călindu-ne în fapta bună, în-grădindu-ne de păcat prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin credinţă, prin smerenie.

 

Cine sunt vietăţile mari, care pasc pe necuprinsa întindere a mării vieţii ?

 

Nici pentru mine însumi, nici pentru alţii nu aş dori vreo asemănare cu aceşti uriaşi ai mării, ce au o singură bucurie: adâncurile întunecate, acoperite de apă, unde nu pătrund razele soarelui; acolo trăiesc ei, acolo petrec, ieşind câteodată de acolo după pradă pentru a-şi tine viaţa lor prin omorârea a numeroase jertfe. Privirile lor umede, sălbatice, nu suferă nici urmă de lumină. Prin aceste „vietăţi mari” Scriptura înţelege pe oamenii mari prin capacităţi, bogăţie, putere, însă, vai!, legaţi cu întreg sufletul de stricăciune. Inima şi gândurile lor sunt îndreptate numai şi numai spre căutarea slavei şi desfătării pământeşti. Ei s-au scufundat, s-au înecat în marea vieţii, alergând numai după cele vremelnice, de o clipă, numai după păreri: ei umblă, spune Scriptura, cărările mării (Ps. VIII, 8). Ciudate sunt aceste cărări! Urmele lor pier în urma celor ce le străbat, şi pentru aceştia nu este înainte nici urmă de cărare. Această sporire pământească nu ştie ce caută; aflând lucrul pe care 1-a dorit, parcă nu l-ar mai avea; doreşte iarăşi, caută iarăşi. Apăsătoare, nesuferită e pentru fiii lumii lumina învăţăturii lui Hristos. Ei fug de această lumină în prăpăstii întunecoase şi adânci: împrăştierea, distracţia cea de multe feluri, bucuriile trupeşti. Acolo, în întunericul duhovnicesc, îşi petrec ei viaţa pământească, fără un ţel duhovnicesc, veşnic. Pe asemenea oameni Scriptura nu-i învredniceşte numelui de oameni: omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte, asemănatu-s-a lor (Ps. XLVIII, 12). Om este cel ce s-a cunoscut pe sine, a zis Preacuviosul Pimen cel Mare; om este cel care a cunoscut însemnătatea sa, starea sa, rostul său. Vietăţi mici sunt numiţi oamenii ce nu sunt dăruiţi cu însuşiri deosebite, nu au parte de bogăţie şi de putere, dar în această stare a lor slujesc deşertăciunii şi păcatului. Ei nu au mijloace pentru a săvârşi faceri de rele întinse şi răsunătoare – dar călăuziţi, mânaţi, orbiţi fiind de voia lor vătămată prin răutate, iau parte la ne» legiuirile săvârşite de vietăţile mari – săvârşesc ei înşişi nelegiuiri, după măsura puterilor şi mijloacelor pe care rătăcesc  marea vieţii fără conştiinţă, fără ţel. „Şarpe” – împăratul tuturor celor din ape (iov XLI, 24), şarpele acesta, pe care l-ai zidit ca să fie batjocorit (Ps. CVI, 28) – este numit îngerul căzut, din pricina îmbelşugării răutăţii şi vicleniei care trăiesc în el. Acesta lucrează cât poate de tainic, ca lucrarea lui, fiind puţin băgată de seamă, să fie cu atât mai necruţătoare, mai ucigaşă. Robii lui nu simt lanţurile cu care sunt ferecaţi din toate părţile, şi slăvesc robia cea pierzătoare cu Sfântul Ignatie Briancianinov numele de „libertate” şi „fericirea cea mai înaltă”, îşi bat joc de acest şarpe adevăraţii creştini, care văd meşteşugirile lui prin curăţia minţii şi le calcă prin puterea harului dumnezeiesc ce adumbreşte sufletele lor. Să fim asemenea corăbiilor care plutesc pe mare cu bună rânduială ! Partea cea mai însemnată a lor este şi ea în apă, dar ele nu sunt cufundate în apă pe de-a-ntregul, precum sunt cufundaţi peştii şi celelalte vieţuitoare din mare. Nu este cu putinţă, nu este cu putinţă ca cel care străbate marea vieţii să nu fie udat de apele ei: însă nu trebuie să ne scufundăm în ele. în mare se afla cărora nu este număr. Ce putem spune despre ele ? Numirea lor spune totul. Nefericită soarta celor pe care cuvântul lui Dumnezeu i-a lipsit de numele de oameni şi i-a coborât la numele de necuvântătoare: cu cât sunt mai nefericiţi cei pe care El, Atot-sfântul Cuvânt, Judecătorul lumii, i-a pecetluit cu numele de „jivine” ? Nu apele adânci sunt locuinţa şi plăcerea lor statornică, ci mâlul puturos şi murdar, în care sunt aduse de apa înfuriată $i în care se înglodează toate necurăţiile, în care sunt aduse şi în care putrezesc hoiturile oamenilor ce au pierit în întâmplările cumplite de pe mare, de hangerul piraţilor mării vieţii. Fraţii mei! Prietenii mei! Stau împreună cu voi pe ţărmul mării, privesc la marea brăzdată de dungi în felurite culori.

Dincolo de mare – o altă mare, ce are cupole de aur strălucitor şi orologii… între timp, în biserică se înalţă cântarea cea măreaţă şi plină de înţelesuri: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive .”

Sfântul Ignatie Briancianinov,  Cuvânt către cei ce vor să se mântuiască

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *