Selectați pagina

Scrisori cenzurate ale Părintelui Seraphim Rose: Toți credincioșii ortodocși adevărați sunt „fanatici“sau habotnici

Scrisori cenzurate ale Părintelui Seraphim Rose: Toți credincioșii ortodocși adevărați sunt „fanatici“sau habotnici

« 002. Luni, 15 iulie 1963

Dragă Alison,

Am primit scrisoarea ta vineri, întorcându-mă de la biserică, unde am primit Sfânta Împărtășanie. Așadar, se pare că, în acești câțiva ani, rolurile noastre s-au inversat: eu, care atunci încă eram în căutări, am descoperit obiectul căutărilor mele; pe când tu și acum mai cauți. Dar asta e voia lui Dumnezeu.

Mă bucur mult că primesc vești de la tine iarăși și sunt aproape convins că acum înțeleg semnificația scrisorilor tale. M-am rugat pentru tine mereu și m-am gândit la tine adesea; și e adevărat că, de o lună sau două, îmi stă gândul la tine în mod deosebit.

Când ți-am scris ultima dată, mă apropiasem mult de Biserica Ortodoxă Rusă, cu toate că încă aveam oarecare îndoieli; și, deși mă lepădasem de păcatele mele cele mai rele, în mare parte, încă trăiam așa cum trăiește lumea. Dar apoi, așa, nevrednic, cum sunt, Dumnezeu mi-a dezvăluit calea Sa. Am cunoscut un grup de ruși ortodocși trăitori înflăcărați (zeloși) și, în câteva luni, am fost primit în Biserica Ortodoxă Rusă din Exil, căreia de un an și jumătate îi sunt fiu devotat (în mod semnificativ, s-a întâmplat în Duminica „Fiului Risipitor“, drept înainte să înceapă Postul Paștelui). M-am renăscut întru Domnul nostru, acum sunt robul Lui și întru El am cunoscut o asemenea bucurie cum niciodată  în vremea când trăiam după lume nu am crezut că ar fi posibilă.

Am devenit ceea ce lumea ar numi un „fanatic“, un  habotnic; de fapt, toți credincioșii ortodocși adevărați sunt „fanatici“sau habotnici. Acest „fanatism“ este justificat prin faptul că Biserica Ortodoxă este singura și adevărata Biserică a lui Hristos; reprezintă realitatea față de care romano-catolicismul și toate celelalte așa zise „biserici” sunt, în cel mai bun caz, doar umbre palide. Se poate ca aceasta să ți se pară o declarație extremă și, ca să te convingi de adevărul ei, nu pot decât să te invit să-l descoperi singură.

Toate sunt după voia lui Dumnezeu; în legătură cu acest adevăr, în ultimii doi ani, am avut parte de experiențe clare și remarcabile. Căile lui Dumnezeu adesea ne par neobișnuite; dar scopul Lui e mereu același: să aducă oamenii la El. După cum am spus, acum sunt aproape sigur cu privire la rostul  scrisorilor tale: Dumnezeu vrea să-ți vorbească prin mine despre Ortodoxie – nu datorită vreunei virtuți de care aș da eu dovadă, ci pentru că Adevărul lui Dumnezeu e atât de puternic, încât poate fi dezvăluit chiar și prin intermediul  cuiva total nevrednic cum sunt eu.

Ceea ce spun eu trebuie că pare total neverosimil în ochii lumii. Din câte știu, tu ai vizitat o biserică ortodoxă numai de două ori în viața ta: probabil că tu încă ești o anglicană formală ( doar cu numele) dar în momentul de față, de fapt,  ești separată de orice religie; iar soțul tău probabil că e protestant sau nu aparține niciunei credințe. Poate că nu e nicio biserică ortodoxă în apropiere de tine  pe orază de o sută de mile în jur, și poate că privești Ortodoxia ca pe ceva „oriental“ și exotic. Prin urmare, este foarte „neverosimil“ că ai putea să devii ortodoxă; și totuși, sunt aproape convins în această privință și simt că vei recunoaște voia lui Dumnezeu în cuvintele pe care ți le adresez. Dacă e așa, și din moment ce Biserica Ortodoxă e singura și adevărata Biserică a lui Hristos, atunci nimic din ceea ce spune și face lumea nu te va împiedica să te apropii cu adevărat de Domnul nostru în Biserica Lui; și Domnul nostru va trimite în timp util mijloacele prin care își va îndeplini scopurile Lui.

Nu voi încerca să spun prea multe despre Ortodoxie în scrisoarea asta, ci voi aștepta să aflu reacția ta față de cele pe care ți le-am spus până acum. Și orice aș putea eu să spun, firește, va fi doar o expresie nedesăvârșită, incompletă, a unor adevăruri care nu înseamnă nimic până când individul nu le trăiește cu întregul lui suflet. Dacă chiar te preocupă Ortodoxia, pot să încep să-ți trimit cărți (nu neapărat cărți despre Ortodoxie, ci cărți care oferă sfaturi spirituale foarte practice, o hrană necesară pentru viața ortodoxă), icoane etc. și să îți și fac cunoștință cu persoane ortodoxe. De exemplu, cunosc la New York o tânără americană foarte devotată, care s-a convertit la Biserica Rusă. Una dintre bucuriile vieții ortodoxe este să cunoști astfel de persoane (chiar și numai prin corespondență), căci, mai ales în Ortodoxie, sentimentul comuniunii este foarte puternic; între credincioșii devotați, toți sunt „frați“ și „surori“, iar cuvintele astea nu sunt simple metafore. Toți cei care și-au însușit numele de creștin ortodox se străduiesc împreună pentru același scop; și, chiar și din timpul vieții acesteia, pregustăm iubirea desăvârșită care ne va uni întru Domnul în Împărăția veșnică pe care El a pregătit-o pentru credincioșii Săi.

Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru această Împărăție, Împărăția Cerurilor. „Bisericile” schismatice, în măsură mai mare sau mai mică, au uitat acest adevăr și au făcut compromisuri cu lumea; Ortodoxia e singura care a rămas supralumească.

Scopul vieții ortodoxe (pe care cu toții suntem cumplit de departe de a-l atinge) este să trăim această viață amintindu-ne neîncetat de viața de apoi, de fapt, să întrezărim chiar și din această viață, prin Harul lui Dumnezeu, începutul acelei vieți. Acesta este sensul acelei „bucurii“ sau „fericiri”  despre care tocmai am scris și care, pentru mine, reprezintă cea mai grăitoare dovadă a adevărului Ortodoxiei. Sfinții trăiesc neîncetat cu această ”fericire”  – mai târziu îți voi relata câteva istorisiri minunate legate de unii dintre sfinții noștri ruși din vremurile moderne și de felul în care această ”fericire”  s-a manifestat în cazul lor. Și Ortodoxia e singura care continuă să producă sfinți– adică sfinți adevărați, nu doar „oameni buni“. Actualul Arhiepiscop de San Francisco (a venit aici recent de la Paris) este un astfel de om. Duce o adevărată viață a răstignirii – cel mai sever ascetism (nici măcar nu se întinde vreodată ca să se odihnească), o dăruire totală față de ceilalți fără a se cruța deloc pe sine, milostenie creștină și răbdare până și în fața celor mai diabolice și calomnioase acuzații (căci Satana atacă Biserica noastră cu mare înverșunare, pe multe căi); și mereu e plin de atâta dragoste și bucurie, încât, în prezența sa, toți sunt mereu fericiți și plini de pace, chiar și în momente de necaz sau în cele mai dificile circumstanțe.

