Select Page

Să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră

Să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră

CUVÎNT AL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR – DESPRE POCĂINŢĂ

Vrei să afli şi din altă parte că aducerea-aminte de păcate este o ispravă mare? Ascultă pe Iov, care pe lîngă celelalte fapte bune a fost slăvit şi pentru mărturisire, căci zice : Şi de am păcătuit fără de voie şi am ascuns păcatul meu. Căci nu m-am ruşinat de multa mulţime a gloatei să măr­turisesc înaintea lor (Iov 31, 33-34). Ca şi cum ar zice: Niciodată nu m-am ruşinat de mulţimea celor asemenea cu mine. Căci ce folos este a nu şti oamenii, cînd ştie Dumnezeu? Şi ce vătămare mi se pricinuieşte cînd aceştia îmi ştiu greşalele, cînd Dumnezeu voieşte să mă slobozească de osîndă? Şi cu toate că toţi mă vor osîndi, dar dacă Judecătorul va strica hotărîrea lor, nici o grijă nu port de hotărîrea lor; sau cu toate că toţi mă vor lăuda şi mă vor slăvi, dar Acela mă va osîndi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Căci întru toate trebuie a privi la Acela, şi să facem cu păcatele cum facem cu banii. Fiindcă noi îndată ce ne-am sculat din pat, mai înainte de a merge la tîrg sau de a ne apuca, de vreo treabă, din cele ale noastre sau din cele de obşte, chemăm pe slugă şi-i cerem socoteala pentru cele cheltuite, ca să vedem ce a cheltuit rău, ce bine şi ce a mai rămas. Iar de vom vedea că ceea ce a rămas este puţin, îndată căutăm surse de venituri, ca să nu rămînem săraci şi să pierim de foame. Aşa să facem şi la faptele noastre. Chemînd aducerea aminte a noastră să facem socoteala cuvintelor, cugetelor şi faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviinţă şi ce spre vătămarea noastră, care cuvînt s-a cheltuit rău la ocări, la vorbe de ruşine şi la sudalme; care cuget a pornit ochiul să privească cu desfrînare, care gînd s-a făcut lucru spre vătămarea noastră, prin mîini, prin limbă, sau prin ochi. Şi să ne silim a ne depărta de cheltuiala cea necuviincioasă şi în locul celor ce odată s-au cheltuit rău să investim cele spre bine; în locul cuvintelor grăite în zadar, rugăciuni; în locul privirilor desfrînate, posturi şi milostenii. Şi de vom cheltui fără cuviinţă tot, nelăsîndu-ne nimic bun ca să punem în vistieria noastră, vom ajunge la sărăcia cea mai de pe urmă, greşind fără de luare aminte, şi ne vom trimite înşine în osînda focului cea fără de sfîrşit.

Socoteala banilor obişnuim s-o facem dimineaţa, iar socoteala faptelor seara după cină, şezînd pe pat, cînd nimeni nu ne supără, cînd nimeni nu ne tulbură; atunci să ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua. Şi de vom vedea că am greşit ceva, să ne pedepsim pe noi înşine, mustrîndu-ne cugetul şi îmboldindu-ne gîndul aşa de tare, încît, să nu mai îndrăznească să ne mai ducă la acea prăpastie a păcatului după ce ne vom scula, aducîndu-şi aminte de rana cea de seară. Şi cum că această vreme este cea mai îndemînatecă pentru acest fel de judecată ascultă pe Proorocul zicînd: De cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă căiţi (Psalmi 4, 4).

Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întărîtă, slugile ne tulbură, femeia ne mîhneşte, copiii ne scîrbesc şi mulţime de treburi ale vieţii de obşte ne stau asupra şi nu putem pricepe atunci că acestea sînt păcate. Dar după ce ne izbăvim de toate acestea, seara cînd sîntem singuri şi avem multă linişte, să facem în pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv, prin ea. Iar dacă păcătuim în toate zilele şi rănim sufletul nostru, dar nu simţim niciodată, precum defăima unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri şi moarte nesuferită, tragem asupra noastră osînda cea, nesfîrşită, din pricina acestei nesimţiri.

Ştiu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpîn blînd şi-şi arată îndată toată iubirea Sa de oameni, numai voieşte să aibă o părere de rău de la noi. Şi dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit, n-ar mai fi adus osînda, dar El ştie bine că nu mai puţin decît păcatele ne vatămă a rămînea nepedepsiţi cînd păcătuim. De aceea, aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci îndreptînd cele ce vor fi. […]

Deci ştiind toate acestea, că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsă şi osîndă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plîngînd, rugîndu-ne, lăsînd mînia faţă de cei de aproape, uşurînd sărăcia vecinilor, petrecînd în rugăciuni cu trezvie, arătînd smerită cugetare, aducîndu-ne aminte neîncetat de păcate. Căci nu este de ajuns a zice „sînt păcătos”, ci trebuie a-ţi aduce aminte de fiecare păcat în parte. Şi precum focul căzînd în mărăcini îi prăpădeşte cu lesnire, aşa şi gîndul care învîrteşte neîncetat greşalele, cu lesnire le afundă şi le pierde. […]

Pentru ce ţi-i ruşine să-ţi spui păcatul? Cînd ai făcut desfrînare nu ţi-a fost ruşine. Cînd iei doctoria te ruşinezi? Cînd te scapi de păcat, te ruşinezi? Se cuvenea să te ruşinezi atunci cînd păcătuiai! Atunci trebuia să-ţi fie ruşine! Cînd ai ajuns păcătos, nu te-ai ruşinat şi te ruşinezi acum cînd ai să ajungi drept? Spune tu mai întîi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Cît este de mare iubirea de oameni a Stăpînului! N-a spus: „Ca să nu fii pedepsit!”, ci „ca să te îndreptezi!”

– Nu îi este de ajuns, Doamne, păcătosului că nu-l pedepseşti? Pentru ce îl mai faci încă şi drept? Nu! îţi răspunde Dumnezeu. Uită-te cu luare aminte la cuvintele: „îl fac drept.” Dar cu cine a făcut Stăpînul asta? Cu tîlharul! Cînd tîlharul a spus celuilalt tîlhar numai acele cuvinte: Nici tu nu te temi de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre (Luca 23, 20-41), atunci Mîntuitorul i-a spus: Astăzi vei fi cu Mine în Rai! (Luca 23, 43). Nu i-a spus: „Te scap de osîndă şi de pedeapsă”, ci l-a făcut drept şi l-a băgat în Rai.

Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul Născut, ca să răscumpere pe nişte robi nerecunoscători! A dat sîngele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpînului! (Ioan 3, 16; Romani 8, 32). Să nu-mi spui iarăşi: Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mîntui? Tu nu poţi, Stăpînul tău poate! Şi atît, încît să-ţi şteargă păcatele! Uită-te cu luare aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpînul păcatele, că nu mai rămîne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci oricît de mult s-ar strădui doctorul, oricîte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvîrşit. Te loveşti la faţă; rana s-a tămăduit, dar rămîne urma, mărturia rănii şi ea strică frumuseţea chipului şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se împotriveşte şi slăbiciunea firii omeneşti şi neputinţa artei medicale şi neputinţa doctorilor. Dar Dumnezeu, cînd şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămînă semn, ci odată cu sănătatea dăruieşte şi frumuseţea, odată cu izbăvirea de pedeapsă dă şi dreptate şi face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-l face să nu mai fie, nici să mai revină, atît de desăvîrşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!

Poate că cineva m-ar întreba: De unde se vede asta? Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmare. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. N-au avut o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap pînă în picioare erau numai o rană. Fiţi cu luare aminte la ce am să vă spun! Cuvîntul ce vi-l spun e mîntuitor şi ne priveşte pe toţi. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici împăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat? Poate scoate din închisoare, dar din iad nu poate libera; poate să dea bani, dar sufletul nu-l poate mîntui. Eu am să vă dau pe mîna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea. Deocamdată am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mîntuie, că nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai înainte. Fiţi, însă, cu mare luare aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare aminte, ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să spun, ca să-i învăţaţi şi pe cei care lipsesc şi aşa să-i faceţi mai sîrguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-au spus.[…]

Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pămîntule, că Domnul a grăit! (Isaia 1, 2). Spune-mi, ce-a grăit? Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpînul său (cel mai necuvîntător dintre necuvîntătoare) şi asinul ieslea domnului lui (cel mai încăpăţînat dintre animalele încăpăţînate), dar Israil nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai, neam păcătos! (Isaia 1, 2-4). Nu mai este oare nădejde de mîntuire? Pentru ce spui: Vai? Pentru că nu găsesc leac. Pentru ce spui: Vai? Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am întors faţa de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai! Dumnezeu imită pe o femeie, care plînge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luare aminte! Pentru ce „vai”! Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Cînd doc­torul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plînge; plîng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acolo în zadar şi fără folos! Cînd bolnavul e pe moarte, de-ar plînge toată lumea, nu poate să-l mai scoale. Aşa că plînsul este plîns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufleteşti, însă, nu-i aşa; ci, dacă plîngi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort. Pentru ce? Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe cînd un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrînat? Plînge-l! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci şi plîngea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare. Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plîngi? Pentru că dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.[…]

Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi; nu la zeci, ci la mii? Ce s-a întîmplat apoi? Dumnezeu le spune: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! (Isaia 1, 16). Este, oare vreun păcat, care să aducă deznădejde? Nu! Însuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi şi totuşi, Doamne ce le spui: Spălaţi-vă! Cu ce scop le spui aceste cuvinte? Sînt de folos şi unele şi altele. Cele dintîi: Nu vă ascult pe voi, ca să înfricoşez; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag. Dar dacă nu-i asculţi, nu au nădejde de mîntuire; iar dacă nu au nădejde de mîntuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă!

Dumnezeu le spune asta, pentru că este Tată iubitor, singurul bun şi-i este milă de ei mai mult decît îi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a spus: Ce voi face, Iudo? (Osea 11, 9). Cum, Doamne, nu ştii ce vei face? Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Mă opreşte. Ce-ţi voi face? Te voi cruţa? Dar ai ajuns mai trîndav! Să te pedepsesc? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni! Ce-ţi voi face? Să te pun ca pe Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora? Dar s-a întors inima mea. Cel nepătimitor grăieşte ca om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a întors inima Mea, ca inima unei mame. Dar nu s-a mulţumit cu cel dintîi cuvînt, ci a adăugat: M-am tulburat întru părerea Mea de rău. Cum? Se tulbură Dumnezeu? Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi. S-a tulburat inima Mea. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă!.

Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu ia păcătoşii, care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie şi-i vindecă atît de desăvîrşit, că nu le mai rămîne nici urmă de păcate, că nu le mai rămîne semn, nu le mai rămîne mărturie. Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre! Învăţaţi-vă să faceţi bine! (Isaia 1, 16-17). Ce bine porunceşti să facă? Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei (Isaia 1, 17). Nu sînt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea. Veniţi să stăm de vorbă, zice Dumnezeu(Isaia 1, 18). Faceţi voi puţin, şi Eu adaug restul. Daţi-Mi voi puţin şi Eu dăruiesc totul. Veniţi! Unde să venim? La Mine, la Cel pe Care L-aţi supărat, pe Care L-aţi mîniat, la Mine cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca înfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mînia. Veniţi la cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult. Şi ce faci, Doamne? Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi. Nu mai rămîne urmă, nu mai rămîne semn? De vor fi păcatele ca roşeala, ca lîna le voi albi. Nu-i mai rămîne negreală? Nu mai rămîne pată? Cum se face, asta? Au fost oare altele făgăduinţele? Nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate îi sînt cu putinţă. Cel ce face din murdar curat.

Ascultîndu-L, dar, pe El şi cunoscînd leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă, că a Lui este mărirea şi puterea în veci. Amin!

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei. Omilii şi cuvîntări, Editura Sfintei Episcopii a Rîmnicului, Rîmnicu Vîlcea, 1996.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.