Selectați pagina

Să fiți cu ochi mulți, precum Heruvimii. De pretutindeni să vedeți cursele diavolului

Să fiți cu ochi mulți, precum Heruvimii. De pretutindeni să vedeți cursele diavolului

Starețul, adeseori, când ne sfătuia despre ascultare, ne spunea: „Să fiți cu ochi mulți, precum Heruvimii. De pretutindeni să vedeți cursele diavolului, căci de multe ori vine sub chipul îngerului, care învață teologia, dar are ca scop doborârea omului”.

Odată, înainte ca noi să intrăm în ascultarea față de Stareț, avea un ucenic pe nume Ioan, care era vlah. Acesta făcea carte, după care a urmat viața monahală și a mers lângă Stareț. Într-o seară a bătut demonul la ușa lui, zicând:

–   Pentru rugăciunile Sfinților Părinților… Scoală-te, frate, ca să-ți faci canonul!

Fratele s-a sculat și a început să se roage cu râvnă, crezând că fusese îngerul său păzitor. În ziua următoare s-a petrecut la fel și tot așa. După ce demonul a văzut că monahul a crezut deplin că era îngerul său păzitor, a început să-l învețe multe. Nu-l vedea, desigur, dar îi vorbea și îi spunea:

–   Ia aminte bine, să nu-i spui Starețului tău că îți vorbesc și te învăț, căci altfel nu voi mai veni. Și astfel vei pierde ajutorul meu și contemplația.

Iar monahul s-a gândit: „Decât să pierd pe îngerul meu, mai bine să nu spun nimic Starețului”. În continuare diavolul a împletit foarte frumos cursa și după ce a văzut că nu a spus nimic Starețului, s-a gândit: „De acum este al meu și îi voi da lovitura de grație”. Într-o zi i-a spus:

–   Mâine va fi Duminică. După biserică, să vii în cutare loc și de acolo te voi lua la Cer. Acolo te voi duce la Sfânta Treime, vei vedea Raiul și multe altele.

Monahul, nu se știe cum a fost luminat – mai degrabă rugăciunile Starețului au fost – s-a gândit să meargă să mulțumească Starețului pentru ajutorul ce i-l dăduse, apoi să mulțumească și duhovnicului, iar apoi să meargă la biserică. Iar la sfârșit, după biserică, avea să meargă în locul unde îi spusese îngerul întunecat și de unde avea să-l ia pentru totdeauna. Merge, așadar, la Stareț, povățuit fiind de harul lui Dumnezeu și de rugăciunile Starețului și cade la picioarele lui.

Cu lacrimi a început să-i mulțumească pentru că l-a făcut monah, pentru sfaturile lui șamd. Starețul îl privește cu atenție și îi spune:

–   Fiul meu, pentru ce sunt lacrimile și mulțumirile? De unde pornesc toate acestea? Altădată nu le făceai. Îmi vei spune de ce îmi mulțumești.

–   Iată, Gheronda, astfel simt har de la Dumnezeu și sunt mișcat de recunoștință să-ți mulțumesc.

–   Altceva se întâmplă. Nu este asta. Nu vei merge la biserică până ce nu-mi vei spune ce ți se întâmplă.

Atunci a fost nevoit să le spune pe toate Starețului:

–   De ce nu mi le-ai spus? Ți-a spus îngerul să nu-mi spui nimic?

Și în timp ce i-a spus acestea, i-a tras o palmă.

–   Da, mi-a spus, a răspuns monahul

–   Dacă era îngerul lui Dumnezeu, de ce să-ți spună să nu-mi spui nimic mie, care sunt Starețul tău? Starețul cu îngerii împreună-lucrează, fiindcă este și el rob al lui Dumnezeu, precum îngerii. Ca să-ți spună să nu-mi descoperi nimic, înseamnă că nu este înger, ci un diavol viclean, care vrea să te arunce în moarte sufletească. Așadar, fiul meu, mergi la chilia ta. La biserică nu vei merge și de aici înainte nu vei mai vedea pe „îngerul” tău, și vei vedea acum dacă va mai veni.

Într-adevăr, fratele s-a supus și demonul nu a mai venit.

Iată, ce face povățuitorul duhovnicesc! Dacă Starețul nu ar fi avut experiență duhovnicească, ar fi primit mulțumirile, l-ar fi lăudat și cu gândul că are harul lui Dumnezeu, l-ar fi luat diavolul din mâinile sale și fratele ar fi fost condus la moarte sufletească și trupească. Dar experiența duhovnicului nu l-a lăsat. „Să nu spui Starețului” este lucru diavolesc, căci diavolul se teme de Stareț și de mărturisirea curată. […]

Când credem acestea, ce ni le spune diavolul, atunci câștigă drepturi asupra noastră. De aceea să nu le credem în gândul nostru, ci să le spunem pe toate la duhovnic. Demonii se tem de Stareț și dacă înțeleg din fapte și din dispoziția lăuntrică că ascund ceva de el, într-o zi îl vor mânca. E ca și cum ar lua cineva șerpișori mici și s-ar juca cu ei la pieptul său. Când însă se vor mări, îl vor mușca și din veninul lor va muri. Când mă războiau gândurile și îmi mâncau măruntaiele, cu împotrivirea „Alerg acum la Stareț”, se risipeau îndată, mai înainte de a ajunge la coliba lui.

Cuviosul Efrem Sirul spune: „Să nu asculți pe cel care îl clevetește și îl osândește pe părintele tău duhovnicesc. Ci fugi de unul ca acesta, ca de un șarpe otrăvitor, otravă, foc care te va arde”.

De câte ori nu vine diavolul și ne spune lucruri duhovnicești, ca să ne înșele, să ne convingă să grăim împotrivă povățuitorului duhovnicesc și să credem că ale noastre cugetări sunt mai corecte decât ale duhovnicului.

De aceea trebuie să ne lăsăm povățuiți, deoarece părinții duhovnicești priveghează pentru sufletele noastre. În războiul duhovnicesc al copilului, primul prezent îl dă părintele duhovnicesc. El este reprezentantul lui Dumnezeu, este ca o icoană văzută a lui Dumnezeu.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *