Refinansiering av Gjeld uten Sikkerhet | Lainat 2017 | Beste Kredittkort Reise | Strømleverandører | Billigste Tyverialarm | Betalingsforsikring | Beste Mobilabonnement | Eiendomsmeglere

Către sine însuşi şi despre episcopi

II, I, 12

Notă: Eis heauton kai peri episkopon (De se ipso et de episcopis); PG 37, 1066-1227. Poemul este compus în 381, în atmosfera încărcată a Sinodului de la Constantinopol. Sfântul Grigorie pare a nu-l cunoaşte pe succesorul său, Nectarie, care va prezida ultima sesiune din 9 iulie, dar face sigur aluzie polemică la el făcând portretul tipului de episcop oficial reprezentat de acesta. Nectarie fusese demnitar imperial şi prefect al capitalei şi la data alegerii sale în scaunul episcopal al Constantinopolului nu era nici măcar botezat!!)

Nota noastră: Pseudo-Episcopi  au existat de la începuturi , mai mulți sau ai puțini la fiecare generație. Dar portretul lor e același și azi și e extrem de bine zugrăvit de Sfântul Grigorie Teologul. Să luăm aminte pentru a ști să-i recunoaștem căci dacă ne vom lăsa conduși de „orbi”  în mod sigur vom cădea în groapă (ne vom pierde sufletele).

„Dat fiind că am fost format de poruncile Celui ce a pătimit pen­tru noi, ar fi trebuit poate să suport maltratarea şi, pătimind astfel, să-mi înfrânez şi cuvântul, pentru ca, luptând mai mult, să nădăjdu­iesc o răsplată încă mai desăvârşită; căci cei a căror osteneală a fost desăvârşită au şi o răsplată mai desăvârşită, dar celor a căror osteneală n-a fost desăvârşită şi premiul le este mai mic. Dar pentru ca să nu creadă cei răi că am biruit toate şi calea le este lină, fiindcă nimeni nu le stă împotrivă, capătul ultim al acestor lucruri îl las pe seama focului de pe urmă, care pune la încercare şi curăţă toate cu dreptate [7 Co 3, 13 sq.], măcar că aici ne ascundem de el cu oare­care vicleşuguri. Eu însă cu un cuvânt mic îi voi lovi pe ucigaşii mei; căci ucigaşii sunt cei ce judecă absurd şi varsă sângele unor suflete nevinovate, ale tuturor celor pe care i-am plămădit şi de care m-am ocupat ca un econom eu.

Cele pe care le voi spune le voi grăi fără teama că voi bârfi şi calomnia, lucru care este oprit pentru toţi, iar mie îmi este încă şi mai urât. Îmi voi face cuvintele fără să dau nume, ca să nu se pară că vreau să demasc cele ce tre­buie să rămână ascunse. Nu-mi voi aduce însă aminte de toate în mod egal, ca să nu mă ia gura pe dinainte. Căci îi ştiu pe mulţi vrednici de un cuvânt mai bun. Acum însă să fie ţinut şi supus cu forţa cine e între cei răi şi dincolo de cele rele. Sabia cuvântului va tăia partea mai rea. – Care e aceasta? – O voi arăta. Dacă te lupţi cu cuvântul meu, te vei arăta în chip vădit acuzându-te pe tine însuţi.

Aceasta fiind poziţia mea, să arunce în mine oricine; de multă vreme am ajuns să fiu ţintă potrivită pietrelor.(Aluzie la tulburările de Paştile anului 379, în care arienii au aruncat cu pietre în Gri­gorie (cf. Scrisoarea 11)).

Am curaj în faţa leului. Leopardul face parte dintre animalele blânde. Vipera va fugi poate de tine, care te temi de ea. Un singur lucru mă întoarce din drum: episcopii răi care nu se tem deloc de demnitatea scaunului lor! Toţi au ifosele, dar nu toţi au harul. Dai jos blana şi vezi lupul. – Să nu mă convingi însă cu cuvinte, ci cu fapte! – Urăsc învăţă­turile cărora li se opune viaţa. Laud culorile în care e pictat mor­mântul, dar mă îngreţoşez de duhoarea mădularelor ce putrezesc înăuntru [Mt 23, 27].

– Cum şi de ce spui acestea? Cum, tu care întotdeauna pui în mişcare cuvinte alese, nu te exprimi şi acum fru­mos?

– Cine suferă, acela îşi mărturiseşte suferinţa lui Dumnezeu, prietenilor, părinţilor, vecinilor, străinilor; iar dacă nu acestora, mă­car celor care vin după el în timp şi viaţă.

Dar îmi voi deschide cuvântul pornind ceva mai de departe. Ni­meni să nu spună vreodată că aceia care ostenesc au mai multe de la viaţa de aici. Glumeşte cine gândeşte acestea. Toate umblă în noapte şi întuneric. Căci pe unii Dumnezeu îi arde cu foc, pe alţii îi învăluie în întuneric până ce focul va lumina toate. Unul şi-a chel­tuit o viaţă de osteneli suspinând, nedormind, mistuindu-şi mădula­rele cu lacrimi, strâmtorându-se cu culcarea pe jos şi hrana puţină, cu mintea ocupată în de-Dumnezeu-insuflatele Scripturi, brăzdându-se pururea pe sine însuşi cu biciuiri interioare – Ce am lăsat deoparte? Ce lucru necuvenit am făcut?

– Un altul a cultivat cele plăcute tinerilor, s-a amuzat, a cântat, şi-a făcut boala pântecelui, s-a dedat tuturor plăcerilor, n-a pus stavilă simţurilor; un buiestru fără frâu.

Iar apoi peste primul au năpădit nenorocirile, dar ele nu sunt nenorociri – căci nimic din cele de aici nu se atinge de înţelepţi, cum li se pare celor mai mulţi -, fiindcă ele nu-l distrug decât pe cel ce pare înţelept.

Celuilalt însă îi merg bine iar atunci când îi merge bine e socotit cel mai tare în virtute. Martor al aces­tui cuvânt sunt eu, care spun acestea.

Şezând eu mai presus de cele văzute şi amestecându-mi mintea numai cu cele înţelese cu ea, lepădând slavă, avere, speranţe, elocinţă; desfătându-mă ca de un lux de nedesfătarea cu orice fel de lux şi îndulcindu-mi viaţa cu o bucată de pâine, liber de insulte – deşi trebuie să te aştepţi la toate, chiar şi dacă eşti înţelept! -, cineva m-a smuls împotriva nădejdilor mele din aceste lucruri bu­ne şi m-a împins în exil (notă: Probabil Vasile cel Mare care tot el trebuie să-l fi convins în toamna lui 378 să accep­te chemarea de a merge în ajutorul micii comunităţi ortodoxe niceene din Constantinopol). Cine anume a fost nu pot spune. Să fi fost Duhul dumnezeiesc sau păcatele mele, ca să fiu pedepsit pentru înăl­ţarea mea? În aparenţă au fost nişte adunări de păstori şi poporul ortodox, dar nu încă numeros, care de-abia începuse să vadă puţin câteva raze de soare, întrucât învăţăturii ortodoxe îi fusese dată o oarecare libertate de expresie, şi care răsufla puţin în mijlocul rele­lor limbilor locvace şi rătăcirii cu multe chipuri (notă: Ale arienilor şi apolinariştilor) care-l încercuiau şi sub care chinuiau neavând nici un acoperământ: erau ca un tran­dafir încântător în mijlocul unor tufişuri sau ca un bob negru într-un ciorchine necopt. Aşa deci am venit eu, străinul drept-cinstitor, plecându-mă jurămintelor şi implorărilor celor de multe feluri, cărora a le rezista era propriu celor dispreţuitori.

Deci după ce am venit, lăsând pământul Capadociei care apare tuturor drept un bastion al credinţei, dar nu lăsând şi un popor, nici nimic de care să fi fost legat cu necesitate – căci acestea sunt plăsmuirile duşmanilor, cu­vinte mincinoase, acoperăminte prost născocite ale invidiei -, celelalte vreau să le spuneţi voi, căci sunteţi martori ai ostenelilor mele (notă: Aluzie la obiecţiile canonice ale adversarilor care-l acuzau pe Grigorie de a fi aban­donat scaunul din Sasima pentru cel mai prestigios al capitalei). Ce lucru grosolan, ostil sau vătămător am spus sau am făcut în aceşti trei ani? (între 379-381). Afară de faptul că i-am cruţat pe cei răi, de care am răbdat să fiu lapidat la începutul intrării mele [în Constantinopol]. Căci lucru şi mai cucernic e ca, pătimind cele ale lui Hristos, să-i suport şi eu tot aşa. Vezi ce-I dau lui Dumnezeu cei săraci! (nota: Cei săraci îi pot da lui Dumnezeu numai trupurile lor) . Dar şi acest lucru să ni-l facem, dacă vrei, o învinuire. Cineva a spus că minţile sensibile sunt un cariu al oaselor [Pr 14, 30]. Acest lucru l-am cunoscut prin faptele mele. Odinioară de bronz, trupul meu s-a încovoiat acum sub povara grijilor; iar altceva să dau nu am, deşi am mari datorii, chiar dacă aş aduce cele ale tuturor. Ce altceva ar putea păţi cineva când e înjugat împreună cu un prieten [trupul] intrat în putrefacţie?

Dar trebuie să mă întorc la cuvântul pe care l-am început. Am fost chemat, am fixat [în credinţă] poporul ce se găsea în mijlocul lupilor, am adăpat cu cuvântările mele turma însetată, am semănat credinţa înrădăcinată în Dumnezeu, am făcut să strălucească Treimea celor aflaţi mai înainte în întuneric. Am fost ca un leac pus în lapte lucrând cu forţa convingerii: pe unii îi aveam legaţi de mine, pe alţii îi aveam aproape, iar alţii urmau să vină şi ei. Sufletul mai înainte în fierbere în fiecare s-a plecat şi acum afecţiunea era ames­tecată cu învăţătura; era speranţă de toate şi un moment prielnic măsurat. Cetatea ferice a Romei [celei Noi] ştie bine aceasta şi mai cu seamă primul ei neam [familia imperială], care m-au socotit vred­nic de o anume consideraţie. A avea chiar şi numai o mică reputa­ţie la aceştia e mai mult decât a avea întâietate în orice cinstire la alţii; căci sunt superiori tuturor. Aceştia m-au avut în stimă şi când eram de faţă, iar acum, când sunt absent, îi acuză pe cei răi. Căci nu puteam face nimic altceva decât aceasta şi nici eu nu le-am cerut nimic. „O, cetate! cetate!”, ca să strig şi ceva în stil tragic.(notă: Cf. SOFOCLE, Oedip rege 629)

Dar bunii mei confraţi întru păstorire, rupţi de invidie – îi ştiţi pe Trasonizi,(notăȘ personaje comice din teatrul antic grec; cf. Misoumenos al lui Menandru) căci necioplirea nu suportă cultura -, conlucrând cu boala mea, odraslă a ostenelilor, pe care s-ar fi cuvenit să o res­pecte cei care s-au ostenit câtuşi de puţin pentru Dumnezeu, pre­cum şi cu faptul că nu îndrăgeam puterea unui scaun (scaunul episcopal din Constantinopol, capitala Imperiului) atât de mare, când lumea era ruptă în două şi eu în lupta lor stăteam la mijloc între tabere, (notă: aluzie la conflictul pe tema schismei antiohiene între adepţii lui Meletie şi Paulin) luând sub impulsul demonului drept pretext acestea, preaiubiţii m-au trimis de acolo cu bucurie, aruncându-mă peste bord ca o povară dintr-o navă îngreunată; căci cu buna mea gândire eram o povară pentru cei răi. După care ridică ca unii curaţi mâinile lor spre Dumnezeu aducând din inimă daruri curăţitoare şi sfinţesc poporul cu cuvinte tainice, tocmai ei care m-au expediat de acolo din răutate, nu însă fără voia mea.

Căci mare ruşine era a face parte dintre neguţătorii credinţei. Dintre ei unii erau odrasle de funcţio­nari la taxe care nu se gândeau la nimic altceva decât la falsificarea înscrisurilor; alţii veneau de la bancă şi de la schimburile de bani de acolo; alţii de la plug, arşi de soare; alţii de la sapa şi hârleţul de toate zilele; alţii lăsaseră navele şi armata puţind a sudoare sau având trupul înfierat, dar acum se arată căpitani şi generali ai popo­rului şi nu cedează vreodată câtuşi de puţin; iar alţii care nici nu şi-au şters bine de pe trup funinginea meşteşugurilor lor legate de foc, vrednici de bice şi de învârtit pietrele de moară, înainte chiar de a fi plătit stăpânilor lor preţul de eliberare, încetându-şi doar de puţin timp ostenelile lor, se semeţesc şi, furând, fie prin convin­gere, fie în chip tiranic o parte din popor, aleargă sus spre cer ca nişte scarabei, întorcând mingea [lumii], nu pe cea făcută din gu­noi, nici mergând de-a îndărătelea, ca odinioară, cu capul plecat în jos, ci, părându-li-se că au puterea celor de sus, vorbesc îngrozitor neştiind să-şi numere nici măcar picioarele sau mâinile. Dar, iubi­tule, oare acestea nu sunt foarte rele şi nedemne de episcopat?

Dar să nu gândim atât de primitiv ca să preţuim rău un lucru atât de mare, chiar dacă smerenia e foarte importantă pentru mine; căci episcopatul nu e cel mai rău lucru. Dar episcopul, zic, trebuie să fie negreşit întâiul dintre cei mai buni; iar dacă nu e aceasta, mă­car să nu fie cel din urmă. Dacă e ca acest cuvânt al meu să însem­ne ceva mai ales acum în acest uragan de limbuţie din marile oraşe şi adunări [sinoade], care dacă ar rămâne liniştite, câştigul ar fi mai mare, iar dacă nu rămân aşa, vătămarea va fi mai deplină. De aceea trebuie aleşi cei mai buni, căci cu greu unul mediocru ar putea stă­pâni peste cei buni, şi numai dacă luptă foarte tare. Aşa ştie că stau lucrurile un judecător absolut imparţial.

Dar vor veni atunci la mine vameşii şi pescarii, care au fost evanghelizatori [Mt 4, 18. 21; 10, 3] şi, deşi au fost săraci în elocinţă, au pescuit lumea cu un cuvânt umil prinzând înăuntrul mre­jelor şi pe cei înţelepţi, ca să fie mai mare minunea cuvântului lor; căci a spune acest lucru e la îndemâna celor mulţi, către care îmi îndrept un cuvânt scurt şi foarte limpede. Dă-mi credinţa unui apos­tol, lipsa lui de gologani, de pungă şi de toiag, faptul că e pe jumă­tate gol, că e lipsit de sandale, că trăieşte de pe o zi pe alta [Mt 10,10], că e bogat numai în nădejdi, că e lipsit de uşurinţă în vorbire – spre slava Cuvântului, ca să nu pară că persuasiunea e mai tare – nici nu se ocupă de cuvinte străine [cultura profană]. De este unul din aceştia, îi voi accepta toate, chiar de-ar fi lipsit de grai, urât, de neam prost şi un bouar; căci modul său de comportare îi acoperă neputinţele. Dacă ai fi unul din aceştia, te-aş pune între corurile îngerilor, chiar de-ai pescui broaşte. Dă-mi numai un singur lucru: nu să surpi demoni, nu să vindeci un lepros, nu să învii un mort din mormânt sau să întăreşti iarăşi mădularele unui paralitic; pune-ţi doar mâna peste un bolnav şi să i se oprească boala! Şi aşa mă vei convinge să dispreţuiesc cultura. Dar atunci când un lucru e com­pus din două părţi, una lăudabilă şi alta acuzabilă, dacă deliberat ţii seama de una, iar alta o treci cu vederea, atunci să ştii că furi în chip viclean asemănarea cu ei(n.n., cu apostolii). Matei era vameş [Mt 9, 9], dar e cinstit nu ca vameş, ci ca omul plin de Duhul Sfânt. Petru a fost în fruntea ucenicilor, dar a fost Petru [piatră; Mt 16, 18] nu ca pescar, ci ca unul plin de zel: modul lui de comportare mă convinge să cin­stesc şi mreaja. Dar de tine mă feresc chiar dacă porţi ceva din cele respectabile, adică laţul şi capcana. Eşti un pictor care imită for­mele frumoase numai în pete şi deşirări: fie pictează frumuseţea întreagă, fie lasă totul deoparte!

Spune-mi şi aceasta: cum numeşti necultivaţi pe [Apostoli, pe] unii care ne-au lăsat asemenea cuvinte şi scrieri încât chiar şi eu, cel crescut de la început într-o educaţie literară, am dificultăţi să înţeleg chiar puţin din sensul lor ascuns, cuvinte asupra cărora s-a exercitat atât de mult studiu şi o atât de mare osteneală, încât tot pământul e plin de comentariile scrise în orice limbă şi de orice minte preaînvăţată care aduce drept roadă înălţimea exegezelor? Dacă n-ar fi avut parte de cuvântul/cultura pe care tu nu o admiţi, de unde ar fi convins şi mustrat ei cu în­drăzneală împăraţi, cetăţi şi adunări, înţelepţi, jurişti, păgâni trufaşi care-i acuzau, care-i anchetau cu discursuri în faţa tribunalelor şi în mijlocul teatrelor? Vei spune poate, grăind adevărul, că au făcut-o sub impulsul Duhului. Dar observă ce urmează de aici. Oare tu nu te împărtăşeşti de Duhul? Oare nu gândeşti mai degrabă prin Aces­ta? Deci cum refuzi din gelozie cuvântul/cultura celor ce le caută? Dar atunci sau în zadar atribui firii Duhului insuflarea cuvântului, iar celor drepţi faptul de a fi insuflaţi de El, sau ei s-au arătat într-adevăr înţelepţi. Astfel te legi inevitabil în propriile tale cuvinte, prin aceea că grăieşti pripit un lucru care e mai bine să nu fie grăit, ci să rămână înăuntrul nostru. Ştiu că fără glas e duhul potrivnicilor şi că e mai bine să taci decât să grăieşti rău. O, Cuvinte al lui Dum­nezeu, dezleagă limba celor ce grăiesc drept, dar pune o greutate pe cea a celor câţi şuieră un sâsâit de vipere şi varsă dinăuntru venin ucigător de fraţi. Aşadar aşa eşti tu. Ce alt cuvânt putea face un necultivat?

Iar acum voi spune pe scurt cum este adevărul şi cum e mai bine a gândi.

Au fost cândva oameni învăţaţi, dar învăţaţi nu în discursuri fru­moase. Căci lucrurile stăteau aşa: orice cuvânt al nostru este dublu: constă din expresii şi gândire; primele sunt ca un veşmânt exterior, iar cea de-a doua ca trupul îmbrăcat dinăuntrul acestora. La unii amândouă acestea sunt frumoase sau urâte, la alţii una sau alta din ele, după cum le e învăţătura sau firea. Noi nu vom face mare caz de ce este în afară, de cum va fi aceasta, ci vom face mare caz de ce este înăuntru. Căci mântuirea noastră stă în gândire, e adevărat că într-una exprimată şi manifestată. Ce folos este de la un izvor zăgăzuit? Ce folos e de la razele soarelui acoperite de nori? O gân­dire înţeleaptă care tace e ca frumuseţea unui trandafir pe care o acoperă un caliciu lipsit de frumuseţe: delectarea lui apare atunci când acesta e rupt de vânturi şi face să se ivească desfăcută prive­liştea bobocului născut înăuntrul lui. Dar, dacă frumuseţea ar rămâ­ne mereu acoperită, unde ar mai fi una din graţiile atât de apreciate ale primăverii? Nu cerem nimic mai mult decât ca ei să vorbească cu aceia care apar umili în cuvânt. Iar dacă nu, să-şi etaleze strălu­cirile. Doresc să primesc chiar şi numai o parte din sclipirea ta. Căci dacă Scripturile nu sunt nimic, la ce am pierdut atâta amar de timp, la ce am mai numărat în zadar nisipul mării unind în osteneli nopţile cu zilele, ca măcar la bătrâneţe să-mi vină din ele o învăţă­tură? Dar dacă ele [Scripturile] sunt bine scrise, cum şi sunt, atunci nu da păianjenilor ostenelile drepţilor. Utilizează expresii pedestre, exprimă-te rustic, nu am nimic împotrivă! Ştiu să umblu şi pe jos! O masă simplă îmi este de multe ori mai plăcută decât cea pregătită de mâinile bucătarilor. La fel şi haina. Iar frumuseţea împodobită e cea pe care o are firea, nu cea pe care o pictează mâinile. Gândirea să se înalţe şi aceasta ne va fi de-ajuns! Nici o eleganţă! O vom ad­mite doar celor ce o doresc. Nu-mi împleti cele ale lui Sextus sau Pyrrhon! Rămas bun Chrysip! Să stea departe Stagiritul! Nu îndră­gi limba frumoasă a lui Platón! Respinge frumuseţea celor ale căror doctrine le dezaprobi! Filozofează prin simplitatea cuvântului! Ne vei fi plăcut chiar dacă grăieşti necultivat! Invaţă-ne cum vrei, dar învaţă: ce e pentru mine Treimea, cum Dumnezeu Se uneşte şi în acelaşi timp Se împarte, cum e o singură cinstire, o singură fire, Unime şi Treime; care e firea îngerilor, cea a acestei lumi duble şi cea a dreptei Providente chiar dacă celor mai mulţi multe nu le apar drepte; care e raţiunea sufletului şi a trupului, a legilor: a primei şi a doua(notă: a Vechiului şi Noului Testament); ce este întruparea Celui ce întrece cu mult cele înţelese cu mintea, ce e amestecul celor inegale într-o singură slavă, ce e moar­tea spre înviere, şi iarăşi cerul, de ce are loc învierea şi judecata, sau care e viaţa care-i aşteaptă pe drepţi şi pe păcătoşi; cum curg toate – spune-mi! – şi unde se opresc. Dacă ceva din acestea ţi-au fost lămurite de Duhul – fie totul sau jumătate sau şi mai puţin, cât cuprinde curăţia minţii tale -, să nu mă lipseşti nici pe mine! Dar dacă eşti cu totul orb, de ce călăuzeşti pe alţii fără să vezi? O, întunericul celor ce se folosesc de un învăţător care nu ve­de, ca să cadă împreună în prăpastia neştiinţei! Aceştia sunt aşa (notă: Episcopii lipsiţi de cultură). Ei sunt un rău mai mic, căci neştiinţa e un rău, dar un rău mai mic. Dar ce voi spune când îmi aduc aminte de cei răi?

Căci sunt unii mai nenorociţi: produse respingătoare şi neferici­te ale jocului cu zaruri al vieţii, ambigui în credinţă, cinstesc legile oportunităţilor, nu cele ale lui Dumnezeu, întorc încoace şi încolo cuvintele învăţăturii ca apele mării la Evrip sau ca înclinările ra­murilor: linguşitori ai femeilor, veninuri plăcute; lei cu cei mici, câini cu cei puternici, adulmecă orice masă întinsă, păşesc pragu­rile uşilor celor puternici, nu ale celor înţelepţi [cf. Sir 6, 36], cin­stind ceea ce câştigă favorul, nu folosul, ca să-i facă răi şi pe cei aproape de ei. Voi spune acum care e înţelepciunea aceasta. Îngăduiţi? Unul se laudă cu nobleţea, altul cu elocinţa sa, altul cu bo­găţia, iar altul cu neamul său. Iar cei ce n-au cu ce să se slăvească, se fac cunoscuţi prin răutate. O înţelepciune a lor e şi aceasta: neştiind să vorbească, au legat limba şi celor ce ştiu să vorbească. Iar dacă ar fi o dispută pentru ochi şi mâini, ni le-aţi reteza şi pe aces­tea, o, înţelepţilor!Oare acestea nu sunt un exces? Nu sunt o vătă­mare evidentă? Şi cine va suporta acestea? E o taină! Acum când aproape toată lumea locuită a primit de la Dumnezeu mântuire – şi ce mântuire! -, avem parte de conducătorii cei mai nevrednici! Voi striga lucruri nemincinoase, dar neplăcute. Se joacă – vai! – un teatru foarte frumos: acum se văd măştile, abia mai apoi fe­ţele( notă: la Judecata de Apoi)! Mi-e ruşine să spun cum stau lucrurile, dar o voi spune totuşi. Fiind rânduiţi să fim învăţători ai binelui, suntem un atelier al tuturor relelor; chiar dacă nu părem a vorbi, strigăm în tăcere: „Răutatea stă în frunte. Nimeni să nu se ostenească! Fiţi răi!” E lu­crul cel mai scurt şi uşor. Iar practica devine lege. De-abia se plea­că cineva spre mai bine când e silit de învăţători. Dar dacă are un model rău, dacă este prins, aleargă atunci ca un torent în prăpastie.

Care e cauza?

Se spune că vulturul îşi detectează cu înţelepciu­ne puii privindu-i în razele soarelui, prin care cunoaşte care e al său şi care nu; pe unul îl respinge, iar altuia îi este tată (notă: Cf. ARISTOTEL, Historia Animalium 563a, 620a.)

. Iar dacă ştim bine că de cele mai multe ori puterea îl face mai rău pe cel ales, cine, având minte, ar mai propune pe cineva pe care nu-l cunoaşte? Iar dacă e lucru mare a cârmui şi numai sufletul meu prin valurile învolburate ale vieţii, cum vei putea da oricui frâiele unui popor atât de mare, afară numai dacă nu râvneşti să scufunzi corabia? Dacă pietrele preţioase sunt dificil de procurat, iar nu ori­ce loc de pe pământ produce aromate, dacă mârţoaga rea e în mij­locul oraşului, iar armăsarul de rasă e crescut în casele bogaţilor, atunci cum se face că un episcop care n-a ostenit cu nimic, dar ridi­cat recent în demnitate, se găseşte aşa de uşor? O, ce rapidă schim­bare a modurilor de viaţă! O, ce rostogolire a zarurilor! Cele ale lui Dumnezeu stau în jocul zarurilor! Sau mai degrabă o mască comică pusă dintr-o dată pe un personaj din cele mai josnice şi meschine! Iar acesta ni se arată ca un nou binecinstitor [ortodox]! Mare într-adevăr e harul Duhului, dacă şi preaiubitul Saul [1 Rg 10, 11] se află între profeţi! Ieri erai în mijlocul mimilor şi teatrelor – ce se întâmplă afară din teatre să cerceteze un altul -, iar acum eşti pen­tru noi o privelişte străină! Alaltăieri ai fost un iubitor de cai, iar lui Dumnezeu aşa cum altul Ii înalţă rugăciuni sau gânduri cucernice, îi înălţai praful [curselor de cai] – cauza era un vizitiu care a căzut sau un cal care a ajuns doar pe locul doi în cursă, iar când te izbea uşor mirosul cailor, parcă-ţi ieşeai din minţi şi înnebuneai -; iar acum eşti un om aşezat şi priveşti numai sfios, afară numai dacă nu cumva în ascuns alergi la vechea pasiune ca o ramură sucită care, scăpând de mâna care o îndreaptă, aleargă iarăşi în aceeaşi poziţie. Ieri fiind avocat vindeai procesele sucind în sus şi în jos prevede­rile legilor, prin care îi distrugeai pe cei pe care procesul trebuia să-i salveze pentru că balanţa dreptăţii o făceai să se încline în fa­voarea celui ce dădea mai mult; iar acum dintr-o dată îmi eşti jude­cător şi un alt Daniel [Dn 13, 45 sq.]. Ieri judecând cu sabia scoasă din teacă, făceai din tribunal o bandă legală de tâlhari furând şi ti­ranizând mai ales legile, iar azi cât îmi eşti de blând! Nimeni nu-şi schimbă atât de uşor haina, cum îţi schimbi tu purtarea. Ieri te în­vârteai între dansatori efeminaţi, erai organizator de baluri de nuntă în mijlocul flautistelor modulând cântece şi rânduindu-te în băute; iar acum eşti conducătorul înţelept al fecioarelor şi femeilor mări­tate! Cât de suspectă e făcută bunătatea ta de acum de purtarea ta anterioară! Ieri Simon Magul [FA 8, 9 sq.], azi Simon Petru! Vai, ce viteză! Vai, în locul unei vulpi azi apari un leu!

Spune-mi şi tu, preabunule, tu care ieri erai preceptor sau care ai lăsat o funcţie în armată, cum, fiind sărac, i-ai întrecut după ace­ea în averi pe Cyrus Medul, pe Cresus sau pe Midas ( nota: Cresus fusese ultimul rege al Lydiei (560-546 î..Hr.) de o bogăţie legendară, învins de Cyrus († 529 î..Hr.). marele rege al Persiei. Midas e un personaj mitologic, care primise de la Dionysos puterea de a preface în aur tot ceea ce atingea, şi posezi o casă plină de lacrimi, cum ai trecut de aici în sanctuar şi ocupi sca­unul [episcopal], cum punând mâna pe toate le ţii cu forţa, tirani­zând în cele din armă Tainele lui Dumnezeu spre care cei ce nu s-au pregătit de mult şi foarte bine n-ar trebui poate să îndrăzneas­că nici măcar să-şi arunce privirile? Te-a schimbat baia [Botezul] şi curăţirea? Aşteaptă ca acestea să se arate! De ce ţi-am refuza-o? Al meu e câştigul! Dă-mi numai puţin timp! Îţi cer o mică amânare a dorinţei. Dacă, curăţit fiind astăzi prin darul lui Dumnezeu, izvorăşti din trândăvie acelaşi noroi, întrucât izvorul care izvorăşte rele­le anterioare a rămas – căci baia nu e şi o curăţire a purtării, ci a celor odrăslite de purtare -, atunci să ştii limpede aceasta: jalnică e mântuirea ta. Pe cât de mari erau nădejdile înainte, acum nu mai e nici o nădejde: căci unul singur e darul harului [Botezul] Unului Dumnezeu.

Dar să presupunem că nu e rău. Ajunge oare aceasta? Vom pri­mi cu afecţiune o tăbliţă de ceară pe care, şterse fiind întipăririle vechi, sunt înscrise întipăririle bune. Fă-te Zaheu [Lc 19, 8]! Resti­tuie celor pe care i-ai nedreptăţit numai capitalul, nimic mai mult – căci nu poţi purta cele spuse de lege -, iar săracilor dă-le cât vrei, şi atunci vei ospăta cu vrednicie pe Hristos. Dar dacă pieile rămân înăuntru, şi dai şi tu ceva, puţin, săracilor şi te crezi generos, să ştii că l-ai neguţătorit pe Dumnezeu, dacă ne e îngăduit să spunem aşa. E drept oare ca vătămarea mea să fie nesoluţionată, iar tu să ai harul de a nu trebui să plăteşti pentru îndrăznelile tale? Ai harul? Stai departe de cele ale altora. Căci aşa e desăvârşită curăţirea. Chiar dacă ai fi în mijlocul harului, dacă ai cele ce nu sunt ale tale şi nu scapi de toate acestea, mi-e groază de ce urmează, lucruri care, socot, sunt limpezi pentru oricine. Caută harul! Căci, chiar dacă scaunul [episcopal] te poată foarte sus, ştiu acum că eşti dator. Fiindcă baia [Botezul] şterge nedreptăţile pe care le-am săvârşit, nu cele în care cădem acumAşa că mai întâi curăţă-te desăvârşit pe tine însuţi şi nu te fă acum de râs curăţindu-i pe alţii fiind tu însuţi întinat; afară dacă nu cumva ai primit tu singur de la Dumnezeu ca pe o favoare scrisă de mâna împăratului cinstea de a fi lăudat pen­tru tirania ta! Iar dacă, aşa cum spuneam, nici măcar Botezul nu-i curăţă desăvârşit pe cei ce au primit harul – şi nimeni să nu încer­ce să-L înşele cu sofisme pe Dumnezeu Care-i leagă până şi pe cei mai înţelepţi dintre înţelepţi -, cine ar putea curăţa de relele de după ungere ( notă:Mirungerea ce urmează Botezului) pe cei ce s-au întinat iarăşi în adâncul noroiului şi au insultat demnitatea chipului de sus [al lui Dumnezeu din noi] cu forme de reptile şi de fiare sălbatice, cărora râvnim să ne facem asemănători? Căci purtarea [tropos] e un alt plăsmuitor al nostru, pe care trebuie să-l smulgem şi aruncăm departe. Căci nu mai exis­tă o a doua curăţire [un al doilea Botez]. O dată m-am născut, după care am fost replămădit de Dumnezeu [în Botez] şi poate voi fi plă­mădit mai apoi [la înviere] cu o altă plămădire, curăţit fiind de un foc iubitor. Acum însă nu ştiu alt leac decât lacrimile; ele produc o vindecare anevoioasă a rănilor, dar cicatricele rămân să acuze mai departe rănile cele foarte rele de dinainte. Iar dacă este cineva care are mai multă îndrăzneală în Dumnezeu, câştigul e al meu; dar să mă convingă înainte cu argumente.

Va spune poate cineva că punerea mâinilor peste episcopi şi proclamarea în mijlocul bisericii e un fel de har baptismal, invo­când şi cuvintele cu care strigăm în public că suntem nevrednici, atribuind curăţirea plecării genunchilor şi Duhului chipurile tirani­zat astfel de noi, aceasta cu judecata unor episcopi drepţi şi înţe­lepţi care, socot, mai repede decât să împartă altora strălucirea lor, primesc ei înşişi o întinăciune; căci împărtăşirea de rău e mai uşoa­ră decât împărtăşirea de bine.Că acest cuvânt e adevărat, o vei cunoaşte din aceasta. Zice Miheia: dacă o carne sfinţită se atinge de o bătătură sau mâncare, ea nu va sfinţi niciodată ceea ce va atinge [Ag 2, 1 sq.]; în schimb, ceea ce este curat se va contamina de la cele necurate. Convins de acestea, dumnezeiescul Pavel stabileşte drept lege prin scrisoare lui Timotei să nu-şi pună degrabă mâinile asupra cuiva ca să nu se facă părtaş la purtarea lui [7 Tim 5, 2]; căci ne e de ajuns povara propriilor noastre rele. Dar să presupunem, dacă aşa ţi se pare, că aceasta e un botez. Cine asigură însă, fără ca timpul să arate aceasta, că harul a şters modul de comportare până în adânc, iar nu numai la suprafaţă, ca un fard făcut din culori din ierburi a cărui frumuseţe se şterge în apă? Să admitem însă că această curăţire e desăvârşită. Treapta la care ai urcat te-a schim­bat. Văd un înger. Credinciosul şi cel care cinsteşte legile noastre îţi va admite bucuros aceasta fiindcă se încrede în învăţătura [creş­tină]. Dar cel dinafară [păgânul] nu ştie altă definiţie a credinţei decât buna reputaţie, iar pe cel care nu ţine seama de nimic din ale sale dar se instituie în acuzator amarnic al celor ale tale, cum – spune-mi! – îl vom convinge pe acesta să primească altă opinie decât cea pe care i-am dat-o deja prin viaţa noastră anterioară? Cum şi cu ce cuvinte îi vom putea închide gura? Căci dispreţul nu face parte din legile mele care sculptează pe episcop ca pe o statuie, pentru ca nici o parte a poporului să nu sufere vătămare. Dar îţi voi admite şi faptul că harul e mai tare decât opinia. Toţi sunt muţi de admiraţie în faţa ta şi reproşul nu te atinge. Vii îndată după Ilie din slăvitul cuvânt. Dar cum şezi sus fiind lipsit de experienţă şi neştiutor de cele în care se ostenesc şi pe care le doresc cei mulţi? Mira-m-aş ca ele să fie dorite şi de tine. Căci părerea de sine nu te lasă să afli, convingându-te că ai cu uşurinţă cele ce nu sunt ale tale.Dar nu aşa stau lucrurile. Şi cum vei evita faptul de a apă­rea în acelaşi timp învăţăcel şi învăţător, ascuţind ascuţitorul ca dinţii porcilor, când trebuie să înveţi pe alţii doar după ce ai învăţat tu însuţi legile? Ce mare confuzie a lucrurilor! Cum de învăţătura noastră a ajuns să fie aşa de uşor vândută? Nu e boxer care să nu fi învăţat înainte să ţină mâinile înainte drept gardă şi să nu fi studiat care e poziţia cea mai potrivită; nici alergător care să nu-şi fi exer­sat mai înainte picioarele. Cine având minte şi-a cioplit flautul, a exersat şi a intrat în competiţie în aceeaşi zi? Ce pictor s-a auzit vreodată să fi ajuns pe culmile măiestriei fără să fi amestecat mai înainte multe forme de culori? Cine a ajuns vreodată orator sau a vindecat boli înainte de a se fi ocupat îndelung de discursuri şi de boli? Artiştii ar avea un preţ mic dacă pentru dobândirea măiestriei lor ar fi de ajuns să vrea acest lucru. Numai episcopul e de ajuns doar să fie chemat în funcţie ca să fie dintr-o dată bun la toate. Aceasta e ceea ce se spune: „Zis şi făcut”. Hristos porunceşte şi creaţia apare.

Trec sub tăcere şi aceasta: cum tu, văzându-l pe acest slujitor al lui Dumnezeu rămânând jos, te umfli în pene şi îndrăgeşti puterea scaunului, dar nu tremuri aşezat pe el în faţa faptului că mâni de fapt nişte boi mai buni decât bouarul? Observă şi aceasta, dacă ai răgaz să priveşti: acesta se culcă pe pământ şi e mâncat de praf, şi-a istovit trupul în privegheri, psalmodii şi şederi în picioare ziua şi noaptea ridicându-şi mintea spre înălţimi şi ieşind din grosimea trupului – căci ce rost are să băgăm în morminte ţărâna întreagă, ca să fie hrană îmbelşugată pentru viermii pe care-i naşte şi, născându-i, îi hrăneşte? -, şi a şters cu izvoarele lacrimilor întinăciunile, dacă a avut vreuna mică din petele care-l stropesc şi pe înţe­lept cu lutul vieţii acesteia. E pecetluit cu întipăririle cinstite ale unui trup secătuit de rugăciune şi multele osteneli – cu care m-a istovit vechea gustare [din pomul raiului] întorcându-mă spre pă­mânt: maica noastră cea umilă -, de frig, foame şi zdrenţe strâm­te, dorind să primească drept veşmânt nestricăciunea, şi a insultat cu hrană puţină aroganţa pântecelui aducându-şi aminte de moarte în fiecare zi, căci ştie că hrana simplă a îngerilor e Dumnezeu [Ps 77, 25]. Acesta e acum sărac, deşi odinioară a fost foarte bogat, dar a preferat să le arunce peste bord iar acum pluteşte uşor, aruncând povara bogăţiilor nu adâncului, ci săracilor. Acesta fugind de oraşe şi de aplauzele mulţimii şi de furtuna care răsuceşte în vârtejul ei toate cele publice, şi-a potrivit şi unit frumuseţea minţii cu Dumne­zeu, intrând în comuniune cu cele dumnezeieşti, singur cu Cel Sin­gur. Acesta şi-a încuiat frumuseţea trupului – căci cum nu va fi frumos trupul celor mai buni? – cu mărgăritare: lanţuri de fier, po­doabă ascunsă, înlănţuindu-se pe sine însuşi deşi nu săvârşise nici o nedreptate, ca nu cumva, fiind liber, să ofenseze pe cineva, şi le­gând de el simţirea amăgitoare. Acestuia Duhul i-a arătat adâncu­rile literei dezlegându-i cele pecetluite pentru minţile multora.

Şi spune-mi acum care sunt bunurile tale! O casă, o femeie fo­coasă, copii, averi, servitori, preceptori de taxe, strigăte, procese – toate pline de gânduri şi de griji pentru lucruri şi afaceri -, o masă gemând de cele mai alese şi rafinate mâncăruri şi combinaţii pregă­tite de bucătari iscusiţi – căci pământul şi marea oferă din belşug roade spre mâncare care fac ca mintea să se cufunde şi să nu mai aibă spaţiu în care să se întindă -, de parfumuri, râsete, cântări din flaut, care cer chimvale şi bătăi ritmice din picior. Iar alţii sunt plini de turbare după plăcerile firii: bolnavi, umflaţi, aprinşi după femei, miri care încă n-au deschis cămara de nuntă, ca să mă ex­prim moderat, sau care convieţuiesc cu iubirile lor fără a fi căsă­toriţi, şi aceasta încă înainte de a fi acoperiţi de podoaba bărbă­tească a bărbii, de-abia mijindu-le primele tuleie, tineri la trup şi încă şi mai tineri la purtare sau plini de viciile zilelor bătrâneţii. Şi tocmai ei sunt cârmuitori copiilor fără trup pe care-i naşte Duhul străin de trup; ei care au învăţat să cinstească patimile de care pă­timesc se fac în relele altora avocaţii lor înşişi acordând tot atâta îngăduinţă pe cât primesc.

Aceştia sunt aşa(nota noastră: episcopii răi). Şi poate că ar putea repede deveni mai buni, dar sunt împiedicaţi de la aceasta de scaunele lor [episcopale]; căci puterea îl face mai rău pe cel lipsit de minte. Iar cel înfrânat stă necinstit, cu capul în jos, privind numai la Dumnezeu, iubind rolul de ucenic el, căruia învăţătorul de acum nu e vrednic să-i fie nici măcar învăţăcel! Caz în care puterea se recunoaşte prin poziţia pe care o ocupă deţinătorul ei. Până la aşa putere a ajuns la noi invi­diosul [demon]! Când vrea să impresioneze o mulţime sau un oraş, acesta născoceşte astfel de viclenii bine gândite: pe lângă cele cu care ispiteşte pe fiecare, le dă drept lege concentrată a răutăţii pe însuşi conducătorul [episcopul] lor! Bronzul se îmbracă în aur iar cameleonul îşi schimbă culorile!Barbă, morgă sumbră, gât plecat, voce gravă şi stinsă, un credincios prefăcut, pas încet, înţelept de toa­te afară de minte – primul dintre primele lucruri bune de acum -, venerabilul efod [Iş 28, 6 sq.] sau mantaua lui Samuel [1 Rg 2, 18], un pat umil nici măcar încropit în întregime; el îşi încinge creştetul cu o fâşie de in, podoaba fecioarelor, şi se îmbracă în sac ca să pu­nă înainte semnele exterioare ale rugăciunii.

Cum să nu izbucnesc în cuvinte străine mie? Nu pot să nu spun ceva ca să-mi exprim indignarea, chiar dacă e primejdios acest lu­cru! Ţine-ţi în frâu fie luxul, fie pletele! De ce cauţi să ai atât cele ce nu sunt ale tale, cât şi cele ale tale? Separate între ele sunt hotarele misilor şi frigilor (notă: Misia şi Frigia erau două provincii din Asia Mică); separate între ele sunt apele Merei [Iş 15, 23] şi Siloamului [In 9, 7]: căci primele sunt de nebăut, dar celelalte vindecau boli, după ce mai întâi erau tulburate de un înger [In 5, 2 sq.]. Tu(nota noastră: episcopul rău) sădeşti două vii, semeni două seminţe; haina ta e ţesută din două bucăţi de stofă, şi pui să tragă sub un singur jug cele ce nu pot fi înjugate împreună. Dar, dacă ştii, această împletire e oprită de lege care-ţi cere să te fereşti de duplicitate: una e po­doaba femeilor şi alta cea a bărbaţilor; una e înălţimea la care ajung corbii şi alta cea la care ajung vulturii! Maimuţăreala celor mari de către cei mici e lucru foarte ruşinos, căci e meschin. Să te convingă de aceasta limpede cele ce se spun despre vrăjitorii lui Faraon [Iş 7, 1 sq.]. Dacă râvneşti să fii unul dintre înţelepţi, nu prefă doar to­iagul în şarpe [Iş 7, 8 sq.], ci toate: îţi cer să fii marele Aaron. Iar dacă te-ai înrolat între vrăjitorii Egiptului, dacă aici e ceva bun, exercită-l întreg numaidecât – căci nimeni nu-ţi neagă imitaţia bună -, dar dacă e ceva rău, stai afară din el! Cruţă-i pe ai mei! Căci ştii că sunt ai mei, chiar dacă te prefaci minunat. Mă lipseşti şi tu de singura mea oiţă [2 Rg 12, 1 sq.]. Haina e întinată de adulter. Şi care Natan va spune acest lucru? Alergând îţi voi rupe, dacă o voi prinde, haina-ţi întunecată; căci din când în când vă delectaţi cu acestea, ca şi cu mâncăruri rele, când păţiţi ghiftuială de cele scum­pe. Rupe şi tu ceva din ale mele, dacă vei putea pune mâna la mine pe ceva moale şi fals! Căci ce e mai drept decât aceasta? Ale lui Laban să fie hainele albe [Fc 30, 32], iar cele pătate ale păstorului care s-a ostenit mult, care a îngheţat nopţile şi a fost ars de soare ziua [Fc 31, 40]. Plăsmuirea unei purtări fictive e, aşadar, lucrul cel mai ruşinos din cele ruşinoase. Supravegheaz-o şi vei avea în mine un lăudător. Dar cum este acum acest lucru şi cui te asemeni? Putem oare glumi puţin cu o fabulă plăcută în mijlocul unor lucruri serioase, amestecând râs în lacrimi? Fabula [lui Esop] aşază o pi­sică înăuntrul unei cămări de nuntă; îmbrăcată de nuntă, arată ca o mireasă. Daruri de nuntă, aplauze, râsete; era o nuntă strălucitoare. Deodată vede însă un şoarece alergând prin mijloc – era o mirea­să, dar totuşi o pisică – şi năpustindu-se asupra lui a avut o cină, nu o nuntă. Aşa e şi orice învăţător fals; căci ce stă în fire nu se schimbă uşor. – Dar acesta, pe care nu-l lauzi, e expert în afaceri şi un conducător desăvârşit atât pe cărările vechi, cât şi în curentele noi. Iar acesta e cucernic, dar e de folos doar lui însuşi. – Cine spune acestea? Ce răutăcios! Căci nu este nimeni care să trăiască numai pentru el. Dar aşa cum aerul se face părtaş la bună-mireasmă sau la duhoare, după ceea ce se întâmplă să absoarbă, tot aşa şi noi ne facem foarte repede asemenea vecinilor noştri: puţin însă ase­menea celor buni, foarte mult însă asemenea celor răi; căci răutatea e mult mai uşor de imitat. Iar dacă acesta se întâmplă să ne devină episcop, dacă e foarte rău şi plin de viclenie, atunci se întâmplă ca spinul să stăpânească peste pomi [Jd 9, 15]; iar dacă e foarte bun, atunci marele Israel umblă iarăşi condus de un stâlp de foc [Iş 13, 2] spre pământul nădejdii spre care ne grăbim toţi, chiar dacă nu se învârte prin pieţe ca un adevărat Proteu (notă: Personaj mitologic, celebru prin capacitatea sa de a lua cele mai diferite forme, fugind astfel de cei ce voiau să-l constrângă să le descopere viitorul: cf. Odiseea 4, 365. 417-418) expert în furarea de forme ori un Melamp (nota: Erou vânător din mitologia greacă capabil să înţeleagă limbajul animalelor; cf. Odise­ea 11, 287-297; 15, 225-242 ) ori altul nestatornic gata să se facă uşor tuturor toate spre surparea tuturor. Dar de ce-l numeşti inutil – spune-mi! – pe acesta, spre care privind am putea deveni mai buni? Sau cum numeşti conducător excelent şi priceput pe cel spre care privind îi scuipi pe ai mei? Pentru cei înţelepţi excesul e ostil, iar lucrul cel mai convingător e nobleţea. Fii tu acela, cum îţi spune inima, iar eu voi fi acesta. Sau ţi se pare că pictorul cel mai bun nu e cel ce pic­tează figuri în mişcare cu culori simple – un Zeuxis sau Policlet sau Eufranor -, ci cel ce produce corpuri fără formă cu pigmenţi strălucitori şi fără umbre – cum au fost, mi se pare, Calimah şi Calais, care pictau cu anevoie imagini ale unor imagini? Aşa este orice om versatil. (notă: Polytropos, apelativul dat cel mai frecvent de Homer lui Odiseu/Ulise, opus simplită­ţii lui Ahile).

Spre acestea privind ţi-ai dat osteneala să găseşti un păstor! Ce puţin te-ai străduit! îmi ascund faţa de ruşine. Te-ai uitat după un episcop ca după un contabil. Te ocupi de gunoaie, iar cuvântul meu este despre cele mai bune. Unul singur să fie lucrul preotului, şi nu­mai acesta: să cureţe sufletele prin viaţa şi prin cuvântul său înălţându-le prin mişcări dumnezeieşti – senin, elevat, având întipă­rite în el numai curatele imagini divine ca o oglindă în care se for­mează figurile lucrurilor ce se răsfrâng în ea -, şi să aducă ofran­de curate pentru copiii săi [duhovniceşti], până când îi va face în stare pe ei înşişi să aducă ofrande. Celelalte să fie lăsate pe seama celor mai iscusiţi în ele. Şi aşa vom avea o viaţă sigură.

Dar pentru că pentru tine lucrul cel mai mare e îndrăzneala în cuvânt, fie! Nici mie nu mi se pare puţin lucru, dacă ne folosim de ea cu raţiune şi măsură. Ascultă însă cum stau lucrurile: tăcerea înţeleptului e mai mare decât limbuţia ta. A ta este îndrăzneala ca neobrăzare, iar ale acestuia sunt nobleţea şi cuvântul concis. Dar dacă se va ivi un prilej de îndrăzneală în cuvânt, îl vei vedea şi pe cel blând luptător şi vei cunoaşte atunci cât de mare e izbânda lui. Vei cunoaşte ce este o maimuţă şi cum rage un leu, atunci când elocinţa ta omenească va fi scuipată fiind aplecată la pământ de conştiinţa ta rea, iar el, cel cu neputinţă de prins, e primit uşor; căci nimic nu e mai convingător decât modul de comportare. Astfel chiar şi aici cel şiret e inferior, şi totuşi şade strălucitor în mijloc cu­legând roadele de pe masa altuia, dispreţuind ca un parvenit pe toţi ca pe nişte avortoni tot atât de mult pe cât este şi el dispreţuit, şi având drept singur orgoliu: strălucirea oraşului; lucru pentru care vei pieri mai degrabă în chip rău, căci astfel îi faci doar pe cei răi să fie mai mulţi. Ce măgar din oraş ar cere vreodată să fie mai mult decât unul de la ţară? El este aşa cum este chiar dacă locuieşte în oraş. Ce înseamnă acestea? Cum de nu trebuie făcute acestea îm­preună cu cei răi? Cum de nu sunt acestea o alunecare evidentă pentru cei ce merg bine? Căci şi înţelepţii păţesc ceva din cele ale neînţelepţilor când lucrurile merg uşor pentru cei răi, iar cei cinstiţi au o viaţă întristătoare. Sau poate că acesta e lucrul cel mai bun: într-o furtună care răstoarnă toate, în care se zdruncină toate cele de sus şi de jos, să-ţi asiguri puţinele zile rămase şi să-ţi sfârşeşti bine bătrâneţile.

Ţineţi-vă scaunele şi tiraniile, fiindcă acestea vi se par a fi pri­mele lucruri care contează; bucuraţi-vă, fiţi insolenţi, trageţi la sorţi patriarhiile – lumea mare dă înapoi în faţa voastră -, schimbaţi un loc cu un altul, pe unele aruncaţi-le jos iar pe altele înălţaţi-le sus, dacă vă plac acestea. Daţi-i drumul! Eu însă mă voi întoarce la Dumnezeu, pentru Care trăiesc, respir şi spre Care numai privesc, Căruia cea care m-a născut m-a făgăduit înainte de a mă naşte, şi de Care m-au legat primejdiile [mării] şi harul [visului] nopţii (notă : A se vedea pe larg poemul Despre cele ale sale).Lui îi voi jertfi mişcările curate ale minţii vorbind, pe cât e cu pu­tinţă, singur cu Cel Singur. Acestea sunt apărarea celor buni către voi, cei răi, şi dacă ea va aduce pe cineva spre aceia [cei buni], atunci cuvântul meu a găsit ce căuta. Celelalte, prieteni, vor fi spu­se de dincolo [de moarte].

Primiţi-mi, dacă vi se pare potrivit, acest cuvânt de rămas-bun, scurt dar folositor, ca aceia care primesc de la părinţi ultimele cuvinte şi povăţuiri demne de a fi ţinute minte; după care nu se va mai auzi nici un cuvânt, drept pentru care el va trebui să rămână încă şi mai mult în adâncul sufletului. Dacă veţi găsi, prieteni, un alt Grigorie, cruţaţi-l mai mult. Dacă nu, fiţi buni cu aproapele vostru şi cu voi înşivă care, câtă vreme veţi fi stăpâ­niţi de aceleaşi patimi, veţi avea un cuget. Şi iubiţi mereu pacea pentru care m-am sârguit, lăsând bolile voastre care au tulburat în chip nenorocit societatea. Şi eu voi lăsa cele ale mele fie dacă m-am încrezut mai presus decât alţii, fie dacă mulţii ani m-au făcut aspru şi dificil de cele mai multe ori, fie pentru că, lovit eu singur de beţia minţii, am crezut că şi cei ce n-au băut acest vin sunt răniţi de beţie. Credeţi cum vreţi, dar aduceţi-vă aminte de mine care am pă­timit multe de la purtările prietenilor, care am drept conducător ra­ţiunea şi această bătrâneţe care mă desface de rele. Aşa poate se va împăca cu mine şi câte unul dintre prieteni, de vreme ce lupta din care iese invidia a murit.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz  Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.

Share This