Acestea sunt vremuri foarte grele. Majoritatea preoților și episcopilor pe care îi cunosc (episcopii Bisericii noastre sunt foarte apropiați de poporul lor, sunt foarte calzi și ușor de abordat) sunt convinși că acestea sunt ultimele zile ale lumii și că domnia Antihristului se apropie. Firește, e foarte ușor să te pierzi cu firea contemplând subiectul ăsta; însă Domnul nostru ne-a spus să fim pregătiți pentru semnele sfârșitului, iar cei care nu se vor preocupa de aceste semne nu vor face decât să se lase înșelați de ele. Creștinii credincioși rămași în vremurile din urmă, după cum ne-a spus Hristos, vor fi foarte puțini; marea majoritate a celor care își spun ei înșiși creștini îl vor primi pe Antihrist ca pe Mesia. Prin urmare, nu este suficient să fim creștini „non-confesionali“. Cei care nu sunt adevărați creștini ortodocși aparțin „noului creștinism“,  așa zisului „creștinism“ al Antihristului. Papa de la Roma și aproape toți ceilalți vorbesc astăzi despre „prefacerea lumii“ prin creștinism: preoții și maicile participă la demonstrații în sprijinul „egalității între rase“ și al altor cauze asemănătoare. Acestea nu au nimic a face cu creștinismul: nu fac decât să le distragă atenția oamenilor de la țelul lor adevărat, anume Împărăția Cerurilor. Vremea care vine, de „pace“, „unitate“ și „înfrățire“, dacă va veni, se va desfășura sub domnia lui Antihrist: va fi în numele creștinătății, dar satanică în spirit. Astăzi cu toții caută fericirea pe Pământ și au impresia că ăsta e „creștinism“; adevărații creștini ortodocși știu că vremea persecuțiilor, care a început iarăși sub conducerea bolșevicilor, încă nu a luat sfârșit și că numai prin multe dureri și încercări ne vom învrednici să pătrundem în Împărăția Cerurilor.

Inima Ortodoxiei este rugăciunea; și pot să spun sincer că, înainte să descopăr Ortodoxia, n-am avut nici cea mai mică idee despre ce este rugăciunea sau ce putere are. Bineînțeles, credincioșii rămân adesea reci în timpul rugăciunilor; dar am trăit momente, petrecute atât de unul singur, cât și alături de alții, de rugăciune cu adevărat fierbinte și înflăcărată, și de lacrimi sincere de căință: și am trăit bucuria momentului în care am primit răspuns la rugăciunile mele. Fiind astfel îmbărbătat, eu, un om slab și nevrednic, am vorbit cu îndrăzneală Domnului și Maicii și Sfinților Săi (nu am mai întâlnit pe nimeni care să se roage Sfinților cu asemenea credință și atât de fierbinte precum credincioșii ortodocși), și îndrumarea pe care Aceștia mi-o acordă în viață e la fel de reală pentru mine precum propria-mi respirație.

Te rog să mă ierți că am scris atât de mult despre mine, dar îmi este imposibil să vorbesc despre Ortodoxie în mod abstract; tot ce știu despre Ortodoxie am aflat din experiența mea proprie. La un nivel exterior, poate că te-ar interesa să afli că nu m-am mai întors în lumea academică și că nici nu mă voi întoarce; că încă nu am terminat cartea pe care am început-o acum doi ani, atât din cauza dimensiunii sale, cât și a schimbărilor care au survenit de atunci în perspectiva mea (cartea se referă la condiția spirituală a lumii contemporane, în lumina Adevărului Ortodox). După ce voi fi terminat cartea, într-un an sau doi, cu voia Domnului, am de gând să devin călugăr (și poate preot),  în slujba lui Dumnezeu.

Cât despre situația ta, mie nu mi se pare deloc lipsită de speranță, ci chiar încurajatoare. Te simți părăsită de Dumnezeu; și totuși, ai puterea să te împotrivești ispitelor diavolești ale tatălui tău și să suporți tot ce ți s-a întâmplat cu o oarecare răbdare. Dumnezeu ți-a slăbit puterile, cred, ca să te pregătească să-ți descoperi toată puterea întru El; iar calea spre această putere se regăsește în Ortodoxie.

Scrie-mi în curând și spune-mi ce simți în inima ta. Dacă ți-am vorbit cu îndrăzneală, aceasta rezultă din marea certitudine și bucuria intensă pe care Domnul le revarsă asupra mea când mă împărtășesc din Preasfântul Său Trup și Sânge. Cum să nu vorbesc cu îndrăzneală, când e limpede ca lumina zilei că toate din această lume trec într-o clipă și rămân doar Domnul și Împărăția Sa minunată( de nedescris), pe care El a pregătit-o pentru noi, cei care luăm asupra noastră jugul Lui ușor (și, într-adevăr, cât de ușor e acest jug, care necredincioșilor le pare atât de greu!) și Îi urmăm Lui. Roagă-te pentru mine, care sunt nevrednic de toate care mi-au fost dăruite.

Fratele tău întru Hristos,

P.S. Unde se află mai exact Ursa în Illinois? E aproape de vreun oraș mare?

P.P.S. Adaug câteva articole scrise în limba engleză care au apărut recent în mica revistă a Diecezei din San Francisco.

P.S. iarăși: După ce am scris cele de mai sus, am citit câteva pagini scrise de unul dintre părinții noștri duhovnicești din vremurile recente (a murit în 1907 și încă nu a fost canonizat), Părintele Ioan din Kronstadt. Citesc câteva pagini din scrierile lui în fiecare seară și, de obicei, realizez că îmi vorbește foarte direct și explicit despre vreo problemă sau situație care m-a tulburat în acea zi. În seara asta, imediat după ce am terminat de scris scrisoarea asta, am citit (deschizând cartea la o pagină aleatorie) următoarele:

„Așa cum mama își învață copilul să meargă, ne învață și Domnul să credem în El cu credință vie. Mama își pune copilul pe picioare, îl lasă să stea așa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii pași, până când se hotărăște să pășească și cade. Întocmai ca o mamă, Domnul îl învață pe creștin să creadă în El, credința fiind ca și mersul (credința – cale duhovnicească).Credința noastră este firavă, lipsită de experiență, întocmai ca un copil care învață să meargă. Domnul ne lipsește de sprijinul Său, lăsându-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri și supărări. Ceva mai târziu însă, când avem mare nevoie de ajutor ca să scăpăm de ele (când nu simțim nevoia mântuirii nu suntem gata să mergem la El), parcă ne-ar îndemna să ne îndreptăm către El  după ajutor(și trebuie, într-adevăr, să o facem). Creștinul își dă silința să facă aceasta, „dă drumul” ochilor minții (așa cum copilul își dă drumul la picioare), încearcă să-l vadă cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obișnuită să-l „vadă” pe Dumnezeu se teme să-și facă curaj, se împiedică și cade. Vrăjmașul și stricăciunea păcatului pe care o avem de la naștere închid ochii inimii care încerca să vadă, ținându-l pe om departe de Dumnezeu, făcându-l să nu poată înainta. Domnul îi este totuși aproape, gata să-l aducă la sine, să-l cuprindă chiar și în brațe, numai să vină la El cu credință; și atunci când, străduindu-te, reușești să-L vezi pe Domnul cu ochii duhovnicești ai credinței, El îți întinde o mână de ajutor, ca și cum te-ar lua în brațe și ți-ar alunga vrăjmașii. Atunci simte creștinul îmbrățișarea Mântuitorului însuși.Slavă bunătății și înțelepciunii Tale, Doamne! Așa cum, atunci când ești strâmtorat de diavolul și de toate necazurile, trebuie să vezi îndată cu ochii inimii că înaintea ta stă Sânul iubitor de oameni al Mântuitorului tău, caută cu îndrăznire la acest Sân părintesc, ca la o nesecată comoară de bunătate și dărnicie și roagă-te Domnului, din toată inima, ca să ne facă și pe noi părtași acestui nesecat izvor de bunătate și ajutorare duhovnicească și îndată ți se va da ceea ce ceri. Principalul este să ai credință sau vedere a inimii către Domnul și nădejdea că vei primi de la El  tot ceea ce îi ceri, ca de la un Atot-bun. Așa este! Acesta este adevărul, experiența ne-o arată. Așa ne învață și Dumnezeu, adică să recunoaștem că fără El suntem de o neputință morală fără seamăn și, cu zdrobire de inimă, să menținem duhul nostru într-o necontenită dispoziție rugătoare.“»

Urmăritori / Pingbacks

  1. Pr. Serafim Rose – Scrisori cenzurate | albastru de… mai departe (2) - […] Toți credincioșii ortodocși adevărați sunt „fanatici“sau habotnici https://www.aparatorul.md/scrisori-cenzurate-ale-parintelui-seraphim-rose-toti-credinciosii-ortodocs… […]

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *