Selectați pagina

România: Un avocat anunţă că dă în judecată Facebook, pentru a-și apăra libertatea gândirii de exprimare

România: Un avocat anunţă că dă în judecată Facebook, pentru a-și apăra libertatea gândirii de exprimare

Avocatul Dan Chitic, blocat timp de o săptămână de Facebook, contul său fiind blocat de cerberii gigantului social media, revine cu o postare incendiară. „Condamnat pe loc cu executare pentru crima de a fi gândit și vorbit liber”, așa cum spune in mesajul său, avocatul anunță că a dat în judecată Facebook pentru a-și apăra drepturile fundamentale: Libertatea gândirii și a opiniilor și libertatea de exprimare, relatează Active News.

De asemenea, avocatul anunță că a sesizat și Comisia de abuzuri din Senat cu privire la încălcările repetate ale drepturilor fundamentale ale cetățeanului român în spațiul virtual.

Publicăm mai jos postarea integrală:

„Bine v-am regăsit, dragii mei!

După o săptămână de surghiun virtual, la care am fost condamnat pe loc cu executare pentru crima de a fi gândit și vorbit liber, iată revin smerit, dar nu spășit, printre voi.

Și pentru că e încă vremea sărbătorilor, în afară de urările mele sincere de “Sărbători fericite”, iată, vin și cu un cadou, atât pentru cei care m-au surghiunit, dar mai ales pentru Dvs: o armă pentru apărarea drepturilor voastre fundamentale în “spațiul virtual”.

E un cadou mai degrabă util decât frumos, care sper să ne ajute și pe noi, dar și pe gazdele noastre virtuale, să nu uităm că drepturile și libertățile fundamentale NU sunt negociabile.

Ieri, 29.12.2020, am formulat o Cerere de chemare în judecată prin care îl voi aduce în fața justiției române pe pârâtul Facebook, cerere ce are ca scop apărarea drepturilor mele fundamentale – Libertatea gândirii și a opiniilor și libertatea de exprimare – dar și a dreptului de proprietate intelectuală asupra postărilor mele.

Cererea a fost deja înregistrată: http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx….

Totodată am sesizat și Comisia de abuzuri din senat cu privire la încălcările repetate ale drepturilor fundamentale ale cetățeanului român în spațiul virtual.

Vă las mai jos textul integral al acestor cereri și vă îndemn să le copiați, completați și îmbunătățiți, dar mai ales să le folosiți atunci când și drepturile și libertățile voastre sunt încălcate în spațiul virtual:

Domnule Președinte,

Subsemnatul Mircea Victor Daniel Chitic, CNP ………., domiciliat în București, ………..,

în contradictoriu cu

Facebook Ireland Limited, cu sediul în 4 Grand Canal Square Grand Canal Harbour Dublin 2 Ireland, operator al rețelei de socializare Facebook în afara Statelor Unite și Canadei (numită în cele ce urmează “pârâtul” sau “Facebook”)

formulez în temeiul art. 194 C.p.c., și 113 al. 9 C.p.c. raportat la art. 70 C.civ., art. 1, art. 187, art. 188 și art. 201 al. 1, lit. a din Legea 8/1996 și 1357 C.civ. prezenta

CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

prin care vă solicit respectuos ca prin hotărârea pe care o veți pronunța:

Să obligați pârâtul Facebook să comunice public postarea subsemnatului din 22 Decembrie 2020 pe rețeaua de socializare Facebook al cărui operator în Europa este pârâtul, cu respectarea art. 10 al. 1 lit. a și d, 13 lit. f și art. 20 din Legea 8/1996;

Să constatați în temeiul art. 188 din Legea 8/1996 încălcarea drepturilor recunoscute și protejate prin Legea 8/1996, urmând să recunoașteți dreptul subsemnatul de a-mi face publică creația pe rețeaua Facebok și să obligați pârâtul Facebook să mă despăgubească cu suma de 50.000 Euro pentru repararea daunelor morale cauzate prin alterarea/ștergerea creației mele și prejudiciului pentru întreruperea accesului meu la rețea de socializare Facebook pentru 7 zile;

Să dispuneți luarea măsurilor provizorii a interzicerii imediate a încălcării dreptului meu de proprietatea intelectuală asupra textului postat în data de 22.12.2020, drept care face obiectul unei acțiuni ilicite și actuale din partea pârâtei Facebook, în conformitate cu dispozițiile Art. 188 al. 3 din Legea 8/1996;

Să obligați pârâtul să distrugă echipamentele și mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului a căror destinație unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit de cenzurare a creației subsemnatului;

Să obligați în temeiul Art. 188 al. 10 lit. d din Legea 8/1996 pârâtul Facebook să răspândească informațiile cu privire la hotărârea instanței de judecată, inclusiv afișarea hotărârii, precum și publicarea sa integrală în rețeaua proprie și în mijloacele de comunicare în masă din țările în care funcționează reațeaua de socializare Facebook, pe cheltuiala pârâtei.

6. Cheltuieli de judecată

I. În fapt, în seara zilei de 22 decembrie 2020, în jurul orelor 22.50 am publicat pe contul personal Dan MV Chitic – cont cu 5000 “preieteni” și urmărit de peste 19.500 persoane, de la domiciliul meu din București un text pe rețeaua de socializare Facebook, text intitulat “Un 22 Decembrie trist” în care am realizat dintr-o perspectivă personală o analiză succintă a evenimentelor din decembrie ’89 și a evoluțiilor socio-politice din țara noastră văzută din prisma celor 31 de ani scurși de la Revoluție. Textul postat avea următorul conținut:

“Un 22 Decembrie trist

Acum 31 de ani Ceaușescu, un dictator egolatru, rudimentar și brutal, dar patriot, a fugit și 3 zile mai târziu a fost împușcat.

Ceaușescu a fost răsturnat de la putere (și) pentru ca romanii erau terorizați, înfometați și sărăciți, trăiau in frig și întuneric, SEcuritatea își spiona și controla cetățenii atât cât putea și controla justiția, bisericile erau demolate, cultura era ideologizată, presa era cenzurată și controlată de stat.

Dar Ceaușescu a și construit, a industrializat țara, exploatând propriile resurse și a lăsat-o fără datorii externe, bașca a lăsat câteva miliarde de dolari in bănci.

Acum, de 22 Decembrie, 31 de ani mai târziu, sute de mini-ceaușești, egolatri, rudimentari și brutali, dar trădători și antinaționali, au revenit la putere, împărțindu-și puterea in lupte intestine.

Și azi populația e terorizată, înfometată și sărăcită, trăiește in frig și întuneric, SEcuritatea își spionează și controlează populația la un nivel inimaginabil in ‘89, controlând autoritar justiția, bisericile sunt închise, cultura e ideologizată, iar presa e cenzurată și controlată de stat.

Ce s-a schimbat? După 31 de ani, Țara e dezindustrializată, a cedat toate resursele sale, are 110 miliarde euro datorie externă și se împrumuta cu 1000 de euro pe secundă. In plus, decizia politica e externalizata – ambasadele devenind adevăratele centre de putere ale țării, Finanțele și economia sunt controlate de entități străine, familia a devenit un concept retrograd, tineretul e ros de vicii și de consumul de droguri, iar genul a devenit “fluid”.

Ce s-a mai schimbat in 31 de ani?

Poporul! Poporul a devenit o masa amorfă îndobitocită de propaganda culturală progresistă și de “confort”, temător, obedient și colaboraționist cu satrapii care ii guvernează in interesul altora.

Azi o revoltă populară precum cea din ‘89 a devenit imposibilă!

Azi revolta populară din ‘89 a fost înfrântă!

Dumnezeu și eroii din ‘89 să ne ierte!”

La doar 3 minute după postarea textului antecitat Facebook a șters de pe pagina mea personală postarea mea pe motivul că “deoarece această postare încalcă standardele noastre privind limbajul care incită la ură și inducerea unor sentimente de inferioritate” făcându-mi totdată cunoscut că “nimeni altcineva nu poate vedea postarea”, precum și faptul că “nu poți posta sau comenta timp de 3 zile”. Am comunicat imediat că “nu am fost de acord cu decizia”, rezultatul “contestației” mele fiind că mi-a fost crescută perioada de “sancțiune” de la 3 la 7 zile, astfel cum rezultă și din “print-screen”-urile de mai jos:

Arăt pe această cale că, așa cum rezultă din textul mai sus citat, limbajul subsemnatului nu poate sub nicio formă a fi catalogat ca “incitând la ură și inducerea unor sentimente de inferioritate”, fiind în mod evident doar o analiză realizată la un moment trist aniversar în care comemoram pierderea a peste 1000 de vieți în lupta pentru democrație și libertate, analiză a unei evoluții istorice și a unei situații de fapt ce a fost în mod evident încărcată de subiectivism și emoție, însă care în niciun moment nu a incitat la ură sau la unele sentimente de inferioritate.

Sublinez totodată că “standardele comunității” pe care se presupune că le-aș fi încălcat nu sunt nicăieri expuse pe rețeaua de socializare Facebook de o manieră a le face accesibile și comprehensibile pentru utilizatorii acestei rețele. Astfel, lipsa unei “codificări” a “standardelor comunității Facebook” realizată de o manieră transparentă, clară, previzibilă și predictibilă, face imposibilă calibrarea discursului sau postărilor în “standardele comunității”, situație care duce inevitabil la acest gen de abuzuri din partea administratorilor rețelei, care se concretizează în veritabile acte de cenzură realizată potrivit unor algoritmi inaccesibili și principii necunoscute publicului utilizator al rețelei de socializare Facebook.

II. Competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului București

Raportat la normele de drept invocate apreciem că din punct de vedere material competent să soluționeze litigiile având ca obiect proprietatea intelectuală este Tribunalul. Astfel, “Conform art. 95 pct. 1 din Noul C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. În raport de prevederile care reglementează competența altor instanțe, tribunalul judecă în prima instanță cererile în materia drepturiior de proprietate intelectuală, întrucât prin legile speciale în materie nu se stabilește altfel. Actul normativ în materie, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, se referă generic la instanțele judecătorești competente a soluționa litigiile cu privire ia drepturile specifice recunoscute, cu excepția anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanță competentă. O astfel de formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această lege sunt de competența tribunalelor.” (ICCJ. Decizia nr. 1466/2015. Civil)

În ceea ce privește competența teritorială, arătăm că art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 Noul C. proc. civ., mai sunt competente (…) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă”, iar potrivit art. 116 Noul C.proc.civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Față de normele amintite arăt că Tribunalul București, este instanța locului producerii prejudiciului, întrucât pentru fapta ilicită reclamată s-a produs la domiciliul subsemnatului.

Arătăm că și pârâtul Facebook precizează în “Condițiile de utilizare” că “Dacă sunteți consumator și aveți reședința obișnuită într-un stat membru al Uniunii Europene, legile din acel stat membru se vor aplica oricărei reclamații, cauze de acțiune sau litigiu împotriva noastră care decurge din sau în legătură cu prezentele Condiții sau cu Produsele Facebook („pretenția”) și puteți soluționa pretenția dumneavoastră în orice instanță competentă din acel stat membru cu jurisdicție asupra pretenției.”

III. Plecând de la această situație de fapt, dorim să învederăm instanței incidența directă în prezenta speță a unor norme Constituționale și ale unor Tratate obligatorii atât pentru statul român cât și pentru pârâtul Facebook:

În Declarația Universală a Drepturilor Omului este edictat la Articolul 2 că ”Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări.”,

Articolul 17 prevede că “1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atît singură, cît și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”

la Articolul 18 că “Orice om are dreptul la libertatea gîndirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atît în mod public, cît și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.”,

iar la Articolul 19 impune de o manieră lipsită de echivoc că “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspîndi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.”

În Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene la articolul 10 “Libertatea de gândire, de conștiință și de religie” la al. 1 se prevede că “(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învă­ țământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.”

iar la articolul 11 – “Libertatea de exprimare și de informare” că “(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice șifără a ține seama de frontiere.(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.”

În Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la articolul 9 – “Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie” este prevăzut că:

“1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”,

Iar la articolul 10 – “Libertatea de exprimare” este stipulat că:

” (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

(2) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.` În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă acest drept are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și cel garantat prin CEDO. Restrângerile care pot fi aduse acestui drept nu le pot depăși, prin urmare, pe cele stabilite la articolul 10 alineatul (2), fără a aduce atingere restrângerilor pe care dreptul concurenței din Uniune le poate impune posibilității pe care o au statele membre de a introduce regimurile de autorizare menționate la articolul 10 alineatul (1) a treia teză din CEDO. ”

În Constituția României este prevăzut la Articolul 20 – “Tratatele internaționale privind drepturile omului” că “(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

La Articolul 29 – “Libertatea conștiinței” la alineatul 1 este stipulat că “Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.”

iar la Articolul 30 – “Libertatea de exprimare” este menționat în primele două alineate că

“(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”

Articolul 44 – Proprietatea privată, stipulează că “(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

Nu în ultimul rând, la Articolul 53 – “Restrângerea unor drepturi” se stipulează expres că:

“(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”

Toate dispozițiile Constituționale sau Convenționale mai sus amintite sunt incidente și direct aplicabile în prezenta speță.

IV. Normele Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Constituției României sunt obligatorii și direct aplicabile și în spațiul “virtual” al Facebook operat și administrat de către pârâtul.

Această situație de drept vine ca o consecință normală a faptului că atât instanțele naționale cât și cele din alte țări din spațiul european au statuat extinderea spațiului public în spațiul virtual, acum amintind doar Decizia 4546 din data de 27 noiembrie 2016 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios administrativ și fiscal, a statuat în cadrul Deciziei nr., că Facebook este spațiu public.

În speța amintită, reclamantul, care era director al cancelariei Instituției Prefectului Mureș, a postat pe profilul personal de facebook mesajul „Arbeit macht frei – asta să înțeleagă protestatarii”, iar prin Hotărârea nr. 60 din data de 22.02.2012, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a dispus aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 1.000 RON, reținându-se, printre altele, că: „În ceea ce privește caracterul public al faptei, s-a apreciat ca fiind temeinice și legale reținerile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din hotărârea atacată, întrucât rețeaua de socializare Facebook nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate, cu o căsuță poștală electronică”.

Astfel, Înalta Curte a răspuns criticii invocate de reclamant, referitoare la lipsa caracterului public al faptei, arătând că Facebook este spațiu public deoarecce „nu poate fi primită, în condițiile în care comportamentul discriminatoriu a fost săvârșit on-line (cu acces public). Or, este indiscutabil că fapta constând în sloganul postat pe pagina rețelei de socializare îndeplinește exigența juridică privind „caracterul public” întrucât mesajul a fost postat pe o rețea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator, în fața unui anumit număr de persoane, și, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția parvenirii la cunoștință a utilizatorilor publici ai paginii și inclusiv a categoriei protestatarilor”.

Ca o consecință a stabilirii faptului că facebook este un spațiu public, postările pot atrage răspunderea delictuală, contravențională și chiar penală a celui care se exprimă PUBLIC cu încălcarea normelor de drept în vigoare, în funcție de gravitatea faptei. Astfel, într-un articol publicat pe juridice.ro de către Alexandru CÂMPEAN, autorul opinează în mod corect că “utilizatorii rețelei de socializare pot răspunde penal pentru faptele lor, constând în distribuirea de conținut care reprezintă obiectul material al unor infracțiuni. Cu titlu exemplificativ enumerăm: art. 275 din Codul Penal – ultrajul contra bunelor moravuri, art. 368 din Codul Penal –instingarea publică, art. 369 din Codul Penal – incitarea la ură sau dicriminare, art. 371 din Codul Penal – tulburarea ordinii și liniștii publice, art. 374 din Codul Penal– pornografia infantilă, etc.

De asemenea, postările de pe facebook pot constitui obiectul material al unor contravenții, ca de exemplu: săvârșirea pe facebook de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură de tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice sau consituirea unui grup pe facebook format din trei sau mai multe persoane, în scopul de a săvârși acțiuni ilicite, contrare ordinii și liniștii publice și normelor de conviețuire socială, precum și actele de încurajare sau de spirijinire, prin orice formă, a unor astfel de grupuri de persoane, care incită la dezordine socială etc.

Să nu uităm și de răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită constând în afirmații calomnioase pe facebook la adresa unei persoane, care aduc atingere demnității, onoarei și reputației unei persoane.

Așadar, a posta pe profilul public de facebook e ca și cum ai ține un discurs în fața unei colectivități de oameni. A posta pe profilul privat înseamnă a împărtăși informații către un grup restrâns de oameni (prieteni, cunoștințe), existând totuși riscul ca informațiile tale să ajungă către alte persoane străine, sau mai grav, către persoane cărora nu dorești să le înpărtășești detalii despre viața ta.”

În analiza realizată autorul a avut în vedere jurisprudența de până la acea dată, respectiv și unele Decizii cu o motivare asemanatoare care au fost luate si de instantele straine, existand deja o practica fundamentata in acest domeniu in state cum ar fi Irlanda, Africa de Sud sau Canada (H v W, South Gauteng High Court, Johannesburg; Pritchard v. Van Nes (2016 BCSC 686), Curtea Suprema din British Columbia).

Stabilirea caracterului de spațiu public în ceea ce privește rețeaua Facebook produce efecte atât pentru utilizatorii acestei rețelei, cât și pentru, sau mai ales pentru administratorii acesteia.

Pentru acest motiv, dar nu exclusiv ca urmare a acestuia, Facebook, ca spațiu public, deși aflat în proprietate privată, trebuia să se supună tuturor reglementărilor Convenționale și Constituționale, dar și reglementărilor naționale în țările unde acesta își desfășoară activitatea.

Totuși, chiar și dacă Facebook nu ar fi fost declarat de jure un spațiu public, aceasta nu ar fi fost un motiv suficient pentru a se sustrage de sub incidența normelor Convenționale și Constituționale mai sus amintite.

În caz contrar, în situația în care proprietatea privată ar fi un motiv suficient pentru a putea fi exceptată de la incidența normelor de drept public și chiar și pentru realizarea unei justiții private fără controlul organelor competente, aceasta ar însemna disoluția actualului sistem de legiferare și aplicare a legii și înlocuirea sistemului democratic și al statului de drept cu unul eminamente oligarhic.

V. Ca o consecință directă a normelor Constituționale sau Convenționale mai sus citate este evident că eliminarea unei postări de către pârâtul Facebook a unui text în care este exprimată în mod liber o opinie formată ca urmare și ca efect al exercițiului libertății conștiinței NU ar fi putut fi făcută decât dacă aceasta ar fi fost făcută în limitele Constituționale sau Convenționale (conf. art. 75 C.civ.), respectiv dacă ar fi fost o “măsură necesară, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”, dacă ar fi “prejudiciat demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” sau dacă ar fi putut fi catalogată ca fiind o “defăimare a țării și a națiunii, un îndemn la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitare la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, sau o manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”

Din analiza textului postat de subsemnatul mai sus citat este evident faptul că acesta nu poate fi încadrat în niciuna din categoriile Constituționale sau Convenționale mai sus amintite care ar fi justificat cenzurarea/ștergerea acestuia de către pârâtul Facebook, fapt dovedit de preluarea textului cenzurat de Facebook de către mai multe publicații precum cristoiublog.ro, luju.ro, corectnews.ro, r3media.ro, și altele.

Față de această situație apreciem că orice restrângere a dreptului la opinie și liberă exprimare făcută peste limitele normelor în vigoare de lege lata în dreptul românesc sau comunitar, constituie o limitare nelegală și nejustificată a unor drepturi fundamentale ale omului și cetățeanului, motiv pentru care se constituie într-un veritabil act de cenzură ce intră în conflict cu Art. 30 din Constituție și cu toate normele convenționale care reglementează Libertatea de gândire și de conştiinţă dar și Libertatea de exprimare.

Adăugarea la lege prin niște norme interne – așa numite “standarde ale comunității”, ele însele nescrise și nestipulate de o manieră sistematică, previzibilă și predictibilă, având ca efect limitarea unor drepturi fundamentale precum dreptul la liberă exprimare constituie o încălcare a drepturilor omului inacceptabilă de a avea loc într-o societate democratică, chiar dacă ne găsim într-un spațiu public aflat în proprietate privată.

Cu alte cuvinte, proprietatea privată nu poate constitui ea singură un motiv necesar și suficient pentru ieșirea în afara ordinii Constituționale a unui stat de drept, regulamentele interne de funcționare ale unei societăți comerciale (chiar dacă aceata își desfășoară activitatea la nivel global) neputând nici excepta și nici adăuga la legea națională, cu atât mai puțin la legi prin care se limitează drepturi fundamentale ale omului, drepturi care pot fi restrânse doar prin legi organice emise de parlamentele naționale.

Pentru toate aceste motive vă rog să constatați că nescrisele “standarde ale comunității” NU pot constitui un motiv pentru restrângerea dreptului fundamental la liberă exprimare, motiv pentru care fapta de a șterge textul creația subsemnatului constituie o faptă ilicită care încalcă normele de proprietate intelectuală.

VI. Imposibilitatea restrângerii dreptului la liberă exprimare a fost în mod constant statuată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

1. Libertatea de opinie

Strâns legată de libertatea de gândire, conștiință și religie protejată de articolul 9 din Convenție, libertatea de opinie garantează că orice persoană este liberă să-și formeze propriile convingeri legate de lumea în care trăiește, de modul cum se desfășoară viața socială, iar protejarea acestei opinii, chiar minoritară, e o componentă esențială a plurarismului și toleranței necesare oricărei societăți democratice.

Nu este posibil să gândim libertatea de exprimare fără a lua în considerare, în prealabil, libertatea de opinie, deoarece prima este în mod necesar o manifestare exterioară a celei dintâi. Însă opinia ce nu este făcută cunoscută și altor persoane nu poate leza drepturilor celorlalți membri ai societății, și de aceea libertatea de opinie nu cunoaște niciun fel de îngrădiri, spre deosebire de exprimarea acesteia, care se poate dovedi, în unele situații, vătămătoare în relația cu alte valori fundamentale.

Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăți de valoare, ceea ce are o importanță deosebită sub aspect probator, deoarece, așa cum a decis Curtea în jurisprudența sa [Curtea EDO, cauza 19983/02, De Haes et Gijsels c. Belgiei, decizia din 3 aprilie 2003, § 42] (mai ales raportat la libertatea presei), exactitatea judecăților de valoare nu poate fi demonstrată așa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertății de opinie. [C. Bîrsan, Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediția a doua, București, Ed. C.H. Beck, 2010, p. 778]

2. Libertatea de informare

Articolul 10, paragraf 1, al Convenției vorbește despre libertatea de a primi sau comunica informații, ceea ce denotă dublul aspect sub care trebuie privit acest drept fundamental. Pe de o parte, este vorba despre libertatea oricărei persoane de a difuza în mod liber informații, dar acest drept se corelează în mod natural cu liberatatea de a primi informații, de care ar trebui să se bucure orice cetățean. Sub rezerva limitelor prevăzute de paragraful 2 al articolului 10, această libertate de comunicare a informațiilor trebuie să poată fi exercitată în mod liber, și, mai cu seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă niciunei forme de cenzură. Desigur, așa cum nicio libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, limite ce decurg din necesara asumare a unei responsabilității pentru orice activitate care ar avea potențialul de a aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite poate duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale, pentru cel vinovat.

Statele semnatare ale Convenției au nu doar obligația negativă, de a nu împiedica în niciun fel exercițiul liber al acestui drept fundamental, dar ele trebuie, totodată, în cadrul obligațiilor pozitive ce le revin, să ia toate măsurile pentru a se asigura de existența efectivă a pluralismului de opinii și idei, multitudinea de surse acționând precum o garanție a unei informări obiective.[Frederic Sudre, Drept internațional și European al drepturilor omului, Ed. Polirom, 2006, București p. 354-355]

1.3. Condițiile ingerinței în dreptul la liberă exprimare

Paragraful 2 al articolului 10 din Convenție prevede condițiile în care este permisă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, acestea putând fi generate fie de nevoia de a proteja anumite interese publice (cum ar fi cele privitoare la siguranța națională, integritatea teritorială, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protejarea sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și a imparțialității puterii judiciare) dar și pentru a ocroti unele interese de ordin privat, precum reputația și drepturilor altor persoane ori nevoia de a împiedica divulgarea de informații confidențiale. Acest paragraf autorizează, practic, statele – iar NU entități private!!! – să ia unele măsuri pentru ocrotirea respectivelor interese, măsuri ce se materializează printr-o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Statele se bucură de o marjă de apreciere pentru stabilirea necesității într-o societate democratică a respectivelor măsuri, însă, în final, revine tot instanței europene de contencios al drepturilor omului să se pronunțe asupra compatibilității ingerinței cu prevederile Convenției, apreciind de la caz la caz dacă ingerința apare ca urmare a nevoii sociale imperioase și dacă e proporțională cu scopul urmărit.[D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 464]

Așadar, exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune unele îndatoriri și responsabilități, ce fac posibile restricționări, impunerea unor condiții în exercițiul acestuia, iar aceste ingerințe trebuie să întrunească trei caracteristici : să fie PREVĂZUTE DE LEGE, să urmărească un SCOP LEGITIM și să fie NECESARE într-o societate democratică, așadar să fie PROPORȚIONALE cu scopul urmărit. [C. Bîrsan, op. cit., p 808-809]

Îndatoririle pot apărea sub forma unor obligații specifice pentru unele categorii profesionale, cum sunt funcționarii publici, ce au o obligație de rezervă, mai ales când este vorba de informații protejate de secretul profesional. De asemenea, magistrații sunt supuși și ei aceleiași îndatoriri de a manifesta prudență atunci când critică funcționarea sistemului judiciar, ei trebuind să fie atenți la metodele folosite pentru a face aceasta.

Instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională. Ea a stabilit că jurnaliștii nu pot fi scutiți, în numele rolului esențial ce le revine pentru funcționarea unei societăți cu adevărat democratice, de respectarea legilor de drept comun, inclusiv a celor din materie penală.[Curtea EDO,cauza 18624/03 Ivanciuc c. României, hotǎrârea din 27 noiembrie 2007]

Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege, noțiune înțeleasă de Curte într-un sens larg, material și nu formal, fiind astfel incluse, pe lângă legile adoptate de parlamentele naționale, și textele de nivel infralegislativ, dar și dreptul nescris, jurisprudența. Legea trebuie să fie accesibilă, adică să permită cetățeanului de rând să cunoască incidența normelor juridice aplicabile la o situație dată, și de asemenea, trebuie să prezinte un caracter de previzibilitate, adică să permită destinatarului să-și regleze conduita în funcție de ea.

În același timp, ingerința trebuie să urmărească un scop legitim, dintre cele enumerate de paragraful 2 al articolului 10.

O problematică interesantă este reprezentată de ingerințele ce au avut ca scop garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești. Astfel, în cauza Sunday Times c. Regatului Unit [Curtea EDO cererea 6538/74 Sunday Timess contra Regatului Unit hotǎrârea din 26 aprilie 1979] Curtea a statuat că ” tribunalele nu funcționează într-un loc gol. Ele sunt competente să soluționeze diferende dar aceasta nu înseamnă că, mai înainte de soluționarea lor, asemenea diferende nu pot da naștere la discuții și în alte locuri, fie că e vorba de reviste de specialitate, de marea presă ori despre public în general. La rândul ei, dacă media nu trebuie să depășească limitele de natură a asigura o bună administrare a justiției, ei îi revine sarcina de a comunica informații și idei cu privire la problemele cu care se confruntă tribunalele sau alte sectoare de interes public”. Difuzarea dosarului în presă, atunci când este vorba de o cauză cu un mare impact social și care captează atenția unei părți însemnate din rândul cetățenilor se menține în cadrul limitelor libertății de exprimare a jurnalistului, iar o eventuală ingerință a statului ar apărea ca nejustificată.[C. Bîrsan, op. cit., p 812-824]

Condamnarea unor jurnaliști pentru afirmații cu caracter defăimător făcute la adresa unor oameni politici, funcționari ori magistrați a generat un « conflict » între două dintre drepturile protejate de articolul 8, respectiv articolul 10 din Convenție, și anume dreptul la respectarea vieții private, respectiv a reputației și demnității persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, libertatea de exprimare.Pentru a determina justul echilibru între asigurarea dreptului garantat de articolul 10 din Convenție, menținând în același timp garanțiile oferite de articolul 8 respectului datorat reputației și drepturilor altora, Curtea a dezvoltat, în jurisprudența sa, unele principii. Astfel, obligația statelor de a lua măsuri pentru respectarea reputației indivizilor poate apărea și în cadrul raporturilor între particulari. Al doilea element deosebit de important este necesitatea ca publicarea în mass media a oricărui fel de informații să servească interesului general, să intereseze marele public. Prezentarea unor detalii din viața privată a unor persoane (fie ele chiar persoane publice) pe diverse canale media ce au ca unic scop furnizarea către public a acestui tip de « informație » (situații, din păcate atât de des întâlnite în societatea contemporană) nu e de natură a servi unui interes public.

Ingerința trebuie să fie necesară într-o societate democratică, iar pentru stabilirea acestui fapt statele membre se bucură de o anumită marjă de apreciere, care nu este, totuși, absolută, deoarece Curtea e chemată să decidă, în ultimă instanță, analizând toate circumstanțele cauzei,dacă o anumită restricție se conciliază cu libertatea de exprimare. Jurisdicția europeană este astfel chemată nu să se substituie instanțelor naționale, ci doar să treacă hotărârea acestora prin filtrul comptabilității deciziei lor cu dreptul garantat de articolul 10.

Pentru ca o ingerință să fie proporțională cu scopul urmărit, se are în vedere, în primul rând, natura și gravitatea sancțiunii aplicate, contextul în care s-au produs faptele și interesul public vizat. Curtea Europeană a stabilit și elementele care conturează contextul producerii faptei și de care se va ține seama, precum : calitatea specifică pe care o poate avea autorul discursului, tipul discursului, persoana lezată, posibilitatea de a folosi alte expresii, canalul de comunicare prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul. [D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 494-495]

Față de toate cele menționate mai sus, este evident că măsura cenzurării textului postat de subsemnatul în noaptea zilei de 22.12.2020 nu îndeplinește niciuna din condițiile cerute de practica CEDO pentru a justifica o ingerință în dreptul subsemnatului la liberă exprimare: nu are un scop legitim, nu este o măsură justificată, proporțională și necesară într-o societate democratică, ne fiind încălcată nicio lege în vigoare care să ducă la o limitare justificată a drepturilor mele fundamentale, motiv pentru care Statul român, prin instanțele judecătorești este obligat să ia toate măsurile pentru a se asigura de existența efectivă a pluralismului de opinii și idei, multitudinea de surse acționând precum o garanție a unei informări obiective, urmând a obliga Facebook să repare încălcările dreptului meu de proprietate intelectuală. [Ingerința în dreptul la liberă exprimare. Considerații privind incriminarea insultei și calomniei în dreptul penal român, George-Marius Mara]

VII. Lipsa justificării și proporționalității ingerinței Facebook în dreptul de proprietate intelectuală al subsemnatului prin ștergerea postării din 22.12.2020 are ca efect încălcarea normelor prevăzute de legea 8/1996

În drept, conținutul (text și/sau imagine) postărilor pe paginile deținute și puse la dispoziție de prestatorul de servicii online de partajare de conținut de către utilizatorii Facebook sunt protejate de drept de dispozițiile Legii 8/1996, intrând sub incidența dispozițiilor art. 1 din Legea prin includerea lor generică în sintagma “altor opere de creație intelectuală”:

“(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală este recunoscut și garantat în condițiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial.

(2) Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată.”,

Articolul 27 din lege precizând în mod expres că:

“Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.”

În concret, articolul 7 al legii 8/1996 prevede “Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt: a.) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale…”, postarea ce face obiectul prezentei spețe regăsindu-se în această premiza legală.

De altfel, această stare de drept este recunoscută în mod expres și de pârâtul Facebook care, în “Condițiile utilizare” (ce pot fi accesate aici: https://www.facebook.com/legal/terms), la punctul 3.3.1 spune în mod explicit

“Dvs. dețineți drepturile de proprietate intelectuală (precum drepturi de autor sau mărci comerciale) în orice astfel de conținut pe care îl creați și distribuiți pe Facebook și în alte Produse ale Companiilor Facebook pe care le utilizați. Nimic din aceste Condiții nu elimină drepturile pe care le aveți în legătură cu propriul dvs. conținut. Puteți să distribuiți fără restricții conținutul dvs., oricui și oriunde doriți.

Plecând de la aceste premize legale, este evident că ștergerea postării subsemnatului din 22.12.2020 de către pârâtul Facebook constituie o încălcare a dreptului de proprietate intelectuală pe care îl dețin asupra creației mele publicistice, fapta pârâtei de a șterge fără acordul meu postarea încălcând în mod evident dispozițiile al. 1 lit. a și d ale articolului 10 din Lege care dispun fără echivoc:

“Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:

a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică;

b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;

c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică;

d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării.”

În fapt, prin publicarea textelor, articolelor și a altor opere de creație intelectuală pe Facebook autorii acestor opere consimt doar la reproducerea, stocarea și distribuirea conținutul acestora (astfel cum sunt definite în articolele 14 și 15 din Lege), nicidecum însă la denaturarea, scoaterea din context sau ștergerea operelor create, cazurile de transformare a operei permise de lege fiind clar și limitativ enumerate în art. 37 din Lege, nicăieri nefiind însă permisă eliminarea totală a unei creații.

Articolul 187 din Legea 8/1996 prevede că orice “Încălcare a drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, potrivit legii. Dispozițiile procedurale sunt cele prevăzute în prezenta lege, care se completează cu cele de drept comun.”

VIII. ÎNTRUNIREA CONDIȚIILOR PENTRU ANGAJAREA RĂSPUNDERII CIVILE A PÂRÂETEI FACEBOOK

Așa cum am arătat supra, art. 10 din Convenție statuează că orice persoană are dreptul la liberatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seamă de frontiere, cenzurarea unei informații fără a fi dovedită încălcarea limitărilor acceptate de același articol (“măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru garanta autoritatea si imparțialitatea puterii judecătorești”) fiind de natură a atrage incidența dispozițiilor prevăzute de art. 187 din Legea 8/1996 care stipulează că încălcarea drepturilor drepturilor de autor recunoscute și protejate de lege poate atrage răspunderea civilă.

Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor art. 1357 C.civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

1. existența unei fapte ilicite, cătâ vreme numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Termenul de ilicit, prin el însuși, evocă ideea de comportare nepermisă, neîngăduită, adică o contrarietate cu o normă de conduită.

Fapta ilicită poate fi definită ca orice acțiune sau inacțiune care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Așadar, fapta ilicită este legată indisolubil de persoana care se pretinde a fi victima faptei ilicite.

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:

– fapta are caracter obiectiv, în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a unei atitudini de conștiință și de voință a unei persoane, un factor introdus în context relațiilor sociale. Așadar, printr-o manifestare exterioară a unei persoane s-a introdus un factor nepermis, prin care s-au încălcat anumite norme de drept sau un drept subiectiv. Caracterul ilicit rezultă din această încălcare, fără a interesa atitudine subiectivă a autorului faptei;

– fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice, subiective, respectiv voința care ales o anumită conduită, când putea să aleagă o alta. Voința poate avea aspectul unei intenții de a produce paguba sau a neglijenței ori imprudenței. Fapta păgubitoare, prin urmare, trebuie să fie rodul unei atitudini psihice față de o conduită eventuală, rodul unei greșeli, intențională ori nonintențională, greșeală pe care societate o repugnă;

– fapta este contrară ordinii sociale, fiind reprobată de societate. Această reprobare, din punct de vedere subiectiv, este legată de culpă sau vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv este expresia caracterului ilicit al faptei.

2. existența unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu;

Acest element al delictului civil este desemnat prin termenii de prejudiciu, daună sau pagubă, acești termeni fiind considerați în această materie ca fiind sinonimi.

Prin prejudiciu se înțelege efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite de către o altă persoană. Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, deoarece, dacă o persoană nu a fost păgubită, ea nu are dreptul de a cere nicio reparație. Altfel spus, este imperios necesar ca cel care solicită repararea prejudiciului să fi suferit personal prejudiciul respectiv.

Prejudiciu moral (nepatrimomal) reprezintă consecința dăunătoare ce nu poate fi evaluată în bani și care rezultă din încălcările drepturilor personale, fără conținut economic.

3. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, deoarece pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Specificul raportului de cauzalitate se evidențiază prin faptul că prejudiciul trebuie să aibă legătură directă cauzală cu fapta ilicită Prin urmare, dacă prejudiciul nu are legătură cauzală cu fapta ilicită, el iese din câmpul răspunderii.

La stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acționează singur și izolat, ci că desfășurarea lui este condiționată de anumiți factori, care, fără a produce ei efectul păgubitor, favorizează producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative. Toate aceste împrejurări concură la producerea prejudiciului ca un tot, astfel încât trebuie recunoscută eficiența cauzală a fiecăreia dintre ele.

Prin urmare, între cauza principală și condiții este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară și directă, dar și condițiile cauzale, respectiv fapte care au făcut posibilă acțiunea cauzală sau i-au agravat efectele dăunătoare.

4. existența vinovăției, dată fiind împrejurarea că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Când se analizează vinovăția unei persoane, se analizează latura subiectivă a faptei, atitudinea subiectivă a autorului faptei față de aceasta și de urmările ei, la momentul săvârșim acesteia.

Vinovăția poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte. Din această definiție rezultă că vinovăția este un proces psihic complex, care implică un element intelectiv, de conștiință și un element volitiv, de voință. Iată deci că vinovăția este o atitudine subiectivă a omului față de o anumită faptă concretă și față de urmările acesteia și nu o atitudine subiectivă, generică, teoretică, ideală. Prin urmare, rezultă că nu orice atitudine subiectivă a făptuitorului față de o faptă ilicită constituie vinovăție, ci doar acea atitudine imputabilă autorului ei. Este vorba despre atitudinea subiectivă a individului, ce presupune conștientizarea semnificației sociale a faptei sale, a caracterului său antisocial, și voința de a săvârși fapta și de a-și asuma urmările acesteia, în ordinea de drept.

Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a urmărilor faptei pe care a săvârșit-o sau pe care urmează să o săvârșească. Prin urmare, vinovăția, indiferent de forma ei, presupune un anumit nivel de cunoaștere, de conștiință, a semnificației faptei sale și a urmărilor acesteia Fără acest element nu poate fi vorba de vinovăție și, prin urmare, nu poate lua naștere obligația de a repara prejudiciul cauzat cuiva.

Elementul volitiv este concretizat în actul psihic de deliberare și decizie cu privire la comportamentul ce urmează să fi avut loc. Prin urmare, procesul volitiv are două faze: deliberarea și decizia. Este momentul în care autorul se decide pentru săvârșirea faptei ilicite. Factorul volitiv este precedat de factorul intelectiv, acesta din urmă constituind premisa celui dintâi. După cum se observă, între cei doi factori analizați – intelectiv și volitiv – există o strânsă legătură, o strânsă unitate. Astfel, factorul intelectiv, de conștiință, nu produce vinovăție prin el însuși, câtă vreme nu a fost urmat de o hotărâre contrară ordinii de drept.

Așadar procesul intelectiv este o condiție necesară a vinovăției, dar nu suficientă, sens în care săvârșirea faptei ilicite trebuie să fie decisă de cel care o săvârșește, realizarea acesteia fiind executarea unei hotărâri luate deliberat de către o persoană.” (Senința civilă 2515/04.03.2015 și Decizia civilă 3795 A din 22.10.2015)

IX. Având în vedere dispozițiile legale citate vă învederăm faptul că în prezenta cauză sunt întrunite toate condițiile pentru tragerea la răspundere a pârâtului Facebook:

A. Fapta ilicită există

Potrivit definițiilor date in literatura de specialitate, în materia răspunderii civile delictuale prin fapta ilicită se înțelege “orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane”.

În prezenta cauză, subsemnatul solicit instanței aplicarea normelor privind ocrotirea dreptului la liberă exprimare ocrotite de art. 2, art. 18 și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Art. 10 și art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Art. 9 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Art. 20, art. 29, art. 30 din Constituța României, precum și ocrotirea dreptului la proprietatea intelectuală ocrotită de Legea 8/1996, art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului și Art. 44 din Constituța României, orice încălcare a acestor drepturi fundamentale conferind caracter ilicit faptei.

Analizând dispozițiile constituționale și legale naționale din perspectiva art. 9 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este evident că dreptul de proprietate intelectuală este un drept inalienabil și orice încălcare a acestui drept constituie o faptă ilicită.

Instanța va trebui să constate că libertatea de exprimare ar fi putut fi limitată doar în situația în care:

1. libertatea de exprimare ar fi prejudiciat interesele societății;

2. libertatea de exprimare ar fi prejudiciat interesele particulare.

Or, cum niciuna din ipotezele Convenționale, Constituționale sau legale nu a fost dovedită a fi întrunită învederez instanței că fapta ilicita a pârâtului constă în cenzurarea prin eliminarea nejustificată a textului al cărui autor sunt și asupra căruia dețin proprietate intelectuală.

În legislația internă singurele limitări ale drepturilor prevăzute în articolul 70 Cod civil – Dreptul la libera exprimare – sunt prevăzute la art. 75 C.civ. care prevede că

“(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.”

Or, în prezenta speță în mod evident limitarea dreptului la libertatea de exprimare și lipsirea de dreptul de proprietate asupra textului postat pe pagina pârâtei Facebook nu sunt permise nici de “lege” și nici nu pot fi justificate “de convenții și pacte internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte”, astfel că prima excepție nu poate fi ținută ca un argument în favoarea pâtâtului.

Pentru toate aceste motive, față de gravitatea încălcării drepturilor me fundamentale, situație care a adus grave prejudicii de imagine subsemnatului, se impune tragerea la răspundere delictuală civilă a pârâtului Facebook.

B. Prejudiciul există

Prin prejudiciu – ca element al răspunderii civile delictuale – se înțelege „orice consecință negativă suferită de o persoană ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite de către o altă persoană”, iar potrivit art. 1381 alin. (1) Cod Civil “Orice prejudiciu dă dreptul la reparație”.

Prejudiciul moral reprezintă consecința dăunătoare ce nu poate fi evaluată în bani și care rezultă din încălcarea drepturilor personale, fără continut economic.

În prezenta cauză, prejudiciul suferit de subsemnatul constă în lezarea dreptului la liberă exprimare și de proprietate intelectuală, dar și a dreptului personal nepatrimonial la onoare, demnitate si reputație atâta vreme cât cenzurarea mesajului subsemnatului și interzicerea abuzivă de a posta pe pagina personală a avut ca efect .

Totodata, afirmatiile facute de parat au fost de natura a creea un impact emotional semnificativ asupra societatii si, mai mult decat, sunt de natura a ramane in memoria colectiva, producand astfel efectele pe o perioada lunga de timp, ceea ce face ca prejudiciul cauzat sa fie de natura progresiva. Perceptia societatii despre persoana subsemnatului a fost grav vatamata ca urmare a cenzurării postării mele și a interzicerii nejustificate de a posta pe pagina personală de facebook.

Potrivit doctrinei, onoarea constă în „sentimentul respectului de sine și conștiința calității de om printre ceilalți oameni, calitate înnăscută a unei ființe umane, înglobând o serie întreagă de elemente ce rezultă din interacțiunile dintre oameni, din percepția ființe umane despre sine”, pe când reputația este reprezentată de „totalitatea însușirilor de ordin moral dobândite de om prin meritele sale și recunoscute de ceilalți membri ai societății ca urmare a activității și a comportării meritorii pe care omul le manifestă în cadrul societății”.

În consecință, pentru protejarea acestor drepturi, persoana este îndreptițită să se opună oricăror atingeri aduse drepturilor sale, apelând la forța de coerciție a statului ca reacție la orice atingere adusă de către terți prin fapte ilicite, constând, de regulă, în afirmații publice.

Nu în ultimul rând arăt că ștergerea intempestivă fără posibilitatea recuperării textului postat m-a pus în situația pierderii iremediabile a creației mele, fapt evitat doar de preluarea de către mai multe publicații și site-uri a postării înainte ca aceasta să fi fost definitiv ștearsă de către pârâtul Facebook.

C. Legătură de cauzalitate

Raportul de cauzalitate se evindețiază prin faptul că prejudiciul trebuie sa aiba legătură directă cauzală cu fapta ilicită. La stabilirea raportului cauzal trebuie să se aibe în vedere că fenomenul cauză nu acționează singur și izolat, ci desfășurarea lui este condiționată de anumiți factori, care, fără a produce ei efectul păgubitor, favorizează producerea acestui efect, înlesnind nașterea procesului cauzal, grăbind și favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative. Toate aceste împrejurări concură la producerea prejudiciului ca un tot, astfel încat trebuie recunoscută eficiența cauzală a fiecăruia dintre ele.

Prin urmare, între cauza principală și condiții exista o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară și directă, dar și condițiile cauzale, respectiv faptele care au facut posibilă acțiunea cauzală sau i-au agravat efectele dăunătoare. (a se vedea Sentința Civilă nr. 2515 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în data de 4.03.2015 în Dosarul nr. 27344/300/2013).

Or, având în vedere că în prezenta cauza, legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciul cauzat este directă și necondiționată, acțiunea pârâtului de cenzurare a postării mele și de limitare a accesului la pagina personală pentru 7 zile fiind de natură nu doar să îngrădească dreptul subsemnatului la libertatea de exprimare și de proprietate intelectuală,, dar chiar să pună sub semnul întrebării onoarea și reputația subsemnatei, și fiind vorba de producerea unui prejudiciu moral, consider că legatura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea faptelor.

D. Vinovăția

În ceea ce privește vinovăția ca element al răspunderii civile delictuale, se are în vedere latura subiectivă a faptei, adică atitudinea subiectivă a autorului față de faptă sau față de urmările faptei.

Vinovăția pârâtului rezultă din săvârșirea faptei ilicite descrise mai sus, fapte care au fost săvârșite cu intenție directă, pârâtul Facebook având, în permanență, reprezentarea gravității limitării drepturilor subsemnatului și a prejudiciilor aduse subsemnatului. Învederez pe această cale că dreptul la libertatea gândirii, dreptul la libertatea de exprimare precum și dreptul de proprietate intelectuală sunt toate reglementate la nivel global de aceleași Convenții și Tratate, dreptul național nefăcând nimic altceva decât să transpună la nivel Constituțional și legal dispozițiile tratatelor la care România este parte, astfel că pârâtul (cu sediul în Irlanda, țară membră UE!) nu poate invoca necunoașterea legii naționale românești ca o cauză de exonerare de răspundere.

Intenția directă care a caracterizat faptele ilicite ale pârâtului apare, fără echivoc, ca urmare a faptului că pătul Facebook, în urma contestării măsurii inițiale de cenzurare a postării mele și de limitare a accesului la pagina mea personală pentru 3 zile, în urma formulării așa zisei “contestații”, nu doar că nu a revenit asupra măsurii “contestate” ci a majorat “sancțiunea” aplicată, majorând interdicția de la 3 la 7 zile, prilej cu care ar fi avut ocazia să constate că cenzurarea postării mele nu era justificată.

Or, ținând seamă atât de faptul că legiuitorul a stabilit fără echivoc că autorul faptei ilicite răspunde chiar și pentru culpa cea mai ușoară, dar și de săvârșirea de către pârât a faptelor ilicite, cu intenție, rezultă că acesta poate fi tras și trebuie să fie tras la răspundere civilă delictuală, pentru săvârșirea cu intenție a faptelor ilicite, fără a exista vreo cauză care să înlăture vinovăția.

În drept, ne întemeiem acțiunea pe dispozițiile art. 2, art. 18 și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Art. 10 și art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Art. 9 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Art. 20, art. 29, art. 30 din Constituța României, precum și ocrotirea dreptului la proprietatea intelectuală ocrotită de Legea 8/1996, art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului și Art. 44 din Constituța României, art. 194 C.p.c., și 113 al. 9 C.p.c. raportat la art. 70 C.civ., art. 1, art. 187, art. 188 și art. 201 al. 1, lit. a din Legea 8/1996 și 1357 C.civ. prezent.

În dovedirea acțiunii: înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtului Facebook.

Daniel MV Chitic

Parlamentul României

Senatul României

În atenția: Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții

Doamnă Președinte,

Subsemnatul Mircea Victor Daniel Chitic, CNP ………, domiciliat în București, ……………….., email [email protected]

vă rog să aveți în vedere cercetarea abuzurilor comise pe teritoriul României de către compania Facebook Ireland Limited, cu sediul în 4 Grand Canal Square Grand Canal Harbour Dublin 2 Ireland, operator al rețelei de socializare Facebook în afara Statelor Unite și Canadei (numită în cele ce urmează “pârâtul” sau “Facebook”), companie care, sub pretextul protejării “standardelor comunității”, a instituit o veritabilă campanie de cenzură ideologică și care, în mod sistematic, limitează libera exprimare a utilizatorilor săi din România, prin aceasta încălcând drepturile fundamentale ale cetățeanului român precum dreptul la opinie, dreptul la liberă exprimare și dreptul la proprietate intelectuală, încălcând prin politicile și acțiunile sale dispozițiile art. 2, art. 18 și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Art. 10 și art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Art. 9 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului Art. 20, art. 29, art. 30 din Constituța României, precum și ocrotirea dreptului la proprietatea intelectuală ocrotită de Legea 8/1996, art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului și Art. 44 din Constituța României, raportat la art. 70 C.civ., la art. 1, art. 187, art. 188 și art. 201 al. 1, lit. a din Legea 8/1996, urmând să dispuneți cercetarea abuzurilor sesizate și să luați măsurile care se impun, precum sesizarea organelor competente sau/și formularea unor propuneri legislative de modificare/ completare a legilor în vigoare cu scopul de a face imposibile asemenea abuzuri în viitor..

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *