Mânia, care «ne orbeşte ochii sufletului, nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi».

Drept aceea, «cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite». Suntem datori «să înfrânăm nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget»: «Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curăţi inima de ţinerea de minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui».

În concluzie, «leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte»(Sfântul Ioan Casian Românul)

Sursa:

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, editura Învierea, 1998, pag. 335

Share This