Selectați pagina

Să-i întărim pe copii, să le sădim sămânța dreptei cinstiri și să nu ne pierdem curajul, căci ceea ce semănăm, nu se pierde

Să-i întărim pe copii, să le sădim sămânța dreptei cinstiri și să nu ne pierdem curajul, căci ceea ce semănăm, nu se pierde

Aș dori să-mi dați binecuvântarea voastră, ca să lumineze Dumnezeu întunericul meu și să pot să vă spun două cuvinte.

Vă voi citi o mică pericopă evanghelică: „Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”[1].

Aici vedem pe femeia cananeiancă – se înțelege că era închinătoare la idoli – care avea o fiică demonizată. De aceea era și firesc ca această mamă să sufere împreună cu fiica ei. Aceea, ca o demonizată ce era, nu-și dădea seama când diavolul o chinuia și o zdrobea, dar mama văzând copilul ei în această stare – bolnavă de mulți ani – avea înlăuntrul ei  o rană foarte mare și ardea. Cu siguranță că o va fi dus la medici, peste tot, dar vindecare deloc. A auzit că în Israil este un om, un profet care face minuni. Scoate demoni, vindecă pe cei bolnavi, pe păcătoși îi iartă, pe toți îi primește, pe nimeni nu alungă. Astfel, a prins curaj. Se gândea: „Acesta va fi Izbăvitorul meu, la Acesta voi alerga. O văd aceasta în faptă, de vreme ce face atâtea vindecări și atât de mult bine oamenilor”.

Și a venit; a venit cu multă credință, s-a închinat lui Hristos și I-a spus: „Doamne, fiica mea este rău chinuită de demon și suferă înfricoșător și vindecare nu primește de nicăieri. Te rog, Te implor, mă închin Ție, Te ador, dăruiește vindecare, săvârșește minunea Ta și cu fiica mea”. Se vede că Îl silea pe Hristos cu rugămințile și cu strigătele ei în urma Lui, Îl obosea… Dar Hristos nu obosește. Ucenicii, văzând pe cananeiancă că striga cu atâta insistență și că Îl necăjea pe Domnul, L-au rugat să o slobozească, să o alunge, să termine cu necazul ei. Aceasta însă a venit și cu mai multă stăruință L-a rugat, a căzut la picioarele Lui, zicând: „Doamne, fie-Ți milă!”.

Atunci Domnul S-a întors către Apostolii Săi și le-a spus: „Nu am venit pe pământ să-i vindec pe cei de alt neam, ci doar pe oile pierdute ale lui Israil. Deoarece Israil era poporul ales al lui Dumnezeu, iar israilitenii credeau că ei sunt copiii lui Dumnezeu, pe toți ceilalți oameni îi socoteau de nimic.

Desigur, Domnul a avut scopul Său atunci când a spus aceasta. A făcut-o ca să o provoace pe femeie să-L roage cu și mai multă fierbințeală, să sporească și mai mult în credință, să-i rușineze pe cărturari și farisei, pe învățătorii de Lege, care credeau că sunt importanți, că sunt prin excelență copiii lui Dumnezeu, cei care se supuneau Legii lui Dumnezeu. Domnul a zis în continuare: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Adică nu este cu putință, nu este bine să-i lipsesc de vindecare pe copiii lui Israil și să o dau câinilor, așa cum erau socotiți străinii, idolatrii.

Însă ea, când a auzit pe Domnul zicând acest cuvânt, se vede că a durut-o mult, dar de frica de a nu pierde o atât de mare vindecare, izbăvire ce o aștepta de la Domnul, a căzut la picioarele Lui și i-a spus: „ Da, Doamne, noi suntem câinii, în timp ce copiii lui Israil sunt copiii lui Dumnezeu, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Ca și cum ar fi spus: „O fărămitură dă-mi și mie, de vreme ce sunt câine și nu un copil al lui Israil, dintre cei aleși”. Iar când a văzut Domnul credința ei atât de mare, îndată i-a spus: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești!”. Și din clipa aceea fiica ei s-a vindecat. A biruit credința!

Avem de asemenea și pe femeia cu scurgere de sânge. Și aceasta, așa cum vedem în Sfânta Evanghelie, suferea de 12 ani de scurgere de sânge, dar vindecare nu afla nicăieri. Cheltuise foarte mulți bani cu doctorii și medicamentele, dar fără vindecare. S-a apropiat de Hristos cu credință. Credea că dacă doar se va atinge de El, se va vindeca. Și nu s-a înșelat în dorința inimii ei. Hristos ca să arate marea ei credință și vindecare totdată, a spus Ucenicilor Săi:

– Cine S-a atins de Mine?

– Doamne, atâta lume este aici, iar mulțimile Te îmbulzesc și spui „Cine s-a atins de Mine?”?

– Da, cineva s-a atins de Mine, căci am simțit cum a ieșit o putere din Mine. Cine este acela?

Văzând femeia că nu I-a scăpat lui Hristos ceea ce a făcut, s-a apropiat de El și tremurând, a căzut la picioarele Lui, mărturisind înaintea întregului popor minunea; și anume că din clipa aceea în care s-a atins de El, i s-a oprit scurgerea sângelui și s-a vindecat deplin. Atunci i-a spus Iisus:

– Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace[2].

Și într-o altă parabolă evanghelică vedem pe o văduvă că deranja cu insistența ei, că „supăra” un judecător, care nu avea frică de Dumnezeu și nici de oameni nu se rușina, dar care i-a făcut dreptate, adică a ocrotit-o și a scăpat-o de o nedreptate. Ați văzut ce a făcut judecătorul cel nedrept? După multă insistență și deranj, ce i-a pricinuit femeia, ca să scape, i-a împlinit cererea[3]. Dacă acest judecător netemător de Dumnezeu a ajuns să împlinească cererea văduvei, pentru că-l deranja cu insistența ei, cu atât mai mult Părintele Ceresc va împlini cererile fiilor Săi!

Aceasta trebuie să o facem și noi. Să cerem, să rugăm, să batem la ușa milei Domnului și vom primi răspuns. De aceea să prindem curaj, să îmbrățișăm credința și să nu încetăm să cerem prin rugăciune ceea ce ne preocupă, atât păcatele, cât și patimile sau chiar și problemele de viață. Rugăciunea aduce atâtea bunătăți celui care se roagă, atunci când crede neclintit că va primi răspuns.

Când Domnul a coborât din Muntele Tabor, a venit tatăl unui copil lunatic și a căzut la picioarele lui Hristos și I-a spus:

– Doamne, mă rog Ție, miluiește pe fiul meu, căci este lunatic și pătimește rău. L-am dus la Ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Fie-Ți milă de noi și de este cu putință, ajută-ne!

Iar Domnul i-a răspuns:

– Dacă poți să crezi, că pot să-l vindec pe copilul tău, toate sunt cu putință celui care crede.

Acela, temându-se ca nu cumva să nu creadă cum trebuie și atât cât trebuie, ca să se vindece copilul său, spune Domnului cu lacrimi:

– Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Întărește-mi credința, ca să devină puternică, iar copilul meu să se vindece.

Și atunci Domnul a certat duhul cel necurat și după ce l-a scuturat cu putere pe copil, a ieșit din el, lăsându-l ca și mort. Hristos îl apucă de mână, îl ridică și-l predă vindecat tatălui său[4].

Și noi, atunci când avem cererile noastre, când avem nevoile noastre, când ne provoacă păcatul, ne provoacă patimile, ne strâmtorează, să îngenunchem cu toată inima și să strigăm  – dacă este cu putință, rugăciunile noastre să fie însoțite de lacrimi – și cererile noastre vor fi ascultate de Dumnezeu. Vedem și pe David în Psalmul 140, care se cântă la Vecernie, că spune: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine”. Doamne, strigă către Tine, strig cu toată inima mea, din tot sufletul meu; să fie ascultate cuvintele rugăciunii mele, să vină în urechile Tale și împlinește cererile mele.

„Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Cu adevărat, o asemenea rugăciune este cu neputință să nu fie auzită. Dar rugăciunile noastre – și mai ales ale mele – sunt cele care nu primesc răspuns. De ce? Fiindcă atunci când ne rugăm, mintea noastră nu este acolo.

Un popă idolatru a spus unor monahi:

– Când vă rugați Dumnezeului vostru, vă răspunde?

– Nu, au răspuns monahii.

– Mie îmi răspunde dumnezeul meu. Dacă nu vă răspunde, înseamnă că aveți gânduri rele.

– Cu adevărat așa este, au răspuns părinții.

Desigur, aceluia îi răspundea diavolul, dar părinții au văzut că spunea adevărul. Când ne rugăm, mintea noastră se răspândește pe ici-colo și nu știm ce spunem. Și de vreme ce noi nu înțelegem, cum să înțeleagă Dumnezeu rugăciunea noastră? De aceea e nevoie, atunci când ne rugăm, ca de mai înainte să conștientizăm păcătoșenia noastră, să o facem trăire și să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu cu smerenie și cu zdrobire de inimă. Iar când păcătoșenia ni se face simțământ al inimii, atunci încetează și răspândirea. Încetarea răspândirii va crea dispoziția pentru rugăciunea nerăspândită. Atunci cuvintele noastre vor avea răsunet.

Așa cum vedem la vameș și la fariseu. Fariseul făcea rugăciune mult mai multă decât vameșul și spunea: „Postesc, dau zeciuială…” și celelalte, dar nu sunt ca acest vameș nedrept, care face samavolnicii și atâtea altele[5]. Fariseul se credea drept, deoarece făcea faptele bune la exterior; postea, priveghea, făcea ca să fie văzut milostenie, făcea rugăciuni la colțurile ulițelor, unde ridica sus mâinile, își spăla mâinile înainte de a mânca și toate celelalte ale Legii și credea, potrivit conștiinței sale, că era foarte în regulă.

Vameșul nu făcea multă rugăciune. Ce spunea? „Milostiv fie mie, Doamne, păcătosului!” . Nu a spus multe lucruri, dar ce avea rugăciunea lui? Avea ceva deosebit. Care era aceasta? Recunoașterea că era un vameș, un păcătos. Vameșii pe atunci erau socotiți nedrepți și aveau împotriva lor acuzația de oameni păcătoși, de oameni de nimic, fiindcă răpeau. Prin urmare, sărmanul vameș își simțea nedreptățile. Cum ar fi putut ridica capul cel sărac și să spună: „Dau zeciuială din toate câte am, postesc de două ori pe săptămână sau fac fapte bune și atâtea altele”? Acesta văzându-și întunericul nedreptății și păcatului său, a căzut la pământ și nu îndrăznea să-și ridice privirea, fiindcă se socotea ultimul om, cel mai mare păcătos. Și totuși, această aplecare a grumazului, datorată faptului că nu îndrăznea să privească la înălțime, era deja o rugăciune, care a cutremurat tronul dumnezeieștii mile. Și a coborât, zice, vameșul îndreptat, iar fariseul osândit. Smerenia aceasta, această plecare a capului cu privirea în jos, rușinea pe care o simțea, mustrarea conștiinței, toate acestea au contribuit la faptul că el a coborât îndreptat, adică iertat de Dumnezeu.

Mai ales această pildă a vameșului ne dă învățătura, ne luminează calea, ne dă prilejul să cugetăm, să vedem cum se aude rugăciunea celui care se roagă. Să ne cercetăm puțin pe noi înșine și să vedem: când ne-am rugat și mintea noastră a cutreierat prin toată lumea, iar noi nu am înțeles defel ce am spus, am simțit vreo schimbare înlăutrul nostru? Am simțit uscăciune, ca și cum nu am fi făcut rugăciune. Acesta este răspunsul pe care l-am primit. Am cunoscut aceasta din practică. Când însă ca și vameșul ne vom ruga astfel, în genunchi, cu lacrimi, cu smerenie, cu cunoașterea de sine, să credem că rugăciunile noastre vor primi răspuns.

Ana prorocița, mama profetului Samuil, era stearpă, așa cum cunoaștem din Scriptură, și nu avea copii deloc. Cealaltă femeie a bărbatului ei avea mulți copii. Fiind stearpă, suferea și își dorea și ea să dobândească un copil. Durerea sufletului ei a condus-o la Templul lui Dumnezeu, ca să se roage. Îngenuncheată fiind în Templu, plângea sfâșietor și se ruga lui Dumnezeu. Din multa ei rugăciune și din dăruirea totală lui Dumnezeu, nu simțea ce se petrecea în jurul ei. , fiind cu totul dăruită, trup și suflet. Lacrimile ei curgeau ca un râu, inima ei ardea și glasul ei striga sfâșietor. Preotul Eli era în Altar, în Sfânta Sfintelor, precum și slujitorul. Spune slujitorul preotului lui Dumnezeu:

– Ce se întâmplă cu această femeie beată? Să o scoatem din templu?

– Nu, nu o vom scoate, fiindcă sufletul ei este foarte îndurerat. Las-o acolo, să-și verse durerea ei înaintea lui Dumnezeu.

Și cunoaștem că această rugăciune i-a adus ca roadă un sfânt în pântecele ei și a născut pe marele Profet Samuil.

Vedeți de ce fel de rugăciuni este nevoie, ca să primim răspuns la cererile noastre de la Dumnezeu și, mai ales, atunci când acestea sunt serioase și greu de dezlegat? Câte probleme ne preocupă, familiale, economice, probleme legate de copii, pentru care toți părinții au o cutremurătoare agonie astăzi. Căci în afara casei pândesc lupi și lei, ca să-i sfâșie. Prin urmare, agonia acestor oameni este foarte mare, căci vedem cum satana îi prinde în mreaja sa, îi prinde în cârlig și îi trage afară din mare. Și astfel se creează această putrezire și moartea sufletească a copiilor. Toți acești copii au nevoie de multă rugăciune.

Avem, desigur, foarte multe pilde de mame, a căror rugăciunea salvat pe copiii lor, precum Sfânta Monica. Precum știți, Sfânta Monica era mama Sfințitului Augustin. Acesta, înainte de a deveni „sfințit”, era desfrânat, unul dintre cei mai mari păcătoși. Dar această femeie sfântă nu a îngenuncheat în fața acestei primejdii mari, înaintea pierzării fiului ei. Nu s-a împuținat când l-a văzut tăvălindu-se în desfrânare neîncetat, deoarece curajul și credința ei erau mari. Se nevoia în rugăciune, pe măsură erau și lacrimile ei. Iar durerea ei l-a adus la pocăință. S-a pocăit Augustin. Dar și mai târziu, când a căzut în erezie, mama a purtat o altă luptă mare, ca să-l readucă la Credința Ortodoxă. A ajuns la Mediolan și, ajungând la Sfântul Ambrozie, plângea și se tânguia  înaintea lui, arătându-i toate cele care le făcuse fiul ei. Văzând lacrimile ei, precum și durerea sufletului ei dimpreună cu credința, i-a spus:

– Femeie, aceste lacrimi ce le verși, nu vor rămâne fără roadă. Crede-mă că fiul tău se va schimba.

Și într-adevăr, s-a schimbat și a devenit Sfințitul Augustin, care este prăznuit astăzi între Sfinții Bisericii.

Vedeți marile izbânzi ale mamelor? Nu s-au temut, nu au deznădăjduit atunci când îi vedeau pe fiii lor distrugându-se. Niciodată nu lăsat loc descurajării. Aceasta este un mare rău. De aceea trebuie să-i întărim pe copii, să le sădim sămânța dreptei cinstiri și să nu ne pierdem curajul, căci ceea ce semănăm, nu se pierde. Intră sămânța în sufletul lor și chiar dacă acum la tinerețe nu primesc nimic, vorbesc împotrivă, ies în afară, nu vin la biserică și fac oarecari greșeli. Înlăuntrul lor însă au credință, în lăuntrul lor se ascunde un om foarte frumos. Să știți că sămânța va da rod. Va veni vremea când Dumnezeu va da vânt prielnic, va ploua, va răsări soarele și vo rodi însutit.

[1] Matei 15, 21-28.

[2] Luca 8, 43-48.

[3] Luca 18, 1-8.

[4] Matei 17, 14-20; Marcu 9, 17-27; Luca 9, 37-43.

[5] Luca 18, 9-14.

Fragment din cartea Arta mântuirii – Starețul Efrem Filotheitul, ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos.

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *