Selectați pagina

Sf. Chiril al Alexandriei în privința atitudinii față de eretici și scrierile lor: “Un ostaş al lui Hristos […]de se va întâlni cu amarele scrieri otrăvitoare – şi va afla în ele […] cuvinte şi locuri din Scriptura de Dumnezeu insuflată […]strâmbate […]să se folosească de ascuţimea minţii ca de o secure spre desfiinţarea şi tăierea lor”

Sf. Chiril al Alexandriei în privința atitudinii față de eretici și scrierile lor: “Un ostaş al lui Hristos […]de se va întâlni cu amarele scrieri otrăvitoare – şi va afla în ele […] cuvinte şi locuri din Scriptura de Dumnezeu insuflată […]strâmbate […]să se folosească de ascuţimea minţii ca de o secure spre desfiinţarea şi tăierea lor”

„Domnul va da celor ce binevestesc cuvânt cu putere multă” (Ps. 67, 12). Foarte bine a făcut Psalmistul spunând aceasta. Dar socotesc că nu tuturor se adresează acesta, ci celor luminaţi prin harul de sus. Fiindcă „toată înţelepciunea e de la Domnul”, cum sa scris, „şi toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit este de sus, coborând de la Părintele luminilor” (Iac. 1, 17). Căci cuvântul despre Fiinţa mai presus de toate şi despre tainele Ei se arată celor mulţi ca un lucru greşit şi vătămător; iar lucru lipsit de primejdie este tăcerea despre aceasta.

Dar ne scoate pe noi din aceasta, deşi socotim că trebuie să o cinstim, Dumnezeu cel ce este peste toate. Căci spune către unul dintre Sfinţi: „ Vorbeşte, şi nu tăcea” (Fapte 18, 9). Iar acesta era Pavel. Şi nu mai puţin o cere aceasta porunca Legii, care înfăţişează cele duhovniceşti într-un chip mai îngroşat. Căci porunceşte celor chemaţi la sfânta preoţie să comunice ca prin nişte sunete de trâmbiţe poporului cele pe care trebuie să le înveţe. De aceea, socotesc că nu este bine să se cugete că Dumnezeu, Care a dat legile cele mai bune, a cerut conducătorilor poporului să-şi pună mâna pe gură, precum s-a scris, de teama de a atinge şi lucruri mai înalte decât le poate cuprinde mintea omenească, sau celor învăţaţi, să se reţină de la predarea cuvântului trebuincios spre evlavie şi cunoaşterea lui Dumnezeu, şi celor ce sunt chemaţi spre învăţarea celorlalţi, să aleagă tăcerea păgubitoare.

Dar ne tulbură iarăşi ucenicul lui Hristos, zicând: „Nu vă faceţi mulţi învăţători” (Iac. 3, 1). Pe lângă acesta, şi preaînţeleptul Ecclesiast, arătând prin ghicitură marea greşeală de a învăţa aceasta, zice: „ Cel ce crapă lemne, se va primejdui de ele de se toceşte securea. Şi de se va toci ascuţişul ei, trebuie îndoită putere” (Eccl. 10, 9-10). Aseamănă cu securea ascuţimea minţii, în stare să străbată la cele mai dinlăuntru, chiar de este împiedicată de grosimea şi tăria materiei. Iar lemne numeşte în mod figurat înţelesurile Scripturii de Dumnezeu insuflate, care se arată prin cărţile în care sunt înfăţişate ca un rai duhovnicesc şi, pe lângă aceasta, au în ele rodnicia Sfântului Duh. Deci cel ce încearcă să descopere lemnele spirituale, adică înţelesurile dumnezeieşti şi tainice ale Scripturii de Dumnezeu insuflate, prin lucrarea şi cercetarea cea mai amănunţită şi prin ascuţimea minţii, când îi va scăpa fierul, adică atunci când mintea nu va fi condusă, prin înţelegerea adevărată a celor scrise, la pătrunderea lor dreaptă, părăsind calea dreaptă, va fi abătut pe calea altei înţelegeri decât cea cuvenită. Aceasta pătimind-o, va învârtoşa propriul suflet, adică inima sa împotriva lui. Şi puterile rele şi opuse vor amăgi mintea celor astfel rătăciţi prin argumente înşelătoare şi strâmbe, nemaiîngăduindu-i să privească spre frumuseţea adevărului, ci stricând-o în mod felurit şi convingând-o să se abată spre înţelesuri absurde. Căci „ nimeni nu zice anatema lui Iisus Hristos” decât în Beelzebut (I Cor. 12, 3).

Şi să nu-şi închipuie cineva că e înşelătoare şi greşită această numire a lor. Căci e un obicei al dumnezeieştii Scripturi, precum am spus înainte, să numească lemne înţelesurile din Scripturile de Dumnezeu insuflate. Însuşi Dumnezeul tuturor spune aceasta prin preaînţeleptul Moise către cei din timpul acela: „Iar de vei şedea împrejurul unei cetăţi mai multe zile bătând- o ca s-o cucereşti, să nu nimiceşti pomii ei, lovindu-i cu securea, ci din pom să mănânci, iar pe el să nu-l tai. Copacul de pe câmp este el oare om ca să se ascundă de tine după întăritură? Iar pomul care ştii că nu face rod bun de mâncare, pe acela să-l nimiceşti şi să-l tai” (Deut. 20, 19- 20). E limpede oricui că nu ar fi legiuit Dumnezeul tuturor acestea, dacă cele scrise s-ar înţelege despre pomii ce cresc din pământ. Dar spun că şi din altă poruncă trebuie arătat că a fost departe de grija acestora şi nu i-a fost cuvântul despre ei. Căci iată ce porunceşte iarăşi să se facă cu cei cu numele mincinos de zei: „Jertfelnicele lor să le năruiţi şi stâlpii lor să-i zdrobiţi şi desişurile lor să le tăiaţi” (Deut. 7, 5). Iar lângă jertfelnicul Lui nu îngăduie să se cultive nici un pom. Căci porunceşte clar: „Să nu-ţi sădeşti ţie desiş şi nici un copac lângă jertfelnicul Domnului Dumnezeului tău”” (Deut. 16, 21). Şi dacă trebuie să mai adaug ceva la acestea, voi spune după preaînţeleptul Pavel: „Nu de lemne îi este grijă lui Dumnezeu” (I Cor. 9, 9). Aici grăieşte neîndoielnic despre noi, călăuzind prin pilde mai îngroşate spre înţelesurile duhovniceşti. Deci să spunem că prin cetăţile nu lipsite de podoabe şi de înţelepciunea lumii, alcătuită din multe înţelesuri amăgitoare, înţelege scrierile neevlavioşilor eretici. Şi la ele vine, împresurându-le spre dărâmare, îmbrăcat în scutul credinţei şi înarmat cu sabia Duhului, Care este Cuvântul lui Dumnezeu, oricine e pătruns de dogmele Bisericii şi rezistă cu toată puterea minciunilor acelora.

Şi, cum spune Pavel: „acela surpă tot gândul şi toată trufia ce se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi aduce în robie tot gândul spre ascultarea lui Hristos”” (II Cor. 10, 5). Când, deci, un ostaş al lui Hristos ca acesta, zice Pavel, se va întâlni cu astfel de cetăţi ale celor de alt neam – amarele scrieri otrăvitoare – şi va afla în ele pomi, adică cuvinte şi locuri din Scriptura de Dumnezeu insuflată sau cuvinte ale Proorocilor strâmbate spre scopul lor, şi mărturii ale Noului Testament, să se folosească de ascuţimea minţii ca de o secure spre desfiinţarea şi tăierea lor. Căci faptul că e folosit de cei ce nu ştiu să folosească drept, nu trebuie să îndemne la lepădarea cuvântului ieşit din gura lui Dumnezeu. Ci, o dată ce este producător de rod, să-ţi fie ţie mai degrabă spre ajutor şi hrană. Căci ceea ce se înţelege uneori de aceia in mod necuvenit, de-l întoarcem la înţelesul cel drept al credinţei, nu numai că nu vom fi dovediţi ca nişte neputincioşi, ci ne vom întări mai degrabă în cuvintele împotriva ereziei. Ba va aduce şi un argument care va convinge pe ascultători, că se cuvine ca fapta apărătoare să nu fie folosită spre desfiinţarea cuvintelor dumnezeieşti, ci spre desfiinţarea celor nedrept grăite de adversari.

Căci, oare, „copacul din ţarină este el om, ca să se ascundă de tine după întăritură?” (Deut. 20, 19). „Şi oare îl vei socoti, zice, ca pe unul dintre ereziarhi, gata să folosească la luptă spusa din Sfintele Scripturi, şi nu mai degrabă ca pe unul ce-a fost ispitit de nebunia acelora? Deci să nu-l tai, zice, ci să-ţi fie ţie şi spre hrană. Dar pomul pe care-l ştii neaducător de hrană, să-l desfiinţezi şi să-l tai.

Iar de nemâncat, pentru cei ce voiesc să înţeleagă drept, este rodul scrierilor acelora. Deci securea să pornească iarăşi împotriva lor. în aceasta să se arate puterea tăietorilor duhovniceşti; împotriva lor să strălucească puterea bună a securii lor apărătoare. Deşertăciunea şi lipsa de folos a flecărelii ereticilor a arătat-o foarte bine şi proorocul Osea, zicând că sunt „snop care nu are putere să facă făină; şi, de va face, o vor mânca străinii”” (Os. 8, 7). Fiindcă cei ce se silesc să se înstrăineze de Dumnezeu vor consuma deşertăciunea şi neputinţa neştiinţei acelora.

Fragment din Prefață la Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 41

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *