Selectați pagina

Salutul creştinilor: O scurtă mărturisire de credinţă, precum și o rugăciune spontană

Salutul creştinilor: O scurtă mărturisire de credinţă, precum și o rugăciune spontană

Salutul creştin este o scurtă mărturisire de credinţă, precum și o rugăciune spontană. Mântuitorul ne-a spus următorul lucru: “Unde sunt doi sau trei, adunaţi in numele Meu, acolo sunt si Eu, în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Pentru aceasta, salutul creștin, fiind rostit în numele lui Dumnezeu, este totodată și o stare de comuniune cu Acesta.

Deoarece omul a fost zidit de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, el nu poate trăi în singuratate, separat de semenii săi, ci numai în comuniune cu aceștia. Comuniunea cu cei de aproape ai noștri se face însă numai în virtutea dragostei, singura care ne deschide inima spre cei pe care îi întâlnim. Deoarece se poate observa ușor faptul că oamenii certați între ei evită să se întâlnească, iar dacă o fac, refuză să se salute, putem spune că salutul necesită dragostea noastră față de cel pe care îl salutăm.

Salutul creștinilor

Întâlnirea cu un om trebuie să fie întotdeauna prilej de bucurie. Sfinții Părinți spun că fiecare întâlnire este de mare folos, fie pentru noi, fie pentru cel pe care îl întâlnim. Bucurându-ne de cel pe care îl întâlnim, simțim automat nevoia să îi facem o urare de bine. Ca și creștini, urările de bine pe care le dorim celor pe care îi întâlnim iau forma unor rugăciuni spontane.

În cărțile Sfintei Scripturi au fost înscrise unele formule de salut existente deja la acea dată între creștinii vremii. Formulele de salut folosite de creștini în primele secole aveau mai multe roluri. Astfel, în perioada persecuțiilor, când creștinii trăiau în ascuns, unele forme de salut vizau în primul rând recunoașterea reciprocă. Mai apoi, acestea au păstrat două scopuri complementare: mărturisirea credinței în Hristos și comuniunea cu cel întâlnit. 

Mântuitorul îi saluta adesea pe Apostoli, prin cuvintele: “Pace vouă!” (Ioan 19, 20) sau “Bucurați-vă!”. El nu îi salută doar, ci le și daruia o reală pace interioară, precum și o bucurie care nu îi părăsea nici în cele mai vitrege momente. Această bucurie a întâlnirii arată starea sufletească pe care trebuie să o avem întotdeauna, ca unii care trăim în vremea Învierii.

Sfânta Scriptură consemnează o serie de formule de salut specifice Epistolelor, acestea luând forma unor introduceri sau încheieri, după cum urmează: “Îmbrățișați-vă unul pe altul cu sărutarea dragostei. Pace vouă tuturor, celor întru Hristos Iisus” (I Petru 5, 14). “Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Corinteni 13, 13). “Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 3).

În cultul liturgic bisericesc s-au păstrat toate aceste formule de salut, sub forma unor binecuvântări. Salutul izvorât din bucuria pascală, anume “Bucură-te!”, a fost prealuat în toate Acatistele închinate Maicii Domnului sau Sfinților.

Astăzi, creștinii se salută între ei mai ales cu salutul “Doamne, ajută!”. Acest salut nu trebuie înțeles ca o necesitate de comportament, ci el trebuie să izvorască dintr-o viețuire autentică în Hristos, ca un fel de rugăciune spontană. Atunci când acest salut este rostit în mod inconștient, el nu are puterea de a bucura inima celui salutat.

În perioada cuprinsă între Paști și Înălțare, creștinii se salută cu “Hristos a înviat!” și “Adevărat a înviat!”. Mai apoi, până la Pogorârea Duhului Sfant, creștinii se salută cu “Hristos S-a înălțat” și cu “Adevărat S-a înălțat!”.

Slujitorii din Sfântul Altar păstrează între ei un salut cu totul special, numit “Sărutarea pacii”. Această formă de salut, formulată ca ritual liturgic, era la început o condiție a participării credincioșilor la săvârșirea Sfintei Liturghii. Fiecare creștin era dator să fie împăcat cu toți ceilalți. Treptat însă, din motive practice, acest salut a fost înlocuit de rostirea Crezului, el fiind păstrat în forma lui inițială numai între sfințiții slujitori, în Sfântul Altar. În amintirea acestei practici, pe alocuri, credincioșii obișnuiesc să își strângă mâna, dar din pricina aglomerației și a riscului de a se crea zarvă intr-un moment de mare importanță al Sfintei Liturghii, acest lucru nu este încurajat.

După cum spuneam, “sărutarea pacii”, în forma ei inițială, este săvârșită astăzi numai de către slujitorii Sfântului Altar. Astfel, când la strană se cântă “Pe Tatal, pe Fiul și pe Sfântul Duh…”, slujitorii se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, rostind rugăciunea “Iubite-voi, Doamne!”, sărută Cinstitele Daruri și Sfanta Masa, după care își dau succesiv “sărutarea pacii” pe umeri, strângându-și mâna dreaptă. Primul dintre slujitori spune “Hristos în mijlocul nostru”, al doilea continuă, zicând “… este și va fi…”, iar cel dintâi încheie, zicand “… totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor!”

Din cuvintele salutului folosit se vede atât raportarea celui care salută la cel salutat, cât și calitatea celui pe care îl salutăm. Creștinii îi salută pe clerici folosind următoarele formule: “Binecuvintează, părinte!” sau “Sărut mana, părinte!”. La acestea, slujitorii Altarului răspund prin cuvintele “Domnul să te binecuvinteze” sau, mai scurt, “Domnul!” Sărutarea mâinii preotului, ca a unuia care dăruiește binecuvântarea și Sfintele Taine, este și ea o modalitate smerită de salut.

“Doamne, ajută!” rămâne însă cel mai folosit salut creștin. Legat de acesta, Costion Nicolescu spune: “Conform promisiunii evanghelice, când doi oameni se întâlnesc și sunt împreună în numele Domnului, Acesta e cu ei. “Doamne ajută!” este un salut, dar și o rugăciune, nu numai pentru cei ce se întâlnesc sau se despart, ci și pentru toată lumea, nefiind precizată persoana. “Doamne ajută!” este rugăciunea isihastă a satului nostru, conducând, prin pomenirea cât mai deasă a numelui Domnului, la liniștire și trezvie.”

Teodor Danalache

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: