Selectați pagina

Sf. Chiril al Alexandriei:”Vindecarea paraliticului înainte de sfârşitul Legii (…) înseamnă că Israel, pornit prosteşte şi cu necredinţă împotriva lui Hristos, se va îmbolnăvi şi va paraliza şi va vieţui mulţi ani într-o nelucrare chinuitoare”

Sf. Chiril al Alexandriei:”Vindecarea paraliticului înainte de sfârşitul Legii (…) înseamnă că Israel, pornit prosteşte şi cu necredinţă împotriva lui Hristos, se va îmbolnăvi şi va paraliza şi va vieţui mulţi ani într-o nelucrare chinuitoare”

„După acestea era sărbătoarea iudeilor şi S-a suit Iisus la Ierusalim. Iar în Ierusalim era Scăldătoarea Oilor, numită evreieşte Vitezda, care avea cinci pridvoare. În acelea zăcea o mare mulţime de bolnavi: orbi, schilozi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci îngerul Domnului se pogora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa. Şi cel ce intra cel dintâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era stăpânit” (In 5, 1-4)

Nu degeaba fericitul Evanghelist adaugă îndată după cele spuse reîntoarcerea de aici la Ierusalim. Ci scopul îi era să arate cât de mult întreceau cei de alte neamuri pe iudei în ascultare şi cât de mare era deosebirea dintre unii şi alţii în deprinderi şi purtări. Căci aşa se putea afla, şi nu altfel, că printr-o hotărâre dreaptă a lui Dumnezeu, Care toate le poate şi nu caută la faţa omului, a căzut Israel pe drept din nădejde şi a fost ridicată în ea mulţimea neamurilor. Şi nu e greu de-a vedea întărite cele spuse privind la opoziţia dintre cele întâmplate. L-a arătat deci pe El mântuind cetatea samarinenilor printr-un singur semn şi, la fel, printr-unul, pe slujitorul împărătesc, şi prin el folosind mult şi pe cei din casa aceluia. După ce a mărturisit prin acestea cât de dispuşi se arătau cei de alte neamuri spre ascultare, arată pe Făcătorul de minuni urcându-Se iarăşi la Ierusalim şi săvârşind acolo un lucru demn de Dumnezeu. Căci eliberează în chip minunat pe un paralitic de boala lui foarte veche, ca şi pe fiul slujbaşului împărătesc, bolnav pe moarte. Dar acela a crezut cu toată casa şi a mărturisit pe Iisus ca Dumnezeu, pe când iudeii, în loc să se minuneze, Îl vor omorî curând şi prigonesc cu necredinţă pe Binefăcătorul, ca pe un călcător de Lege, hotărându-şi ei înşişi părăsirea pentru faptele lor urâte, prin care rămân în urma înţelegerii şi credinţei în Hristos a celor de alte neamuri. Aceasta este ceea ce s-a spus despre ei în Psalmi, printr-un cuvânt adresat Domnului Iisus: „Că îi vei pune pe ei la spate” (Ps. 20, 9). Căci cei ce au fost puşi întâi pentru alegerea părinţilor, vor veni ultimii, şi după chemarea neamurilor: „După ce va intra tot numărul păgânilor, se va mântui întregul Israel” (Rom. 11, 25-26). Acest scop ni-l arată ordinea bine întocmită a celor scrise.

Dar să dăm pe rând o expunere mai exactă a înţelesului versetelor.

„Era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Văzându-l Iisus pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa de multă vreme…” (In 5, 5-6)

După ce iudeii au prăznuit sărbătoarea azimelor, în care aveau şi obiceiul să junghie mielul, se înţelege în timpul Paştelui, Hristos a plecat din Ierusalim şi a petrecut între samarineni şi între cei de alte neamuri, învăţându-i pe aceia, întristat de relele purtări faţă de El ale fariseilor. De abia întors la Ierusalim în timpul Sfintei Cincizecimii – căci aceasta era sărbătoarea următoare şi apropiată în Ierusalim – vindecă în apa scăldătoarei pe paralitic, care fusese chinuit timp îndelungat de boală (căci era bolnav de treizeci şi opt de ani), neajuns încă la numărul desăvârşit al Legii, adică la cel de patru ori zece, sau la al patruzecilea. Acesta este cuvântul istoriei. Dar în chipul acestui lucru trebuie văzut un înţeles duhovnicesc. Despărţirea lui Iisus, întristat, de Ierusalim, după junghierea mielului, petrecerea între samarineni şi galileeni şi predicarea către aceia a cuvântului mântuitor, ce voieşte să însemne altceva decât plecarea Lui dintre iudei, după pironirea Lui pe cinstita Cruce şi moartea Lui, spre dăruirea Sa celor dintre neamuri, poruncind să se spună Ucenicilor după învierea Sa din morţi că se va întâlni cu ei în Galileea? Revenirea Lui, la sfârşitul săptămânilor Cincizecimii (după o săptămână,sau după patruzeci şi nouă de zile, n.tr.), la Ierusalim arată în chip şi ghicitură întoarcerea Mântuitorului la iudei, din iubire de oameni, în timpurile din urmă ale veacului de faţă, când noi, cei mântuiţi prin credinţa în El, vom prăznui preasfintele sărbători de pe urma patimii Lui mântuitoare.
Iar vindecarea paraliticului înainte de sfârşitul Legii, prin caracterul de chip al faptei, înseamnă că Israel, pornit prosteşte şi cu necredinţă împotriva lui Hristos, se va îmbolnăvi şi va paraliza şi va vieţui mulţi ani într-o nelucrare chinuitoare, dar nu va ajunge la o pedeapsă deplină, ci se va bucura de atenția Mântuitorului şi, prin ascultare şi credinţă, va fi vindecat şi el în scăldătoare. Iar că numărul patruzeci este desăvârşit după legea dumnezeiască, nu le va fi greu să afle celor ce se ocupă cu dumnezeieştile Scripturi.

„… îi zise lui Iisus: Voieşti să fii sănătos?” (In 5, 6)

O dovadă clară a bunătăţii nemăsurate a lui Hristos e că nu aşteaptă rugămintea celor în suferinţă, ci, din iubire de oameni, o ia înaintea rugăminţii lor. Căci vine, precum vezi, şi-i oferă ajutorul fără a fi rugat. Iar întrebarea, de vrea să fie scăpat de boală, nu era a unui neştiutor a ceea ce era tuturor vădit, ci a unuia ce voia să trezească în bolnav dorinţa mai caldă de însănătoşire, adică să o dorească cu multă tărie. Apoi  întrebarea, dacă vrea să dobândească ceea ce doreşte, are în ea o oarecare asigurare că poate să ofere ceea ce doreşte bolnavul şi că e gata să ofere aceasta, aşteptând de la  acela doar cererea harului făgăduit.

„Bolnavul I-a răspuns: Doamne, om nu am ca, atunci când se tulbură apa, să mă arunce în scăldătoare. Până ce vin eu, coboară altul înaintea mea” (In 5, 7)

În jurul zilei Sfintei Cincizecimi, îngerii, coborând din cer, tulburau apa, făcând un zgomot ca semn al prezenţei lor. Şi apa se sfinţea de sfintele duhuri. Şi dacă cineva din mulţimea celor bolnavi ajungea să coboare înaintea celorlalţi, se scula eliberat de povara bolii ce-l chinuia. Căci puterea vindecării era măsurată numai pentru cel care o câştiga primul. Dar şi acesta era un semn că folosul Legii, prin îngeri, se extindea numai la unicul neam al iudeilor, nevindecând pe vreun altul. Căci poruncile date prin Moise de la Dumnezeu se predicau până la Berşabe, fiind comunicate prin îngeri în muntele Sinai, în jurul zilelor stabilite pe urmă ca Sfânta Cincizecime. De aceea şi apa scăldătoarei nu se tulbura în alt timp, aceasta indicând coborârea sfinţilor îngeri în ea Deci slăbănogul, neavând un om care să-l arunce în apă, se plângea nu numai de boala ce-l stăpânea, ci şi de lipsa celor ce-l puteau ajuta, zicând:

„Nu am om care să mă arunce în apă.” El aştepta pe Iisus să-i facă aceasta şi să-l îndrume.

„Îi zise lui Iisus: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos. Şi în ziua aceea era sâmbătă” (In 5, 8-9)

Porunca era potrivită lui Dumnezeu şi era dovada cea mai clară a puterii şi a stăpânirii Lui. Căci nu se roagă pentru scăparea celui ce zăcea de boală, ca să nu pară
vreunora că e şi El unul dintre sfinţii Prooroci, ci porunceşte, în chip stăpânitor, ca Domnul Puterilor, să se facă aceasta, spunând bolnavului, ce se bucura, să plece acasă şi să-şi ia patul pe umeri, făcându-se celor ce-l priveau dovadă a puterii Celui ce l-a vindecat. Iar bolnavul împlineşte îndată ceea ce i s-a poruncit şi, prin ascultare şi credinţă, arată realizându-se în el harul atât de dorit. Iar fiindcă prin cele de mai înainte l-am înfăţişat pe el ca chip şi tip al mulţimii iudeilor, ce se vor tămădui în timpurile din urmă, să cugetăm iarăşi la acest lucru care se va întâmpla, potrivit înţelesurilor expuse înainte.

Hristos face sănătos pe acest om sâmbăta, şi celui însănătoşit îi porunceşte îndată să desfiinţeze obiceiul din Lege, îndemnându-l să umble sâmbăta şi să facă
aceasta purtând povara patului, deşi Dumnezeu porunceşte, clar printr-unul dintre Sfinţii prooroci: „Să nu scoateţi poveri din casele voastre în ziua sâmbetei” (Ier. 17, 21). Dar să nu spună cineva, de este înţelept, că omul acesta a dispreţuit cu neînfrânare poruncile dumnezeieşti, ci L-a arătat ca un chip pe Hristos şi pe cei ce, în timpurile din urmă ale veacului, vor fi vindecaţi prin ascultare şi credinţă în El. Căci aceasta socotesc că înseamnă sâmbăta, care e ultima zi a săptămânii. Pentru cei ce au primit vindecarea prin credinţă şi s-au schimbat spre o înnoire a vieţii, nu mai e necesară litera Legii Vechi, ci trebuie părăsită slujirea prin ghiciturile umbrelor. De la aceasta socotesc că, luând prilej şi fericitul Pavel, scrie celor ce după credinţă se întorc iarăşi la Lege: „Dar vă spun vouă că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă vor fi de folos.” Şi iarăşi: „Aţi fost goliţi de Hristos cei ce vă îndreptăţiţi din Lege, aţi căzut din har” (Gal. 5, 2-4).

„I-au zis deci iudeii celui vindecat: Este sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să ridici patul” (In 5, 10)


Socotesc că şi pentru noi e un prilej foarte potrivit să spunem faţă de acestea: „Iată un popor fără minte şi fără inimă. Ochi au, şi nu văd” (Ier. 5, 21). Ce poate fi mai prostesc ca aceasta, sau mai lipsit de simţire? Căci, deşi se cuvenea să se minuneze, nu văd cu mintea puterea Tămăduitorului. Certându-l amarnic şi neştiind decât aceasta, îl încarcă de vină pe cel ce de abia s-a ridicat din boala îndelungată, poruncindu-i fără pricepere să zacă mai departe, cerându-i să cinstească sâmbăta chiar şi prin trebuinţa de-a rămâne bolnav.


„Iar el le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a spus: Ia-ţi patul tău şi umblă” (In 5, 11)


Cuvântul cuprinde în el un înţeles preaînţelept, care respinge totodată cugetarea strâmbă a iudeilor. Căci deoarece, declarând că nu e îngăduit să plece acasă ducându-şi patul, îl învinuiau cu uşurinţă de călcarea Legii pe cel vindecat, în mod necesar el le răspunde acelora, apărându-se, că i-a poruncit lui să umble, Acela care s-a arătat şi Dătătorul sănătăţii. Prin aceasta numai că nu spune: Cea mai mare autoritate o are în a porunci să fie cinstită sâmbăta Cel ce are atâta putere sau har, că m-a scăpat pe mine de boală. Căci, dacă nu se poate atribui oricui această faptă, ci numai lucrării şi puterii dumnezeieşti, cum ar greşi Cel ce a făcut aceasta? Sau cum n-ar socoti că nu se cuvine aceasta lui Dumnezeu, Care ce are putere demnă de Dumnezeu? Un astfel de cuvânt are deci în sine un înţeles amar.


„Deci l-au întrebat pe el: Cine este omul care ţi-a spus ţie: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este. Căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.După aceasta, Iisus l-a aflat pe el în templu” (In 5, 12-14)


Nesăturată e mintea iudeilor de pofta de-a ucide. Se interesează de Cel ce a poruncit, voind să-L facă complice cu cel vindecat în chip minunat. Căci socoteau ei, cu dreptate, că singur Acela trebuia învinuit pentru călcarea sâmbetei, Care a trecut printre laţurile şi cursele lor greu de ocolit şi a ieşit din lăuntrul porţilor morţii. Dar fostul bolnav nu-l poate indica pe Doctorul de care se interesează întrucât Hristos S-a ascuns cu bun rost, ca să ocolească mânia lor fierbinte. Dar nu alege fuga ca unul ce-ar putea să pătimească chiar dacă n-ar voi, ci făcându-ni-Se şi în aceasta pe Sine însuşi pildă.

„Şi i-a zis lui: Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău” (In 5, 14)

Cu bun rost renunţând la ascunderea de la început, Hristos Se arată iarăşi, dând fiecăreia dintre acestea timpul potrivit. Căci Cel ce nu putea să greşească nu putea face ceea ce nu are în sine raţiunea cuvenită. Deci Şi-a făcut motiv al convorbirii cu acela îndemnul folositor de-a nu mai păcătui, ca să nu sufere acela de rele mai mari decât cele trecute. Iar prin aceasta îl învaţă că Dumnezeu nu îngrămădeşte în amintirea Sa păcatele oamenilor numai pentru judecata ce va avea loc în viitor, ci-i biciuieşte în chip felurit încă vieţuind în trupuri şi înainte de marea şi tuturor arătata zi a Celui ce îi judecă pe toţi. Iar că de multe ori, greşind şi supărând pe Dumnezeu, suntem bătuţi, ne va mărturisi preaînţeleptul Pavel, zicând: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor. Căci dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Iar fiind judecaţi de Dumnezeu, suntem învăţaţi prin certare, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Cor. 11, 30-32).

„Deci a plecat omul şi a vestit iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (In 5, 15)

Li-L vesteşte iudeilor pe Iisus, nu ca, îndrăznind să-I facă vreun rău, să se dovedească necredincios, ci ca, de vor voi şi ei să se vindece, să cunoască pe Doctorul vrednic de admiraţie. Observă cum acesta este scopul lui. Căci nu vine să anunţe, cum voiau unii dintre cei ce-L învinuiau, că Iisus este Cel ce i-a poruncit să umble în ziua sâmbetei, ci că este „Cel ce l-a făcut pe el sănătos”. Aceasta înseamnă că n-a făcut nimic altceva, decât să arate ceea ce-L dovedea ca Doctor.

„Şi de aceea îl prigoneau iudeii pe Iisus şi căutau să-l omoare, pentru că a făcut acestea sâmbăta” (In 5, 16)

Cuvântul nu descrie simplu în acestea furia nebună a iudeilor. Căci Evanghelistul nu spune numai că iudeii îl prigoneau, ci şi pentru care pricină nu se ruşinau de aceasta, zicând: „Pentru că făcea acestea sâmbăta.” Îl prigoneau prosteşte şi fără credinţa că a făcut bine sâmbăta, socotind că Legea împiedica aceasta, că n-ar
îngădui să se mântuiască şi să se ajute cei bolnavi, ci că cerea să se renunţe la legea iubirii, la lauda iubirii de fraţi, la harul bunătăţii. Deci ar putea cineva să arate în multe feluri că iudeii respingeau cele bune, necunoscând scopul Legiuitorului cu privire la sâmbătă, dând cea mai deşartă explicare a ei. Căci, cum a spus Hristos însuşi, fiecare, ducând boul sau oaia lui, le adapă (Lc. 14, 5), şi omul primeşte tăierea împrejur sâmbăta, nu ca să se desfiinţeze Legea lui Moise. Dar ei se înfurie că a fost făcut sănătos un om întreg sâmbăta, pentru multa strâmbare a obiceiurilor din neştiinţă, neacordându-i omului făcut după chipul dumnezeiesc o întâietate faţă de animalele necuvântătoare, ci socotind că trebuie să se aibă milă sâmbăta de bou şi de oaie, ca să fie scăpate de foame şi de sete, fără să fie învinovăţiţi, dar să se condamne ca de cele mai mari fărădelegi cei ce s-ar arăta miloşi şi buni faţă de aproapele lor sâmbăta. Dar ca să-i vedem iarăşi pe ei nu puţin lipsiţi de minte şi obligaţi cu dreptate să audă: „Rătăciţi, necunoscând Scripturile” (Mt. 22, 29), să arătăm clar şi din Sfintele Scripturi, care au zugrăvit şi odinioară, ca în chip, pe Iisus arătându-Se indiferent faţă de sâmbătă. Astfel, preaînţeleptul Moise plecând, cum s-a scris, din cele omeneşti, la bătrâneţe adâncă, şi mutându-se în sălaşurile de sus, prin judecata şi hotărârea Atotţiitorului Dumnezeu, conducerea lui Israel a luat-o Iosua, fiul lui Navi (Deut. 34, 8-9). Acesta, înconjurând Ierihonul cu mii de bărbaţi înarmaţi şi voind să cucerească cetatea, a dat leviţilor poruncă să poarte chivotul Legii în jurul cetăţii în toate cele şase zile, iar în a şaptea, adică sâmbăta, a poruncit mulţimii nenumărate de oşteni să sune din trâmbiţe. Şi astfel, dărâmându-se zidurile, au intrat înlăuntrul cetăţii nimicind-o, nerespectând odihna,nepotrivită atunci, a sâmbetei, nici ferindu-se să lupte în chip biruitor, din pricina Legii care îi oprea, nici împotrivindu-se lui Iosua, căpeteniei ostăşeşti de atunci, ascultând fără cârtire de conducerea lui. Iar acestea sunt în chip. Deci deoarece a venit Adevărul,
adică Hristos, ca să dărâme şi să distrugă zidul stricăciunii, ridicat de diavol împotriva omului, şi se vede făcând aceasta sâmbăta, ca într-o pârgă şi început al lucrării, cu paraliticul, iudeii se înfurie din neştiinţă şi osândesc ascultarea părinţilor, neîngăduind
firii umane să învingă răul pricinuit prin boală, socotind că trebuie să se silească să prigonească pe Iisus care face binele sâmbăta.

Fragment din “Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 41, pag. 166-172

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *