Selectați pagina

Sesizarea avocatului parlamentar catre Curtea Constitutionala privind vaccinarea fortata a copiilor.

Sesizarea avocatului parlamentar catre Curtea Constitutionala privind vaccinarea fortata a copiilor.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

str. Alexandru Lăpuşneanu nr. 28, Chişinău MD 2004,

Republica Moldova

SESIZARE

Prezentată în conformitate cu articolul 25 lit. c) din Legea nr. 3! 7-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, articolele 38 alin. (1) lit. c) şi 39 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale nr. 502-XIII din 16 iunie 1995 şi articolul 31 din Legea cu privire la avocaţii parlamentari nr. 1349-XIII din 17

  1. AUTORUL SESIZĂRII Anatolie Munteanu

Avocat parlamentar, director al Centrului pentru Drepturile Omului Municipiul Chişinău, str. Sfatul Ţării 16 Tel: 022 234800; 022 222224 Fax: 022 225442

  1. OBIECTUL SESIZĂRII

Prezenta sesizare are ca obiect de examinare prevederii art. 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 10 din 03.02.2009, conform căreia „Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice

  1. EXPUNEREA PRETINSELOR ÎNCĂLCĂRI ALE CONSTITUŢIEI, PRECUM ŞI A ARGUMENTELOR ADUSE ÎN SPRIJINUL ACESTOR AFIRMAŢII

La 03 februarie 2009 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice. Această lege reglementează organizarea supravegherii de stat a sănătăţii publice, stabileşte cerinţe generale de sănătate publică, drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice şi modul de organizare a sistemului de supraveghere de stat a sănătăţii publice.

Scopul legii este asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi prin efortul organizat al societăţii în vederea prevenirii îmbolnăvirilor, protejării şi promovării sănătăţii populaţiei şi îmbunătăţirii calităţii vieţii.

In articolul 51 alin. (1) al legii sînt specificate mai multe acţiuni complexe de sănătate publică îndreptate spre prevenirea şi controlul bolilor transmisibile, printre acestea fiind menţionată şi efectuarea vaccinărilor profilactice1.

Conform prevederilor art. 52 alin. (6) din aceeaşi lege „Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice”.

Urmare a intrării în vigoare a Legii privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, la Centrul pentru Drepturile Omului continuă să fie înregistrate plîngeri de la părinţii copiilor care nu au fost admişi în diferite trepte ale sistemului de învăţămînt în legătura cu faptul că nu sînt vaccinaţi.

Printre motivele pentru care părinţii refuză imunizarea copiilor lor se numără semnele de întrebare privind calitatea vaccinurilor şi posibilele reacţii adverse, convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor, lipsa informaţiilor multilaterale şi exhaustive care trebuie să fie primite de la medic privind îngrijorările şi avantajele vaccinării2, obţinerea consimţămîntului pentru vaccinare prin impunerea anumitor condiţii. Totodată părinţii consideră că prevederea legală citată le limitează considerabil dreptul de a lua decizii privind sănătatea copiilor lor, de a-şi asuma responsabilitatea pentru sănătatea copiilor prin alegerea vaccinării, nevaccinării sau vaccinării selective, în dependenţă de particularităţile individuale ale fiecărui copil.

Consider că prevederile art. 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice urmează a fi examinate de Curtea Constituţională prin prisma dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.1 alin. (3), art.4, art.7, art. 15, art. 16, art. art.35 alin. (1) şi (9) şi art.54 din Legea Supremă şi prin prisma prevederilor art.art. 1, art.2 şi 26 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; art. 2 alin. (2), art. 4 şi 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 2 şi 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art. 1, art. 3 lit.a), b), art. 4 lit. a) din Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului; art. 2, art. 28 alin. 1 lit. a), d), e) din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului; art. 2 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale coroborat cu art. 14 din Convenţie din următoarele considerente.

Dreptul la învăţătură se numără printre drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în Titlul II al Constituţiei Republicii Moldova. Totodată, dreptul la educaţie se numără printre drepturile omului afirmate în marile texte adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului. In aceste acte dreptul la educaţie ocupă un loc esenţial şi face obiectul unei detalieri şi precizări mult mai mari decît alte drepturi.

Documentele adoptate de UNESCO în materie de dreptul la educaţie (convenţii, declaraţii, programe de acţiuni) reafirmă unele principii înscrise în textele enunţate supra şi le redă un conţinut concret fără care aplicarea lor ar rămîne dificilă. Ele permit, mai întîi de toate, mobilizarea angajamentului Statelor în materia dreptului la educaţie. In acest context un loc distinct îl ocupă Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului, care urmăreşte un dublu obiectiv: pe de o parte interzice discriminarea în domeniul educaţiei şi, pe de altă parte, promovează egalitatea de şanse şi de tratament pentru toate persoanele în acest domeniu. Este clar că dacă aceste două obiective sînt atinse, exercitarea dreptului la educaţie este asigurată.

Ataşamentul exprimat în Preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de statele contractante faţă de aceleaşi valori pe care se bazează instaurarea justiţiei şi păcii” în lume, prin asigurarea menţinerii şi dezvoltării de „regimuri politice cu adevărat democratice”, este de neconceput fară preocuparea pe care ele trebuie s-o aibă faţă de educaţia membrilor societăţii. De aceea statele membre ale Consiliul Europei au înţeles că dreptul la instruire trebuie să fie cuprins printre drepturile şi libertăţile fundamentale pe care ele au convenit să le garanteze în cadrul sistemului regional de protecţie a acestora, instaurat prin voinţa lor.

Potrivit articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.

In Hotărîrea nr.55 din 14.10.1999 “Privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia Republicii Moldova”, Curtea Constituţională a stabilit că principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, tratatele internaţionale ratificate şi cele la care Republica Moldova a aderat sînt parte componentă a cadrului legal al Republicii Moldova şi devin norme ale dreptului ei intern. în sensul acestei interpretări, în Republica Moldova dreptul intern şi cel internaţional reprezintă un tot întreg, o structură unitară. Aşadar, în categoria actelor normative se includ şi normele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Avînd în vedere că prin interpretarea prevederilor Convenţiei Europene jurisprudenţa CtEDO face parte din dreptul accesoriu la tratatul internaţional (soft law), ea devine parte a dreptului intern3. Astfel, statul are obligaţia să garanteze persoanelor aflate sub jurisdicţia sa dreptul de a beneficia de posibilităţile de instruire existente la un moment dat4 şi să vegheze la aceea ca toţi copiii să-şi poată exercita dreptul lor la instruire, recunoscut de Convenţie5.

Raportînd dispoziţiile contestate ale Legii nr. 10 din 03.02.2009 la Legea Supremă, la alte legi şi acte internaţionale, ţin să menţionez următoarele.

Prin însăşi natura sa, dreptul la instruire impune adoptarea unor reglementări de către stat, care pot fi variabile în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile societăţii şi de resursele comunităţii statale, în ansamblul ei, precum şi în funcţie de resursele membrilor acesteia. însă, o asemenea reglementare nu trebuie niciodată să fie de natură a aduce atingere înseşi substanţei acestui drept, nici să fie contrară unor alte drepturi garantate de Convenţie.6

Asigurarea respectării efective a dreptului la instruire presupune, în mod necesar, organizarea de către state a unui învăţămînt de prim grad obligatoriu. Astfel, conform jurisprudenţei CEDO, dispoziţiile art 2 din Protocolul nr. 1 implică pentru stat dreptul de a organiza o şcolarizare obligatorie a copiilor, iar verificarea şi aplicarea normelor educative fac parte integrantă din conţinutul acestui drept. Curtea a subliniat recent importanţa şcolarizării copiilor în şcoli primare, nu numai în privinţa dobîndirii de cunoştinţe elementare, dar şi din perspectiva integrării lor în

o

societate . De aceea, instanţa europeană a arătat că, în sistemele educative ale statelor în care şcolarizarea în cadrul şcolilor publice ori private este obligatorie, prezintă o deosebită importanţă înscrierea în acest sistem a tuturor copiilor de vîrstă şcolară7.

Deci, pe de o parte statele au obligaţia negativă de a nu împiedica o persoană să beneficieze de sistemul de învăţămînt, pe de altă parte ele sînt ţinute de obligaţii pozitive care constau în a-1 menţine şi în a-1 adapta la nevoile dezvoltării sociale. în această ordine de idei statele contractante au şi altă obligaţie pozitivă privitoare la sistemul de învăţămînt existent, şi anume aceea de a asigura accesul egal şi nediscriminatoriu al oricărei persoane la formele de învăţămînt existente.

Constituţia Republicii Moldova consacră expres obligativitatea învăţămîntului general în articolul 35 alin. (1), care statuează:

(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare

Pornind de la această prevedere constituţională, organizarea învăţămîntului primar şi a celui gimnazial obligatoriu intră în mod netăgăduit în conţinutul obligaţiei Republicii Moldova de a asigura respectarea dreptului la instruire, ceea ce corelează în totalitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, care de asemenea consfinţesc dreptul oricărei persoane la educaţie.

Prin adoptarea Legii învăţămîntului nr. 547 din 21.07.1995 legiuitorul a realizat atît dispoziţiile tratatelor internaţionale precitate, cît şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 35 alin. (1) privind asigurarea dreptului la învăţătură şi obligativitatea învăţămîntului general.

A

In acest context, prevederea conţinută în art. 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 10 din 03.02.2009, conform căreia „Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice”, instituie, în opinia avocatului parlamentar, o condiţie nejustificată şi discriminatorie pentru accedere în învăţămîntul general obligatoriu şi vine în detrimentul valorii ocrotite de Constituţie – demnitatea omului. Or, libertatea, integritatea corporală, sănătatea şi viața omului au valoare adevărată numai dacă acesta se bucură de demnitate, atît în raport cu propria persoană, cît şi în raport cu ceilalţi membri ai societăţii.

Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea lor egală pentru toţi indivizii. ”Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” proclamă primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aceasta înseamnă că drepturile şi libertăţile fundamentale sînt recunoscute tuturor indivizilor, fară nici o deosebire, oricare ar fi izvorul ei, adică fără nici o discriminare.

Principiul nediscriminării este înscris, practic, în toate tratatele şi documentele internaţionale de proporţie a drepturilor omului. Articolul 2 alin. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului dispune că ”fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile pe care ea le proclamă, fară nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de originea sa naţională sau socială, de averea sa, de naştere sau care ar decurge din orice altă situaţie”. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sînt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii; art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sînt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.

Articolul 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

In termeni asemănători, principiul nediscriminării este recunoscut de art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului este un instrument legislativ internaţional care, pe de o parte oferă principiile generale referitoare la modul în care Statele Părţi ar trebui să se raporteze la copii şi la copilărie, iar pe de altă parte, stabileşte ariile politicii care trebuie avute în vedere. Semnarea convenţiei de către Republica Moldova reprezintă atît recunoaşterea din partea statului a principiilor şi drepturilor promovate de această Convenţie, cît şi asumarea explicită a obligaţiei de a asigura transpunerea acestora în practică8.

In calitatea sa de .stat parte la Convenţie, Republica Moldova şi-a asumat angajamentul să respecte drepturile enunţate în acest document şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia ei, fără nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie. Statul trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare pentru ca copilul să fie efectiv protejat împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancţiuni motivate de situaţia juridică, activităţile, opiniile declarate sau convingerile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale membrilor familiei sale.

Fiind un act elaborat sub egida Naţiunilor Unite, Convenţia cu privire la drepturile copilului respectă linia directoare a principiilor egalitariste, principii care statuează faptul că toţi oamenii se nasc avînd aceleaşi drepturi şi libertăţi, sînt şi trebuie trataţi în mod egal.

Articolul 16 din Constituţia Republicii Moldova este principalul izvor al principiului egalităţii, care vine să completeze universalitatea – pilon al instituţiei drepturilor şi libertăţilor, exprimînd o egalitate de şanse pe care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor. Totodată, Legea Supremă a Societăţii şi a Statului interzice adoptarea legilor care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului si cetăţeanului.

99

Prin dispoziţiile art. 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, solicitate a fi supuse controlului constituţionalităţii, legiuitorul a instituit în mod nejustificat restrîngerea dreptului la învăţătură unui grup minoritar – copiilor nevaccinaţi – şi a neglijat principiul obligativităţii învăţămîntului general. în opinia avocatului parlamentar, această restrîngere nu este conformă articolului 35 alin. (1) din Constituţie, nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o şi aduce atingere substanţei acestui drept. Mai mult, ea nu urmăreşte un scop legitim, nu este necesară într-o societate democratică şi nu este proporţională cu scopul urmărit din următoarele considerente.

Articolul 2 al Protocolului 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră dreptul la instruire şi că acesta este un drept fundamental,9 garantînd oricărei persoane dreptul la educaţie, la instruire, la învăţămînt. In al doilea rînd, atunci cînd „beneficiarii” acestui drept sînt copiii, adică priveşte educaţia copiilor, părinţii au dreptul să pretindă, iar statul, ca organizator al procesului educativ, are îndatorirea corespunzătoare să asigure, în cadrul acestuia, respectarea convingerilor filozofice şi religioase ale părinţilor. în acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că ”cele două fraze ale art. 2 din Protocolul 1 trebuie privite nu numai în lumina legăturii dintre ele ci, în special, şi prin raportare la dispoziţiile articolelor 8, 9 şi 10 ale Convenţiei care garantează dreptul la viaţă privată şi de familie, dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie şi dreptul la libertatea de informare şi de exprimare”10.

Astfel, ca membru al unei colectivităti individul se bucură de anumite prerogative care-i permit să pretindă respectarea vieţii sale private şi de familie, a libertăţii sale de gîndire, de conştiinţă şi de religie, a libertăţii sale de exprimare şi de informare şi a libertăţii de asociere. Toate aceste drepturi semnifică respectul social datorat individului şi reclamă din partea statului îndeplinirea unor obligaţii negative şi pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al lor.

Avînd în vedere că părinţii au “îndatorirea naturală fata de copiii lor de a le asigura educaţia şi învăţămîntul” , ei sunt cei cărora le revine obligaţia de a veghea la realizarea efectivă a dreptului lor la instruire. în numele copiilor lor, părinţii pot pretinde autorităţilor statale organizarea unor forme de învăţămînt, spre a asigura punerea în valoare a acestui drept al copiilor. Această posibilitate juridică este strîns legată şi de dreptul recunoscut al părinţilor de a pretinde statelor, în cadrul organizării învăţămîntului, de a respecta convingerile lor filozofice şi religioase. Fosta Comisie a precizat că dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor lor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice este un atribut al autorităţii părinteşti11.

In altă ordine de idei, printre principiile de bază ale realizării drepturilor pacientului se enumeră respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi a demnităţii fiinţei umane în domeniul ocrotirii sănătăţii; respectarea valorilor morale şi culturale ale pacientului, a convingerilor lui religioase şi filozofice; recunoaşterea pacientului, iar în cazurile prevăzute de legislaţie, a reprezentantului său legal (a rudei apropiate) în calitate de participant principal la luarea deciziei privind intervenţia medicală; reglementarea drepturilor, responsabilităţilor şi a condiţiilor de limitare a drepturilor pacientului în scopul protecţiei sănătăţii acestuia şi respectării drepturilor altor persoane12; interdicţia oricărui amestec în viaţa privată şi familială a pacientului fără consimţămîntul acestuia13.

Cu referire la obiectul sesizării, noţiunea de ”viaţă privată” cuprinde, în primul rînd, integritatea fizică şi morală a persoanei, dreptul individului de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi, îmbinarea vieţii personale cu cea socială a individului. Această noţiune acoperă integritatea fizică şi morală a persoanei, garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ, în relaţie cu semenii săi. Astfel, statelor le revine obligaţia pozitivă de a adopta măsuri legislative de natură a asigura respectarea integrităţii fizice a persoanelor supuse unor intervenţii medicale, spre a nu le expune unor consecinţe grave ce ar putea rezulta din asemenea intervenţii , obligaţia de a asigura respectarea vieţii private a copilului minor14.

Ţinînd cont de faptul, că “corpul unei persoane reprezintă aspectul cel mai intim al vieţii private, iar o intervenţie medicală forţată, chiar minoră, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată”15, la efectuarea unei intervenţii medicale o importanţă deosebită îl are acordul pacientului, exprimat benevol, în baza informaţiilor multilaterale şi exhaustive primite de la medic.

Conform prevederilor art. 23 din Legea ocrotirii sănătăţii, pentru orice prestaţie medicală propusă (profilactică, diagnostică, terapeutică, recuperatorie) este necesar consimţămîntul16 pacientului. Dacă pacientul are mai puţin de 16 ani, consimţămîntul este dat de reprezentantul său legal.

Legea ocrotirii sănătăţii obligă părinţii să aibă grijă de sănătatea copilului, de dezvoltarea lui prenatală şi postnatală, de educaţia lui fizică, spirituală şi morală, să-i cultive un mod sănătos de viaţă. Părinţii, alţi reprezentanţi legali, la solicitarea instituţiilor medico-sanitare, trebuie să prezinte copilul pentru examinare medicală şi aplicare a măsurilor de profilaxie. Neîndeplinirea obligaţiunilor sus-menţionate este pedepsită conform legii.

Codul familiei prevede că părinţii au dreptul şi obligaţia să-şi educe copiii conform propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat, precum şi că părinţii poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală şi spirituală a copiilor şi au prioritate la educaţia lor faţă de alte persoane.

Totodată, profilaxia este principiul fundamental în asigurarea sănătăţii populaţiei, inclusiv a copiilor. Autorităţile administraţiei publice, unităţile economice sînt obligate să ia măsuri sociale şi medicale orientate spre profilaxia primară a maladiilor, în special spre salubritatea mediului înconjurător spre crearea şi menţinerea unor condiţii igienice favorabile de viaţă şi de muncă, spre menţinerea şi ocrotirea sănătăţii populaţiei, a unor categorii ale ei (femei, copii, bătrîni), spre propagarea odihnei active şi a culturii fizice de masă, spre alimentarea raţională şi educaţia sanitară a populaţiei17.

Pentru a-şi asigura sănătatea, locuitorii republicii trebuie să posede cunoştinţe despre modul de viaţă sănătos, igiena individuală, alimentaţia raţională, prevenirea naşterii de copii handicapaţi, a maladiilor, despre inadmisibilitatea abuzului de medicamente, despre simptomele bolilor şi acordarea de prim ajutor medical, despre daunele alcoolului, stupefiantelor şi substanţelor psihotrope. Unităţile Ministerului Sănătăţii, alte ministere şi departamente, autorităţile administraţiei publice locale, unităţile economice sînt obligate să contribuie la educaţia sanitară a populaţiei.

Concluzionăm că legiuitorul a prevăzut în cadrul normativ naţional suficiente pîrghii pentru a garanta asigurarea menţinerii sănătăţii populaţiei, responsabilitatea nemijlocită pentru sănătatea copilului revenindu-le, în primul rînd, părinţilor sau altor reprezentanţi legali ai lui.

De altfel, menţinerea şi consolidarea încrederii publicului în programele de imunizare a copiilor şi în avantajele vaccinării, consolidarea educaţiei şi formării profesionale a personalului medical relevant privind imunizarea copiilor, utilizarea vaccinurilor inovatoare care s-au dovedit a fi eficiente, elaborarea strategiilor de comunicare care vizează abordarea îngrijorărilor celor care sînt sceptici în legătură cu avantajele vaccinării în cumul cu prevederile legislaţiei în vigoare citate supra permit, în opinia avocatului parlamentar, organizarea supravegherii de stat a sănătăţii publice fără a restrînge un drept fundamental – dreptul la învăţătură, asigurat la nivel constituţional prin învăţămîntul general obligatoriu.

Asigurarea unui just echilibru între nevoia de a proteja interesul general, pe de o parte, şi drepturile fundamentale ale individului, pe de altă parte, revine autorităţilor statului. Măsura specială luată de Republica Moldova pentru asigurarea supravegherii sănătăţii publice şi protecţiei interesului general, conţinută în norma contestată de avocatul parlamentar, vine în detrimentul interesului superior al copilului şi nu păstrează acel echilibru just, în baza căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a determinat scopul şi obiectivele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

  1. CERINŢELE AUTORULUI SESIZĂRII

Pentru considerentele expuse, călăuzindu-mă de prevederile art. 31 din Legea cu privire la avocaţii parlamentari, art.4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 4 alin. (1) lit.a) din Codul jurisdicţiei constituţionale solicit exercitarea controlului constituţionalităţii prevederii conţinute în art. 52 alin. (6) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 10 din 03.02.2009, conform căreia „Admiterea copiilor în colectivităţi şi instituţii educaţionale şi de recreere este condiţionată de faptul vaccinării lor profilactice sistematice”.

1 Art. 51 alin. (1) din Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr 10 din 03.02.2009.

2 Art. 5 lit.i) din Legea cu privire la drepturile si responsabilităţile pacientului nr. 263 din 27.10.2005.

3 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 10 din 16.04.2010 pentru revizuirea Hotărîrii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28.05.1998 ”Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituţia Republicii Moldova” în redacţia Hotărîrii nr. 39 din 09.07.2001.

4 CEDO, Leyla Sahin v. Turcia; Timichev v. Rusia

5 CEDO, Costello-Roerts v. Regatul Unit

6 CEDO, Campbell şi Cosans v. regatul Unit

7 CEDO, Sampanis v. Grecia

8 Art. 4 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului.

9 CEDO, Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen v. Danemarka.

10 CEDO, Folgero ş.a. v. Norvegia.

11 Comisia EDH, cauza X v. Suedia

12 Art. 2 din Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nr. 263 din 27.10.2005

13 Art. 12 alin. 5) din Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nr. 263 din 27.10.2005

14 CEDO, K. U. v. Finlanda.

15 CEDO, Y.F.v. Turcia

16 Art. 1 din Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului: Consimţămînt – consimţămîntul conştientizat al pacientului sau al reprezentantului său legal (în lipsa acestuia, al rudei apropiate) pentru efectuarea unei intervenţii medicale, exprimat benevol, în baza informaţiei multilaterale şi exhaustive primite de la medicul curant sau de la medicul care efectuează cercetarea biomedicală (studiul clinic), autentificat prin semnăturile pacientului sau a reprezentantului său legal (a rudei apropiate) şi a medicului în documentaţia medicală respectivă;

17 Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din 28.03.1995.

DOCUMENTE ANEXATE

  1. Prevederi ale Constituţiei:

Articolul 1

Statul Republica Moldova

  1. Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.

Articolul 4

Drepturile şi libertăţile omului

  1. Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

  2. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.

Articolul 7

Constituţia, Lege Supremă

Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.

Articolul 15

Universalitatea

Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea

Articolul 16

Egalitatea

  1. Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.

  2. Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fară deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială

Articolul 35

Dreptul la învăţătură

  1. Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin cel profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare.

(9) Dreptul prioritar de a alege sfera de instruire a copiilor revine părinţilor.

Articolul 54

Restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

  1. In Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

  2. Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

  3. Prevederile alineatului (2) nu admit restrîngerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

  4. Restrîngerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

[Art.54 în redacţia Lezii nr.351-XVdin 12.07.2001]

  1. Prevederi ale legislaţiei în vigoare

Legea învăţămîntului nr. 547 din 21,07.1995:

Articolul 6. Dreptul la învăţătură

  1. Dreptul la învăţătură este garantat, indiferent de naţionalitate sex, vîrstă, de originea şi starea socială, de apartenenţa politică sau religioasă, de antecedentele penale.

  2. Statul asigură şanse egale de acces în instituţiile de stat de învăţămînt liceal, profesional, mediu de specialitate şi superior, în funcţie de aptitudini şi capacităţi.

[Art. 6 completat prin Lezea nr.237-XV din 13.06.03. în vigoare 17.06.03]

A

Articolul 9. învăţămîntul general obligatoriu

Durata învăţămîntului general obligatoriu este de 9 ani. Frecventarea obligatorie a şcolii încetează la sfîrşitul anului de învăţămînt în care elevul atinge vîrsta de 16 ani.

Articolul 12. Stuctura sistemului de învăţămînt

Sistemul de învăţămînt, ţinîndu-se cont de necesitatea continuităţii educaţiei şi de particularităţile psihofiziologice de vîrstă, este organizat pe niveluri şi trepte şi axe următoarea structură:

  1. Învăţămîntul preşcolar

ÎI. învăţămîntul primar

  1. Învăţămîntul secundar:

  1. învăţămîntul secundar general:

  1. învăţămîntul gimnazial;

  2. învăţămîntul liceal.

  1. Învăţămîntul secundar profesional

  1. Învăţămîntul mediu de specialitate (colegiu)

  2. învăţămîntul superior

  3. învăţămîntul postuniversitar

Sistemul de învăţămînt include şi alte forme de învăţămînt:

  • învăţămîntul special;

  • învăţămîntul complementar;

  • învăţămîntul pentru adulţi.

[Art. 12 modificat prin Lezea nr.9î din 26.04.2012. în vigoare 08.06.2012]

[Art. 12 modificat prin Lezea nr. 71-XVI din 05.05.05. în vigoare 20.05.05]

[Art. 12 modificat prin Lezea nr. 237-XV din 13.06.03. în vigoare 17.06.03]

Articolul 17. învăţămîntul preşcolar

  1. Învăţămîntul preşcolar constituie prima treaptă a sistemului de educaţie şi instruire. El reprezintă un sistem de instituţii antepreşcolare şi preşcolare de diverse tipuri, de stat şi private, cu diferite programe de funcţionare, ce corespund standardelor educaţionale.

  2. Învăţămîntul preşcolar are drept scop principal pregătirea multilaterală a copilului pentru viaţă, în vederea integrării în activitatea şcolară, dezvoltarea capacităţilor creative prin valorificarea potenţialului psihofiziologic şi intelectual al acestuia.

  1. Învăţămîntul preşcolar de la vîrsta de 3 ani la 6 (7) ani este organizat în instituţii preşcolare de diverse tipuri şi forme de proprietate sau în grădiniţa-şcoală primară, cu diferite programe de activitate, în funcţie de gradul de dezvoltare a copilului şi de opţiunile părinţilor.

  2. Pregătirea copiilor preşcolari către şcoală este obligatorie de la vîrsta de 5 ani şi se realizează în grupe pregătitoare, în grădiniţă sau şcoală ori, la solicitarea părinţilor, în familie. Statul asigură condiţiile materiale şi financiare necesare bunei desfăşurări a procesului instructiv-educativ în grupele pregătitoare.

[Art. 17 modificat prin Lezea nr.!589-XV din 26.12.02. în vigoare 21.01.03]

Articolul 18. învăţămîntul primar

  1. Învăţămîntul primar contribuie la formarea copilului ca personalitate liberă şi creativă, la dezvoltarea capacităţilor intelectuale, a deprinderilor trainice de citit, scris şi calcul, asigurînd dezvoltarea aptitudinilor de comunicare şi a competenţelor de examinare într-o limbă modernă.

  1. în clasa I sînt înscrişi copiii care au împlinit vîrsta de 6 – 7 ani la data începerii anului şcolar. Şcolarizarea devine obligatorie la atingerea vîrtei de 7 ani.

Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 10 din 03.02.2009:

Articolul 51. Prevenirea şi controlul bolilor transmisibile

  1. Prevenirea şi controlul bolilor transmisibile se efectuează prin următoarele acţiuni complexe de sănătate publică:

  1. prevenirea răspîndirii internaţionale a bolilor;

  2. supravegherea epidemiologică;

  3. organizarea măsurilor de răspuns la urgenţele de sănătate publică;

  4. efectuarea vaccinărilor profilactice;

  5. implementarea programelor de prevenire şi control al bolilor;

  6. asigurarea populaţiei cu produse şi servicii sigure pentru sănătatea umana;

  7. siguranţa şi securitatea activităţilor ce implică utilizarea agenţilor biologici;

  8. igiena personală şi promovarea unui mod de viaţă sănătos;

  9. igiena şi salubrizarea localităţilor.

  1. Bolnavii de boli contagioase, persoanele suspecte de aceste boli şi cele care au venit în contact cu ei vor fi supuse examenului medical, supravegherii medicale, tratamentului, iar în caz de necesitate, spitalizării, izolării sau carantinei.

  2. în focarele de boli transmisibile se efectuează măsuri de sănătate publică confonn instrucţiunilor aprobate de Ministerul Sănătăţii.

  3. Persoanele purtătoare de agenţi patogeni, care pot fi surse de transmitere a bolilor contagioase ca urmare a specificului producţiei sau al muncii executate, nu . sînt admise în cîmpul muncii sau sînt transferate la o altă muncă, după caz.

Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din 28.03.1995:

Articolul 3. Orientarea profilactică a asigurării sănătăţii populaţiei

  1. Profilaxia este principiul fundamental în asigurarea sănătăţii populaţiei.

  2. Autorităţile administraţiei publice, unităţile economice sînt obligate să ia măsuri sociale şi medicale orientate spre profilaxia primară a maladiilor, în special spre salubritatea mediului înconjurător spre crearea şi menţinerea unor condiţii igienice favorabile de viaţă şi de muncă, spre menţinerea şi ocrotirea sănătăţii populaţiei, a unor categorii ale ei (femei, copii, bătrîni), spre propagarea odihnei active şi a culturii fizice de masă, spre alimentarea raţională şi educaţia sanitară a populaţiei.

Articolul 18. Educaţia sanitară a populaţiei

  1. Pentru a-şi asigura sănătatea, locuitorii republicii trebuie să posede cunoştinţe despre modul de viaţă sănătos, igiena individuală, alimentaţia raţională, prevenirea naşterii de copii handicapaţi, a maladiilor, despre inadmisibilitatea abuzului de medicamente, despre simptomele bolilor şi acordarea de prim ajutor medical, despre daunele alcoolului, stupefiantelor şi substanţelor psihotrope.

  2. Unităţile Ministerului Sănătăţii, alte ministere şi departamente, autorităţile administraţiei publice locale, unităţile economice sînt obligate să contribuie la educaţia sanitară a populaţiei.

Articolul 47. Obligaţia părinţilor faţă de copil

  1. Părinţii sînt obligaţi să aibă grijă de sănătatea copilului, de dezvoltarea lui prenatală şi posibilitatea, de educaţia lui fizică, spirituală şi morală, să-i cultive un mod sănătos de viaţă.

  2. Părinţii, alţi reprezentanţi legali, la solicitarea instituţiilor medico-sanitare, trebuie să prezinte copilul pentru examinare medicală şi aplicare a măsurilor de profilaxie.

  3. Neîndeplinirea obligaţiunilor sus-menţionate este pedepsită conform legii.

Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nr. 263 din 27.10.2005:

Articolul 1. Scopul prezentei legi şi noţiunile de bază

  1. Prezenta lege are drept scop consolidarea drepturilor fundamentale ale omului în sistemul serviciilor de sănătate, asigurarea respectării demnităţii şi integrităţii pacientului şi sporirea rolului participativ al persoanelor la adoptarea deciziilor de sănătate.

  2. în sensul prezentei legi, se definesc următoarele noţiuni:

intervenţie medicală (act medical) – orice examinare, tratament, cercetare clinică şi asistenţă sau altă acţiune aplicată pacientului cu scop profilactic, diagnostic, curativ (de tratament), de reabilitare sau de cercetare biomedicală şi executată de un medic sau alt lucrător medical;

consimţămînt – consimţămîntul conştientizat al pacientului sau al reprezentantului său legal (în lipsa acestuia, al rudei apropiate) pentru efectuarea unei intervenţii medicale, exprimat benevol, în baza informaţiei multilaterale şi exhaustive primite de la medicul curant sau de la medicul care efectuează cercetarea biomedicală (studiul clinic), autentificat prin semnăturile pacientului sau a reprezentantului său legal (a rudei apropiate) şi a medicului în documentaţia medicală respectivă;

[Art. 1 modificat prin Lezea nr.280-XVI din 14.12.2007. în vigoare 30.05.2008]

Articolul 2. Principiile de bază ale realizării drepturilor pacientului

Principiile de bază ale realizării drepturilor pacientului constau în:

  1. respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi a demnităţii fiinţei umane în domeniul ocrotirii sănătăţii;

  2. recunoaşterea vieţii umane, a sănătăţii omului ca valoare supremă;

  1. respectarea valorilor morale şi culturale ale pacientului, a convingerilor lui religioase şi filozofice;

  2. recunoaşterea pacientului, iar în cazurile prevăzute de legislaţie, a reprezentantului său legal (a rudei apropiate), în calitate de participant principal la luarea deciziei privind intervenţia medicală;

  3. reglementarea drepturilor, responsabilităţilor şi a condiţiilor de limitare a drepturilor pacientului în scopul protecţiei sănătăţii acestuia şi respectării drepturilor altor persoane;

  4. încrederea reciprocă dintre pacient şi lucrătorul medical.

Articolul 5. Drepturile pacientului

Pacientul are dreptul la:

i) informaţii exhaustive cu privire la propria sănătate, metodele de diagnostic, tratament şi recuperare, profilaxie, precum şi la riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a acestora;

k) exprimare benevolă a consimţămîntului sau refuzului la intervenţie medicală şi la participare la cercetarea biomedicală (studiul clinic), în modul stabilit de prezenta lege şi de alte acte normative;

Articolul 7. Responsabilităţile pacientului

(1) Pacientul are următoarele responsabilităţi:

  1. să aibă grijă de propria sănătate şi să ducă un mod de viaţă sănătos, excluzînd acţiunile premeditate ce dăunează sănătăţii lui şi a altor persoane;

  2. să respecte măsurile de precauţie în contactele cu alte persoane, inclusiv cu lucrătorii medicali, în cazul în care ştie că el suferă de o boală ce prezintă pericol social;

  3. să întreprindă, în lipsa contraindicaţilor medicale, măsuri profilactice obligatorii, inclusiv prin imunizări, a căror neîndeplinire ameninţă propria sănătate şi creează pericol social;

  4. să comunice lucrătorului medical informaţii complete despre bolile suportate şi cele curente, despre maladiile sale ce prezintă pericol social, inclusiv în caz de donare benevolă a sîngelui, a substanţelor lichide biologice, a organelor şi ţesuturilor.

Articolul 11. Asigurarea dreptului pacientului la informare

  1. Informaţiile medicale cu privire la starea sănătăţii pacientului şi la intervenţia medicală propusă, inclusiv la riscurile şi beneficiile potenţiale ale fiecărei proceduri, efectele posibile ale refuzului tratamentului, alternativele existente, pronosticul şi alte informaţii cu caracter medical, se prezintă de către prestatorul de servicii de sănătate într-un limbaj clar, respectuos şi accesibil pacientului, cu minimalizarea terminologiei profesionale. în cazul cînd pacientul nu cunoaşte limba de stat, se va căuta o altă formă de comunicare.

  2. Informaţiile medicale se prezintă pacientului personal, iar pentru persoanele care nu au atins vîrsta de 18 ani şi cele declarate incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată – reprezentanţilor lor legali (rudelor apropiate), informînd concomitent pacientul în măsură adecvată capacităţii lui de exerciţiu.

Articolul 13. Consimţămîntul şi modul de perfectare a acordului informat sau a refuzului

benevol la intervenţia medical

  1. O condiţie obligatorie premergătoare intervenţiei medicale este consimţămîntul pacientului, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege.

  2. Consimţămîntul pacientului la intervenţia medicală poate fi oral sau scris şi se perfectează prin înscrierea în documentaţia medicală a acestuia, cu semnarea obligatorie de către pacient sau reprezentantul său legal (ruda apropiată) şi medicul curant. Pentru intervenţiile medicale cu risc sporit (caracter invaziv sau chirurgical), consimţămîntul se perfectează obligatoriu, în formă scrisă, prin completarea unui formular special din documentaţia medicală, denumit acord informat. Lista intervenţiilor medicale care necesită perfectarea acordului informat în formă scrisă şi modelul formularului respectiv se elaborează de către Ministerul Sănătăţii.

  3. Acordul informat trebuie să conţină în mod obligatoriu informaţia, expusă într-o formă accesibilă pentru pacient, cu privire la scopul, efectul scontat, metodele intervenţiei medicale, riscul potenţial legat de ea, posibilele consecinţe medico-sociale, psihologice, economice etc., precum şi privind variantele alternative de tratament şi îngrijire medicală.

  4. Pacientul sau reprezentantul său legal (ruda apropiată) are dreptul de a renunţa la intervenţia medicală sau de a cere încetarea ei la orice etapă, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.6, cu asumarea responsabilităţii pentru o atare decizie.

  5. In caz de refuz la intervenţia medicală, exprimat de pacient sau de reprezentantul său legal (de ruda apropiată), acestuia i se explică, într-o formă accesibilă, consecinţele posibile. Refuzul categoric al pacientului se perfectează prin înscrierea respectivă în documentaţia medicală, cu indicarea consecinţelor posibile, şi se semnează în mod obligatoriu de către pacient sau reprezentantul său legal (ruda apropiată), precum şi de către medicul curant.

G Prevederile actelor juridice internaţionale cu privire la drepturile omului:

Declaraţia Universală a drepturilor omului

Articolul 1

Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.

Articolul 2

  1. Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fară nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgînd din orice altă situaţie.

  2. Pe lingă aceasta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care aparţine o persoană, fie această ţară sau teritoriu independente, sub tutelă, neautonome sau supuse unei limitări oarecare a suveranităţii.

Articolul 26

  1. Orice persoană are dreptul la educaţie. Educaţia trebuie să fie gratuită, cel puţin în ce priveşte învăţămîntul elementar şi de bază. Învăţămîntul elementar este obligatoriu, învăţămîntul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalităţi în funcţie de merit.

  2. Educaţia trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale. Ea trebuie să stimuleze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate popoarele şi între toate grupurile rasiale sau religioase, precum şi dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.

  3. Părinţii au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice3 sociale şi culturale

Articolul 2

  1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor fi exercitate fară nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau pe orice altă împrejurare.

Articolul 4

Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în ce priveşte folosinţa drepturilor asigurate de către stat în conformitate cu prezentul Pact, statul nu poate supune aceste drepturi decît la limitările stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi şi exclusive în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.

Articolul 13

  1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Pe lingă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.

  2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept:

  1. învăţămîntul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit;

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

Articolul 2

  1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fară nici o deosebire, în special de rasă, culoare, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.

  2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează ca, potrivit cu procedura lor constituţională şi cu dispoziţiile prezentului Pact, să adopte măsurile care să permită luarea unor măsuri legislative sau de alt ordin, menite să traducă în viaţă drepturile recunoscute în prezentul Pact care nu ar fi încă în vigoare.

Articolul 26

Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fară discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii.

In această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.

Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului

Articolul 1

  1. In sensul prezentei Convenţii, termenul de “discriminare” cuprinde orice distincţie, excludere, limitare sau preferinţă care, întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, situaţie economică sau naştere, are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte învăţămîntul şi mai ales:

a) înlăturarea unor persoane sau a unui grup de la accesul la diverse tipuri sau grade de învăţămînt;

  1. In sensul prezentei Convenţii, cuvîntul “învăţămînt” se referă la diverse tipuri şi diferite grade de învăţămînt şi cuprinde accesul la învăţămînt, nivelul şi calitatea sa, precum şi condiţiile în care este predat.

Articolul 3

In scopul de a elimina sau preveni orice discriminare în sensul prezentei Convenţii, statele participante îşi iau angajamentul:

  1. să abroge orice dispoziţii legislative şi administrative şi să pună capăt oricăror practici administrative care ar comporta o discriminare în domeniul învăţămîntului;

  2. să ia măsurile necesare, la nevoie pe cale legislativă, pentru a nu se face nici o discriminare la admiterea elevilor în instituţiile de învăţămînt;

Articolul 4

Statele participante la prezenta Convenţie îşi iau în plus angajamentul să furnizeze, să dezvolte şi să aplice o politică naţională menită să promoveze, prin metode adaptate circumstanţelor şi obiceiurilor naţionale, egalitatea de posibilităţi şi de tratament în domeniul învăţămîntului, şi mai ales:

a) să instituie învăţămîntul primar obligatoriu şi gratuit; să generalizeze şi să facă accesibil pentru toţi învăţămîntul mediu sub diversele sale forme; să facă accesibil pentru toţi, în funcţie de capacităţile fiecăruia, în condiţii de egalitate deplină, învăţămîntul superior; să asigure executarea de către toţi a obligaţiei şcolare prevăzute de lege;

Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului

Articolul 2

  1. Statele părţi se angajează să respecte drepturile care sunt enunţate în prezenta Convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fară nici o distincţie, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie.

  2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru ca copilul să fie efectiv protejat împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancţiuni motivate de situaţia juridică, activităţile, opiniile declarate sau convingerile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale membrilor familiei sale.

Articolul 28

  1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, vor urmări în special:

a) să facă învăţămîntul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi;

  1. să facă deschise şi accesibile tuturor copiilor informarea şi orientarea şcolară şi profesională;

  2. să ia măsuri pentru a încuraja frecventarea şcolii cu regularitate şi reducerea ratei de abandonare a şcolii.

  1. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea disciplinei şcolare intr-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta

Convenţie.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Articolul 14. Interzicerea discriminării Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fară nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Primul Protocol adiţional la Convenţie * *

Articolul 2. Dreptul la instruire Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţămîntului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţămînt conform convingerilor lor religioase şi filozofice.

Anatolie Munteanu

Chişinău, 23 iulie 2012

constcourt.md

Varianta PDF a documentului – Dosarul nr.28a/2012

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке